Slavii

Slavii

• Slavii reprezentau unul dintre cele mai mari popoare europene. Ei populau partea centrala si de rasarit a Europei. In secolul al vii-lea au ajuns pana in sudul continentului. Cu timpul,slavii alcatuiesc trei grupuri,din care se vor forma popoarele europene:slavii de vest(polonii,cehii,slovacii), slavii de est(rusii),slavii de sud(bulgarii,sarbii,croatii si slovenii).
  
• Barbatii slavi erau inalti,voinici,cu parul blond-roscat,viteji in lupta si prietenosi in timp de pace.
• Spre deosebire de alti migratori,ei erau mai statornici si se ocupau si cu agricultura.
  

Carol cel Mare

Romanii

Carol cel Mare

• În secolul al VIII-lea, în Galia (Franța de astăzi) vine la conducere Carol cel Mare, un cuceritor neînfricat care, după ce stăpânește întreaga Galie, începe să-i supună și pe vecini (Germania, nordul Italiei și Spania) formând un imperiu asupra căruia avea autoritate deplină. În felul acesta este îndepărtat orice pericol de la granițele statului său, pe care le întărea cu turnuri de apărare.
• Carol cel Mare a acționat cu multă energie pentru trecerea la creștinism a popoarelor necreștinate.
• Fiind un bun gospodar, Carol cel Mare s-a preocupat de buna organizare a imperiului, numind funcționari, ca reprezentați ai autorității sale.

Legenda întemeierii Romei

Legenda întemeierii Romei

Cu vreo trei mii de ani în urmă, pe ţărmul unei ţărişoare din partea de mijloc a Italiei, la apus de Munţii Apenini, numită Latium, au debarcat pe câteva corăbii mai mulţi războinici avându-l în frunte pe Aeneas.(Eneas - ”ae” în limba latină se citește ”e”)

Regele acelor locuri, Latinus, i-a primit ospitalier şi ospitalitatea i-a crescut când i-au povestit că sunt troieni, din vestita cetate nu de mult cucerită de greci. Aeneas s-a lăudat că este fiul zeiţei frumuseţii şi a dragostei, Venus, după cum s-a lăudat şi cu faptele sale de arme. Nu ştim dacă Latinus i-a crezut sau nu, dar troienii aveau corăbii şi ştiau să navigheze, aveau arme mai bune şi se pricepeau la nenumărate lucruri. De aceea, l-a poftit să se aşeze aici, iar lui Aeneas, chiar dacă nu mai era aşa de tânăr, i-a dat-o de soţie pe fiica sa, Lavinia.

Cu voia regelui, Aeneas a pornit să ridice un oraş pe care l-a numit Lavinium.

Dar împotriva lui s-a ridicat Tornus, regele rutulilor, care se considera jignit deoarece Lavinia îi fusese lui promisă înainte. Au început lupte grele şi lungi şi printre primii căzuţi a fost chiar Latinus, Aeneas rămânând singur conducător. Pentru a se bucura de sprijinul băştinaşilor de aici, el i-a unit cu troienii săi dându-le tuturor un singur nume, cel de latini. Aceasta i-a sporit mult puterea, amândouă neamurile urmându-l cu credinţă ca unul singur. Până la urmă Aeneas a reuşit să-l ucidă în luptă pe Tornus, dar pieri şi el tocmai în momentul în care câştigau biruinţă asupra duşmanilor.

În locul lui a fost ales ca rege fiul său, Ascanius sau Iulus, cu toate că era încă nevârstnic. Căsătorindu-se, acesta a hotărât să înfiinţeze o altă aşezare. A lăsat-o pe mama sa vitregă, Lavinia să domnească peste oraşul care îi purta numele, şi el, urmat de mai mulţi credincioşi şi familiile lor au pornit, şi după o zi de mers cu căruţele au poposit la poalele munţilor Albani, unde au început să dureze cetatea Alba Longa.

Şi anii au trecut, cetatea s-a mărit şi a devenit tot mai puternică. A murit şi Ascanius şi apoi, rând pe rând, şi urmaşii săi. Cel de-al treisprezecelea urmaş, regele Proca, avea doi fii gemeni, Amulius şi Numitor. Preţuindu-i la fel, şi neştiind pe care să-l lase moştenitor, a hotărât ca după moartea sa cei doi fii să domnească pe rând câte un an. Amulius, care a luat primul tronul, era însă ambiţios şi, când s-a apropiat terminarea anului de domnie, a hotărât să nu-l mai lase şi pe fratele său. A poruncit, aşadar, ca Numitor şi fiica sa, Rhea Silvia, să fie băgaţi la închisoare şi a continuat astfel să domnească ca şi cum el ar fi fost rege.

În închisoare, Rhea Silvia a născut doi băieţi pe care i-a numit Romulus şi Remus. Dar Amulius, îndată ce a aflat, a hotărât să-i ucidă. I-a răpit mamei şi i-a încredinţat unui ostaş cu poruncă straşnică să-i ducă în pădure, să-i înjunghie şi să lase cadavrele lor pradă sălbăticiunilor. Omului i-a fost însă milă de cei doi prunci şi nu a putut înfăptui ucidere cu mâna lui. I-a aşezat frumos, cu coşuleţul în care fuseseră puşi pe malul apei revărsate a Tibrului, cu speranţa că apa în creştere îi va lua repede şi se vor îneca. Dar n-a fost aşa, apa puţin adâncă în loc să ia coşuleţul l-a împins spre uscat până s-a oprit sub un smochin. Tocmai când lupoaica venise să se adape, răzbită de sete, cei doi prunci, deşteptaţi de foame începură să plângă. Lupoaica, căreia vânătorii îi omorâseră puii, se apropie şi le dădu să sugă până îi linişti.

Aşa a dat peste ei ciobanul Faustulus care a izgonit lupoaica şi i-a luat la stână dându-i soţiei sale, Larentia, ca să-i crească. Văzându-le scutecele şi cunoscând şi întâmplările de la Alba Longa, Faustulus a înţeles de la bun început cine sunt pruncii, dar nu a spus nimănui de frică să nu atragă mânia lui Amulius.

Şi astfel Romulus şi Remus au crescut fără să ştie cine sunt, alături de copiii păstorilor, ajungând repede în fruntea jocurilor acestora, voinici şi isteţi, neînfricaţi; când s-au făcut mai mari, tovarăşii lor i-au recunoscut drept căpetenie la vânătoare sau în treburile mai grele. Cum o ceată mare de hoţi se pripăşise prin pădurile vecine, jefuind şi pe păstori şi pe ţărani, tinerii şi prietenii lor îi surprinseră de mai multe ori, îi bătură şi le luară prăzile.

Fără îndoială că furia hoţilor era mare şi hotărâră să se răzbune.Pe când tinerii păstori erau antrenaţi în jocurile organizate pe colina Palatin cu prilejul sărbătoririi Lupercaliilor, hoţii s-au năpustit prin surprindere asupra lor reuşind să-l prindă pe Remus. L-au legat şi l-au predat regelui Amulius, învinuindu-l că împreună cu fratele lui geamăn şi-a adunat o ceată şi punând pe seama acestora toate jafurile făcute de ei.

Atunci bătrânul Faustulus, înţelegând că regele va descoperi uşor cine este prizonierul şi îl va ucide, i-a mărturisit în grabă lui Romulus din cine se trage şi l-a sfătuit să nu mai piardă o clipă şi să alerge în ajutorul fratelui său.

Romulus îşi strânse tineri păstori şi le ceru să vină la palatul regal, fiecare pe alt drum, ajungând toţi în acelaşi timp. Între timp, simţind primejdia, Remus, ajutat de câţiva credincioşi ai lui Numitor, scăpă din închisoare împreună cu bunicul său şi se înarmaseră degrabă. Tocmai atunci au sosit şi păstorii cu Romulus, s-au strâns repede şi au venit în ajutor.

Puţinii ostaşi rămaşi alături de Amulius fură înfrânţi şi urzurpatorul fu ucis. Toţi s-au strâns în for unde Numitor a arătat fapta josnică a lui Amulius şi obârşia nepoţilor săi. Începând cu Romulus şi Remus, toţi l-au aclamat pe Numitor ca rege, şi vremurile bune s-au întors în Alba Longa. Dar Romulus şi Remus nu se puteau mulţumi numai cu isprăvile pe care le înfăptuiseră.

Într-o dimineaţă, cei doi fraţi se înfăţişară regelui Numitor şi îi cerură voie să întemeieze un nou oraş în locul unde au fost găsiţi şi crescuţi. Cum şi oraşele Lavinium şi Alba Longa erau pline de locuitori, regele se învoi, şi, după puţine zile de pregătiri cei doi, urmaţi de prietenii lor păstorii şi de alţi tineri din oraş porniră la drum. Au mers drum de o zi cu căruţele, oprindu-se acolo unde cei doi prunci de altădată fuseseră alăptaţi de lupoaică şi poposiră. Au găsit că locul era minunat pentru o aşezare. Pe o margine a lui curgea Tibrul, care îl şi putea apăra dintr-o parte, oferea apă din belşug şi putea face şi bărcile să plutească.

Pământul era întins şi roditor şi de-abia aştepta să fie desţelenit. Nu departe trecea drumul de comerţ care lega cetăţile etrusce de la miazănoapte cu cele greceşti de la miazăzi, drum cutreierat de negustori. Se vedeau şapte coline destul de înalte, sprijin puternic pentru o viitoare cetate.

– Aici vom rămâne! le strigă Romulus. De mâine în zori vom începe să săpăm şanţurile şi să aducem piatră!

Remus nu avea ce să spună, dar invidia îi muşcă inima că nu el fusese acela care să aleagă locul. A doua zi în zori lucrul începu. Unii dintre tineri săpau şanţuri adânci, alţii aduceau bolovanii de piatră, ba începuseră să şi facă mortar şi să zidească temeliile. Romulus muncea de zor, dar lui Remus parcă nu-i venea să se apuce de treabă.

– Frate! spuse el, cine va fi regele şi stăpânul noii cetăţi? Ce nume va purta ea?

– E devreme să hotărâm – răspunse celălalt – uite, zidurile s-au ridicat de-abia de-o palmă…

– Nu e devreme deloc! strigă Remus cu venin.

– Bine! se ridică Romulus de la treabă, cerând apă să se spele. Să hotărască augurii!

Augurii hotărâră ca cei doi fraţi să se despartă şi să meargă pe câte o înălţime de unde să urmărească zborul vulturilor pe cer. Zeii vor hotărî astfel soarta oraşului. Remus îşi alese colina muntoasă Aventi şi se duse acolo cu câţiva auguri, Romulus făcu acelaşi lucru pe colina Palatin, unde începuseră lucrările de întărire. Nu după multă vreme, lui Remus i se arătară şase vulturi zburând în văzduh, dar numai ce se anunţă această prevestire că lui Romulus i se arătară doisprezece.

Oamenii se împărţiră în două, unii aclamând ca rege pe cel care văzuse mai întâi vulturii, alţii pe cel care văzuse mai mulţi. Augurii curmară cearta şi-l declarară stăpân pe Romulus, iar cetatea care se năştea o botezară Roma.

– Jur, strigă Romulus, să fac din Roma un oraş etern care să înfrunte secolii! Jur că oricine îi va trece zidurile fără voia mea sau a urmaşilor mei să piară numaidecât!

– Oricine? zise Remus cotropit de invidie şi de furie. Iată, eu am să trec zidurile, să vedem ce o să fie? Şi în bătaie de joc sări zidul de o palmă.

– Oricine ar fi! Am jurat! urlă Romulus negru la faţă de mânie şi împlântă sabia scurtă în pieptul fratelui său.

Roma se întemeiase, dar cu un început sumbru. Era în anul 753 î.H.

(sursa: Paul Popescu, Ion Bocioaca – Legendele latinilor)

Legenda intemeierii Romei

Legenda spune că Enea, fiul troianului Anchise şi al zeiţei Venus, a debarcat în regiunea Latium în fruntea celor care supravieţuiseră distrugerii Troiei. După unele lupte cu băştinaşii, Enea s-a însurat cu Lavinia, fiica regelui local Latinus şi a domnit în Latium.

După moartea lui Enea, fiul său Iulus a întemeiat cetatea Alba Longa, al cărei rege a devenit. Un urmaş al lui Iulus, Numitor, a fost detronat de fratele său, prinţul Amuliu. Fiica lui Numitor, Rhea Silvia, a născut doi gemeni, pe Romulus şi Remus, care erau copiii zeului Marte. Amuliu a silit-o pe Rhea Silvia să abandoneze pe gemeni pe râul Tibru. Ei au fost salvaţi de o lupoaică  şi apoi de un păstor care i-a crescut ca pe fii săi. Ajunşi mari, Romulus şi Remus au redat domnia cetăţii Alba Longa bunicului lor; apoi au întemeiat Roma. În timpul construirii oraşului, între gemeni a izbucnit o încăierare, în urma căreia Remus a fost ucis.

Populaţia noii cetăţi a crescut în urma răpirii fetelor sabine de către romani. Războiul între romani şi sabini s-a încheiat în urma intervenţiei sabinelor, care între timp se ataşaseră de bărbaţii lor.

(sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/04/23/legenda-intemeierii-romei-rezumat/)

Vechii locuitori ai Italiei

Italia a fost locuită încă din vremurile îndepărtate ale paleoliticului. Mai târziu, în perioada neolitică, locuitorii Italiei au trecut la cultivarea pământului.
Cei mai vechi locuitori ai Italiei ne sunt cunoscuţi sub numele de liguri, iar cei din Sicilia sub numele de siculi.
ITALICII

Italia în secolele VII - VI î.Hr.

La mijlocul mileniului al II-lea î.Hr. au pătruns în Italia primele triburi italice, care veneau din părţile Europei centrale. Italicii erau purtătorii unei civilizaţii destul de înaintate, foloseau bronzul şi se îndeletniceau cu agricultura. Folosirea fierului apare mai târziu; uneltele de fier încep să fie folosite mai mult din secolul al VI-lea î.Hr.
Cele mai importante triburi italice au fost: latinii, sabelii şi umbrii.
Latinii s-au aşezat în Latium, ocupându-se cu cultivarea pămîntului. Ei au menţinut multă vreme organizarea gentilică, trăind în aşezări întărite, care mai târziu s-au constituit într-o uniune.
Sabelii au ocupat părţile centrale ale Italiei, ocupându-se şi ei cu cultivarea pământului. Dintre sabeli făceau parte samniţii şi sabinii, care erau foarte războinici şi trăiau constituiţi în uniuni, ca şi latinii.
Umbrii, aşezaţi în regiunile muntoase răsăritene ale Apenini or, se ocupau cu creşterea vitelor. Ei erau organizaţi în comunităţi care se conduceau în mod independent.
ETRUSCII

Încă înainte de secolul al VIII-lea î.Hr., etruscii s-au aşezat în Etruria (Toscana de astăzi), supunând pe umbri şi înfiinţând 12 oraşe, dintre care mai importante au fost Clusium, Volsinii şi Veii. Aceste oraşe erau constituite într-o uniune sau federaţie cu centrul la Volsinii. Ele alcătuiau state independente, conduse la început de regi, care apoi au fost alungaţi, conducerea fiind luată de magistraţi aristocraţi.
În scurtă vreme, etruscii au ajuns la o mare înflorire economică. Ei se ocupau cu cultivarea pământului, în scurt timp au început să practice şi meşteşugurile. Iscusiţi meşteri in prelucrarea metalelor, îndeosebi a fierului, precum şi în ceramică, imitând renumitele vase greceşti, etruscii au fost în acelaşi timp şi pricepuţi negustori şi navigatori, ajungând să stăpânească, înainte de colonizarea greacă, întreg comerţul din Marea Tireniană.
Având o bună organizare militară, în secolele următoare, mai ales în secolul al VI-lea î.Hr., etruscii şi-au întins stăpânirea lor atât în părţile de nord ale Italiei, în valea Padului, cât şi înspre sud, asupra Latiumului şi Campaniei, punând în toate oraşele cucerite tirani etrusci.
Civilizaţia etruscă a influenţat popoarele din jur, îndeosebi pe latini, care se găseau într-un stadiu mai înapoiat de dezvoltare. Astfel, etruscii i-au învăţat tehnica dezvoltată a meşteşugurilor, construirea de canale de irigaţii şi de aşezări fortificate. Etruscii au creat multe opere de artă, ca de pildă construcţii arhitectonice, morminte luxoase, decorate cu picturi foarte frumos executate, precum şi statui, între care statuia Lupoaica este cea mai vestită.
După mai multe secole de mare înflorire, statul etrusc, slăbit în interior din cauza luptelor interne din diferitele oraşe şi atacat dinspre nord de gali, iar din sud de sabini şi de latini, decade treptat şi sfârşeşte prin a fi cucerit de către Roma.
GRECII

Grecii s-au stabilit în sudul Italiei şi în Sicilia încă în perioada marii colonizări din secolele al VIII-lea – al VI-lea î.Hr. Cele mai importante colonii, înfiinţate de greci în Italia au fost: Cumae, Sybaris, Crotona, Tarent şi în Sicilia Siracuza.
Grecii stabiliţi în Italia au răspândit aici civilizaţia grecească. Influenţa pe care grecii au exercitat-o asupra tuturor popoarelor care au locuit în Italia a fost mare şi variată. Ei au influenţat puternic popoarele de aici atât în ceea ce priveşte viaţa economică şi politică, cât şi literatura, ştiinţa, arta şi chiar religia lor.
GALII

Prin secolul al VI-lea î.Hr., în nordul Italiei s-au aşezat galii, de neam celtic, cucerind întreaga regiune până la munţii Apenini, numită după numele lor Galia Cisalpină.
Aşezarea galilor în nordul Italiei a silit vechile popoare stabilite aici să se retragă. Astfel, ligurii s-au retras în spaţiul îngust din nord-vestul peninsulei, între ţărmul golfului Genua şi munţii Apenini, iar etruscii au fost izgoniţi dincolo de povârnişurile Apeninilor.
Dintre toate popoarele care s-au stabilit de-a lungul vremii pe teritoriul Italiei, cel mai important rol l-au jucat latinii. Ei au format cel mai puternic şi cel mai mare stat sclavagist al lumii antice, a cărui temelie a constituit-o Roma.

(Sursa: http://istorie-edu.ro/istorie-universala/Roma/roma_01.html)

Istoria-lumii-Grecia-antica