Ţepeş Vodă

Paul Preda Păvălache

Ţepeş, zis Dracula
mulţi a speriat,
i-a-nţepat cu "sula"
şi i-a spânzurat.

Căci, doi soli porniră
la împărăţime,
şi-ndată vestiră
despre boierime.

Boierime care
moarte au jurat,
Ţepeş, să-l omoare
astăzi, spânzurat.

Ţepeş auzind
iute s-a sculat,
şi viteaz fiind
el a cuvântat:

-Ascultaţi, voi, care
mai aveţi simţire,
sunt român, mă doare;
veniţi-vă-n fire!

Neamul boieresc
mi-este trădător,
eu ca domn firesc
iubesc pe popor.

Ţin la astă ţară
şi v-am dovedit,
duşmanii să piară
eu, i-am fugărit.

Ţin la neamul meu
la neatârnare,
vă laud mereu
neam, viteaz şi mare.

Sângele vărsat
sânge de român,
e sânge curat
căci, nu vrem stăpân!

Noi nu vrem robire
trădătorii mor,
noi, dorim unire:
românesc popor!

Cine a trădat
vrea să mă omoare,
va fi atârnat
într-un par, la soare!

Să se-nveţe minte
ţara să-şi iubească,
respecte cuvinte
domnia, să-mi crească!

Să-mi crească în pace
iar cel trădător,
de-mi va zice, "drace"
nu-l iert, şi-l omor!

Când boierii-au auzit
Ţepeş Vodă ce le-a spus,
speriaţi, s-au azvârlit
dispărând, către apus.

Şi-a rămas, el, cu poporul
şi cu ceata ostăşească,
aclamând, conducătorul:
"Ţepeş Vodă să trăiască!"

Şi Ţepeş a mai trăit
mulţi boieri în ţeap-a tras,
rămânând, foarte vestit
şi rostit la orice pas.

Aşa şi eu l-am rostit
istorie să-nvăţăm,
Ţepeş Vodă, n-a murit:
când numele,-i cuvântăm.

Ţepeş

Cei ce-au râvnit să-i ia domnia,
Prin hicleşuguri, lui Măria
Sa Vodă Ţepeş Vlad,
N-au mai ajuns în iad...

Deşi tot mici şi tot supuşi,
Solemn, în ţeapă fost-au puşi -
Gest, al lui Vodă, de bonton,
Fiind şi ţeapa tot un... tron!

Unde esti tu , Tepes Doamne?

Fir-ar ea democraţie,
După care-am tot râvnit,
Uite, acuma o avem,
Şi lumea a înnebunit,
Nu mai vrem să mai muncim,
Vrem să fim mai libertini,
Vrem bani, dacă-ar fi cu sacul,
Câştigaţi doar cu furatul.

Haos, doamne-, i peste tot,
Se agită parlamentul
El vorbeşte, legi declară,
Dar degeaba, nu-i respectul,
Toată ziua, crime, furturi,
Huligani la drumul mare,
A lăsat tiranul, haos,
Şi-acum, haosu-i mai mare.
Uite, doamne, ce-am ajuns!
Un popor dezordonat,
Unde eşti tu, Ţepeş doa

Imnul lui Stefan cel Mare

La poalele Carpaţilor,
Sub vechiul tău mormânt,
Dormi, erou al românilor,
O! Ştefan, erou sfânt!
Ca sentinele falnice
Carpaţii te păzesc
Şi de sublima-ţi glorie
Cu secolii şoptesc.

Când tremurau popoarele
Sub aprigii păgâni,
Tu le-apărai cu braţele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ţi patria
Şi moartea cu dispreţ,
Măreţ în sânul luptelor,
Şi-n pace-ai fost măreţ.

În cer apune soarele
Stingând razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui!
Prin negura trecutului,
O! soare-nvingător.
Lumini cu raze splendide,
Prezent şi viitor.

În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ş-un păstor;
O! mare umbră-eroică,
Priveşte visul tău:
Uniţi suntem în cugete,
Uniţi în Dumnezeu.

În poalele Carpaţilor,
La vechiul tău mormânt,
Toţi în genunchi, o! Ştefane,
Depunem jurământ:
"Un gând s-avem în numele
Românului popor,
Aprinşi de-amorul gloriei
Ş-al patriei amor!"

Muma lui Stefan cel Mare

I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

Epistola lui Stefan cel Mare

Pentr-un blid vai de merinde
ţara astăzi iar se vinde

Pentr-un boţ de mămăligă
din mormânt Ştefan ne strigă

Moldoveni de peste tot
să le-o dăm iar peste bot

Că tot cară şi iar cară
de ne-au făcut de ocară

Că ne-au scos vai la mezat
şi-al copiilor scuipat

Şi ne-ar vinde de-ar putea
şi roua de la cişmea

Ca toamna când s-o culeagă
zădărnicia-i întreagă

Carol I -rege al Romaniei

Dupa abdicarea fortata a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pentru a se pastra unitatea realizata in anul 1859,  este inscaunat ca Domn al Principatelor Unite Carol de hohenzolbrn-Singmaringen in anul 1866. Dupa inscaunare, Carol se boteaza la crestinismul ortodox, afirmnd: ,,Aceasta este tara mea si aceasta este poporul meu!."

Sub Carol, Romania isi castiga independenta de sub Imperiul Otoman in urma razboiului ruso-turc din anii 1877-1878, cunoscut in istoria noastra cu denumirea de Razboiul de independenta.Dupa castigarea independentei, in anul 1881 Carol I este incoronat ca rege al regatului Romaniei. Carol I a fost un rege luminat, inpulsionand dezvoltarea economica si clturala a romaniei. Moare in anul 1914, dupa o domnie lunga de 48 de ani, mai lunga cu un an decat a voevodului Stefan cel Mare.

Stiati ca....

Regina Maria si regele Ferdinand au avut sase copii:Carol(rege al Romaniei), Elisabeta(regina a greciei),Marioara(refina a Iugoslaviei),Nicolae(sergent al Romaniei), Ileana si mircea.

Stefan cel Mare...

Stefan,Stefan,domn cel Mare,

Seaman pe lume nu are

Decat numai mandru soare.

Din Suceava cand el sare,

Pune pieptul la hotare,

Ca un zid de aparare.

Tara-i mica,tara-i mare

Si dusmanul spor nu are!

Cantecul lui Mihai Vitezul

Auzit-ati de-un viteaz

Care vesnic sade trez

Cat e tara la necaz?

El e domnul cel vestit

Care-n lume a venit

Pe luptat si biruit.

(Cantec popular)

Alexandru Ioan Cuza

Cuza era un om inzestrat cu inalte insusiri,hotarat,gata de jertfa,lipsit de patima banului,se bucura de popularitate,pentu iubirea fata de cei multi si saraci. Domnia lui Cuza atinut 7 ani,dar rsre ori s-a vazut domnie mai plina de fapte(Nicolae Iorga). nu exista ogor al vietii publice in care Cuza sa nu fi aruncat innoirii: rforma agrara,organizarea invatamantului primar,obligatoriu si gratuit,dezvoltarea la orase a liceelor si a celor doua universitati de la Iasi si Bucuresti,dezvoltarea industriei si a comertului. Politica externa a lui Cuza a fost la fel de indrazneata ca cea interna

Formarea Moldovei

Formarea Transilvaniei

Formarea Țării Românești

Inceputurile crestinismului pe teritoriul patriei noastre

Inceputurile crestinismului pe teritoriul patriei noastre

Raspindirea crestinismului in teritoriul dintre  Dunare si Marea Neagra. Potrivit unei traditii, consemnata  de istoricul bisericesc Eusebiu din Cezareea [pe la anul 324], Sf. Apostol Andrei  a predicat  Evanghelia in Scitia. Traditia mai tirzie afirma ca el a trecut din Asia in Scitia Mare [sudul Ucrainei de azi], apoi in Scitia Mica [ Dobrogea de azi], unde a predicat in orasele grecesti de pe tarmul  Marii Negre.  Unele colinde si creatii folclorice din Dobrogea  sau din stinga Prutului, ca si unele toponimice[ pestera Sf. Andrei,  paraiasul Sf. Andrei], de asemenea  atesta prezenta si propovaduirea sa pe aceste teritorii.

Inseamna ca o parte din teritoriul Patriei noastre a fost evanghelizat de unul dintre ucenicii Mantuitorului, Sf. Apostol Andrei. Ca si ceilalti apostoli, va fi randuit si el episcopi si preoti  in cetatile de pe tarmurile Pontului Euxin, care i-au continuat apoi lucrarea  de increstinare a locuitorilor de aici.
Sursa: Preot profesor Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane(manual pentru seminariile teologice), Editura Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1987, pag. 15

Zalmoxis , zeul suprem al dacilor

Informatiile cele mai pretioase aduse de Herodot sunt in legatura cu mitul si cultul lui Zalmoxis . Dupa cele ce aflase de la grecii din Hellespont si din Marea Neagra, Zalmoxis ar fi fost un vechi sclav al lui Pitagora; eliberat, el ar fi adunat multe bogatii si, imbogatit, s-ar fi intors in tara lui. Cum tracii traiau in saracie si erau mai degraba fara invatatura, Zalmoxis a pornit sa-i civilizeze. El a facut sa i se cladeasca o sala de primire, in care ii primea in gazduire pe cei mai de seama dintre concetatenii sai. In cursul ospatului ii invata ca nici el, nici comesenii sai, nici urmasii lor nu vor muri, ci vor ajunge intr-un loc in care vor trai de-a pururea si se vor bucura de o fericire desavarsita . Intre timp, el a pus sa i se faca o locuinta subpamanteana, in care a coborat si a trait vreme de trei ani . Tracii il regretau si il plingeau ca pe un mort. In al patrulea an a aparut inaintea lor; si astfel cele ce spunea Zalmoxis au devenit de crezut .

Istoricul grec Herodot relateaza un ritual legat de Zalmoxis : trimiterea la fiecare patru ani a unui sol insarcinat sa-i comunice zeului ceea ce doresc in fiecare imprejurare . Cativa barbati tineau cu varful in sus trei sulite si cel desemnat prin tragere la sorti era aruncat in aer; cazand, el era strapuns de varfurile celor trei sulite. Sacrificiul facea posibila comunicarea unui mesaj, altfel spus, reactualiza raporturile directe dintre geti si zeul lor, asa cum fusesera   ele la inceput cand Zalmoxis era printre ei.

Mai tarziu istorici Posidonius si Strabon identifica pe zeul Zalmoxis cu Marele – preot, care traia  solitar pe varful muntelui , fiind tot odata asociatul si sfetnicul regelui.

de Iustin Cozma

Sursa : Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase , volumul 2 , Chisinau, Universitas, 1994

Dacia lui Decebal

PERSONALITATEA REGELUI

Dio Cassius descriindu-l pe Decebal spune: "era priceput în ale războiului și iscusit la faptă; știind când să năvălească și când să se retragă la timp, meșter în a intinde curse, viteaz în lupta, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere; pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut". Acest portret entuziast se putea referi numai la o personalitate exceptionala.

NUMELE

Ultmiul rege dac are parte de cele mai multe izvoare atat scrise cat si arheologice. Se accepta unanim numele DECEBAL desi in cele mai multe izvoare latine apare sub forma DECEBALI iar pe un vas funerar descoperit la Sarmizegetusa Regia se poate citi textul in limba daca:"DECEBALUS PER SCORILO" ceea ce inseamna "Decebal fiul lui Scorilo". Asadar este posibil ca adevaratul nume al regelui dac să fie DECEBALUS.

DOMNIA

Regele Decebal s-a născut intre anii 55-60 en, ca fiu al regelui dac Scorilo. Talentul său militar il ridică in scurt timp in fruntea armatei iar cand unchiul său Duras-Diurpaneus ajunge prea bătrân ii ia locul bine meritat in fruntea poporului geto-dac in anul 87 en, cu ocazia ofensivei imparatului roman Domitian. Zbuciumata domnie a regelui dac durează pâna in anul 106 când desi este invins nu este ingenuncheat, el curmându-și viața pentru nu a ajunge viu in mâinile dusmanilor săi.

CAPITALA

Capitala statului dac aflat sub conducerea regelui Decebal era cu certitudine Sarmizegetusa Regia. Acum o capitala in adevaratul sens al cuvantului, mostenirea lasata de Burebista este un oras mult mai complex, inconjurat acum si de o asezare civila complexa.

POLITICA INTERNA

Putine izvoare s-au pastrat din multele si bine documentatele scrieri care au existat lucru stiut cu certitudine semnate de scriitori care au vizitat Dacia. Dar cele care au ajuns pana la noi, sunt suficiente pentru a realza tabloul politicii interne dusa de regele Decebal.

pe plan militar isi dezvolta armata, acum adaptata insa la iminentul pericol roman. Pentru aceasta, numeste responsabili cu oastea, o doteaza cu arme noi de tip roman, aducand mesteri latini, primind dezertori din armata romana, studiaza modelul armatei adverse;

pe plan social este de mentionat stratificarea mai pregnanta si mai complexa a paturilor sociale, cu aparatele administrativ, judiciar, religios aferente;

pe plan administrativ construieste un aparat de stat care contine prefecti pentru fiecare ramura economica, la fel si in industrie, detine o cancelarie competenta, aparatul judiciar este mai bine gandit decat cele anterioare aparatul religios se mentine in forma cunoscuta de conducere duala (rege si preot), in plus invatamantul prezinta o dezvoltare mai accentuata are in aceasta perioada;

pe plan economic canalizeaza negotul acum spre deosebire de perioada Burebista, pe directia Dacia-Imperiul Roman (arheologia confirma cantitatea foarte mare de produse importate iar izvoarele scrise cea exportata), agricultura se mentine la cote superioare cu aceleasi maxime la cereale, ovine si produse apicole. Industria metalifera, fie ca e vorba de metale ferose pentru arme (pentru dotarea puternicei armate), fie ca e vorba de metale pretioase (care ajung sa ia forma numeroaselor podoabe descoperite sau care ajung in visteria regala destul de mare pentru a scoate din impasul financiar Imperiul Roman), prezinta o dezvoltare fara precedent;

pe plan religios construieste noi si magnifice sanctuare in incinta sacra a capitalei ceea ce demonstrreaza rolul de liant pe care il avea religia in societatea dacica, si importanta pe care i-o acordau atat regele cat si viceregele-preot Vezina.

POLITICA EXTERNA

Caracteristica principala a politicii externe dusa de regele Decebal este imbinarea cu ingeniozitate a actiunilor militare si a celor diplomatice atat cu adversarii cat si cu aliatii.In anul 87 en in urma unei solii batjocoritoare, imparatul Domitian il trimite pe generalul Fuscus sa atace Dacia, acesta fiind insa distrus la Turnu Rosu. Ofensiva este reluata de romani in anul 88 en sub conducerea lui Tettius Iulianus. Apriga batalie de la Tapae ii scoate oficial pe romani invingatori (aici se desfasoara episodul in care Vezina scapa de pe front prefacandu-se mort). Domitian nu fructifica avantajul si pleaca sa ii pedepseasca pe cvazi si marcoman dar actiunea se termina rau pentru romani care vor fi nevoiti sa cada la pace cu dacii. Aceasta pace din anul 89 pare a avea termeni buni pentru romani, Diegis primeste diadema de rege clientelar, Domitian premiaza soldatii romani, este aclamat ca invingator si totusi ani de zile aceasta pace este privita la Roma ca una rusinoasa pentru romani din pricina ca Imperiul va cumpara cu bani grei linistea de la sudul Dunarii. Extinderea maxima a Imperiului Roman este asigurata de noul Imparat Traian. Dupa trei ani de pregatiri la 25 martie 101 Traian pleaca din Roma pentru a intra in Dacia in fruntea a 13-14 legiuni in total 150000 de soldati. In timpul inaintarii, Dio Cassius mentioneaza episodul in care burii germanici cu aliatii lor ii trimit lui Traian (desi nu este mentionat se considera ca din partea lui Decebal) o ciuperca uriasa pe care era scris un mesaj prin romanii sunt sfatuiti pentru binele lor sa se intoarca inapoi. La Tapae se da o noua batalie, una sangeroasa pentru ambele tabere. Este inregistra faptul ca insusi Imparatul isi sfasie roba ca sa ofere medicilor bandaje. Invingator, Traian e aclamat ca imperator si se stabileste peste iarna in depresiunea Hategului. Pentru a scoate din functiune nucleul de aici Decebal ataca garnizoanele de la sudul Dunarii ceea ce il face pe Traian sa duca jumatate de armata sa in dincolo de fluviu, insa gheata este subtire si multi daci, sarmati si roxolani se ineaca, planul fiind compromis. In primavara anului 102 tarabostesi de frunte merg in solie la Traian pen ru a stabili o intalnire intre cei doi conducatori. Imparatl roman insa ii trimite doar pe Sura si Claudius Livianus dar care nu vor reusi sa vorbeasca cu Decebal (probabil din cauza unor probleme interne). Primavara aduce inceperea unei noi campanii romane in care Maximus o ia prizoniera pe sora lui Decebal odata cu luarea cetatii Costesti (in care sunt gasite stindardele armatei lui Domitian) si patrunderea lui Lusius Quietus prin Turnu Rosu ori pasul Vulcan si a lui Marius Laberius Maximus prin pasul Br n, ceea ce il va face pe Decebal sa mearga personal la Traian care desi aflat la poalele capitalei dacice accepta pacea in schimbul careia il obliga pe regele dac sa predea toti soldatii si mesterii romani si sa darame zidurile cetatilor. Traian il angajeaza pe Apollodor din Damasc sa construiasca vestitul pod de la Drobeta, aduna armata, Decebal recurge la actiuni similare incalcand termenii in care s-a incheiat pacea. La 4 iunie 105, Traian pleaca din nou de la Roma in fruntea legiunii I Minerva. Decebal parasit de unele capetenii geto-dace aproape ca reuseste sa il asasineze pe Traian, il ia ostatic pe Longinus care insa se sinucide, toate aceste actiuni au ca scop silirea lui Traian sa se retraga. Aceste lucruri nu il impiedica pe imparatul roman sa treaca la ofensiva. Romanii intra in Dacia pe trei cai: Tapae, pasul Vulcan si pasul Oituz. Dupa multe lupte in munti, armata romana reuseste sa treaca de trupele de gherila ale dacilor, reusesc sa penetreze complexul de cetati si ajung la poalele capitalei d cice Sarmizegetusa. Desi dacii rezista eroic in incinta cetatii in urma unei tradari orasul nu poate rezista fara apa care venea prin conductele taiate de romani. Decebal cu cateva capetenii se retrag spre nord-est pentru o regrupare dar in urma unei noi, tradari el este gasit si se sinucide. Ca un detaliu, soldatii romani au ucis un taraboste dac, caruia i-au luat capul si mana dreapta, ducandu-le in castru. Doar aici au aflat ca l-au prins pe marele rege. Capul sau a fost dus la Roma si aruncat pe scaril e Forumului.

GRANITELE

Regatul lui Decebal desi nu are intinderea celui faurit de Burebista, inglobeaza marea majoritate a triburilor dacice, neamurile vecine fiind doar aliate. Astfel avand in vedere echivalenta dintre raspandirea dacilor si a regatului dac de la 100 en, putem stabili urmatoarele granite:

• la sud si la vest Dunarea;
• la est Prutul si Dunarea (Dobrogea fiind sub influenta romana);
• la nord Tisa si Prutul;

asadar in linii mari actualele granite ale Romaniei.

SFARSITUL

Fara scapare Decebal cu tarabostesii care il insoteau in momentul cand sunt inconjurati de armata romana isi curma viata. Dar viata dacilor continua. O suprafata de circa 25% din Dacia (pana la Rosia Montana la nord si pana la Olt la est) devine colonie romana, din care Imperiul va lua aurul necesar pentru a se redresa financiar intr-o prima faza din tezaurul a carui localizare este dezvaluita de sclavul dac Bicilis, apoi din minele de la Rosia Montana. Astfel desi capitala coloniei este Sarmizegetusa Ulpia Traiana, cel mai important oras din teritoriu este Apullum, oras prin care trece aproape intreaga cantitate de aur ce ia drumul vestic. Tot Dacia va mai oferi Imperiului mai multe legiuni alcatuite exclusiv din daci care vor facilita victoria in multe colturi ale Europei. Cucerirea Daciei nu reprezinta sfarsitul acestui popor ci intrarea lui pe un fagas mai aparte.

(Sursa: http://www.dacia.co.ro/dd.html)

 

Dacia în timpul lui Burebista

PERSONALITATEA REGELUI

Un caracter solid si echilibrat, ajutat de calitatile unui geniu militar si un imens talent diplomatic, cunoscator al caracterului uman, un om robust, cu conditie fizica foarte buna, luptator fiind si calator, il impune ca cel mai mare rege dac si una din personalitatile de marca ale istoriei romanesti.

NUMELE

Avand in vedere numarul mare de copii prin care au ajuns la noi operele scriitorilor antici, putem lua in calcul doar radicalul numelui. Autorii antici, sau poate copistii creeaza confuzie, numele regelui aparand in multe izvoare in forme diferite chiar si la acelasi autor. Cel mai des intalnit este Byrebistas ca in decretul dionysopolitan in cinstea lui Acornion. Numele regelui dac, cunoaste insa cele mai variate forme: Byrabeistas, Burbistas, Boirebista, Buruista.

DOMNIA

Burebista s-a nascut ca fiu al regelui care avea capitala la Argedava in jurul anului 110 ien. Tatal lui Burebista trebuie sa fi avut o mare influenta in zona, atata timp cat reprezentantii oraselor pontice apelau la el. Acest context social, a avut, probabil un rol hotarator in viata lui Burebista, primul vizionar al unitatii administrative a populatiei carpato-danubiano-pontice. Avand in vedere evenimentele ulterioare, nu ne este greu sa ne imaginam, tineretea lu Burebista, o viata de print-ostas. Ajuns la maturitate, incepe procesul de unificare a tuturor dacilor. Prima datare precisa in acest sens o avem de la Iordanes, care ne spune ca la inceputul domniei lui Sylla la Roma, deci in anul 82 ien, Burebista este deja la conducerea uniunii de triburi. Acest fapt este sustinut de tezaure monetare cum ar fi cel de la Galiganul de Jos (jud. Arges), ce contine, monede dintre anii 150-81 ien, ceea ce inseamna ca vreun nobil dac sau un oras si-a ingropat tezaurul, odata cu revolutia inceputa de Burebista. Intre anii 80-70 ien, aflam din decretul dionysopolitan ca Acornion, intra in contact cu Burebista. In interval de 20-30 de ani, regele dac, isi definitiveaza opera: Dacia Mare. Acest lucru are loc pana in anul 48 ien, cand prietenul sau, acum, Acornion, transmite dorinta regelui de a interveni in politica Romei, deci avea si resursele necesare acestei actiuni. In anul 44 ien, in timpul unei probabile revolte de palat, regele este asasinat.

CAPITALA

Dupa cum s-a vazut mai sus, Burebista s-a nascut la Argedava. In prima faza a proiectului sau si-a stabilit capitala la Costesti, pana a construit Sarmizegetusa Regia.

GRANITELE

Celui mai mare regat din istoria noastra i se pot urmari granitele pe urmatorul traseu: se pleaca de pe malul Marii Negre, la sud de Sozopol (Bulgaria), se merge de-a lungul Balcanilor pana la Morava. De aici se urca spre nord-vest pana la Dunare. In continuare spre nord pana la Bratislava. De aici pe Carpatii nordici se ajunge la Nistru care ne duce pana la Parutino, inapoi pe malul Marii Negre.

POLITICA INTERNA

Unificarea tuturor dacilor a avut loc pe mai multe planuri:

• militar: Strabo, ne indica numarul de 200.000 de ostasi ai armatei lui Burebista. O armata cu experienta, cu siguranta bine pusa la punct, putea sa impuna respect oricarui dusman.
• social: daca la un soldat se considera patru necombatanti, rezulta o populatie totala de aproximativ 1.000.000 de oameni. Se pare ca regele se putea baza pe marea majoritate a populatiei de rand, insa nobilimea nu ii impartaseau in aceeasi masura viziunea.
• administrativ: Burebista este conducatorul suprem care conduce cu inteligenta si la nevoie cu forta. Un ajutor important pentru rege este marele preot, in aceasta perioada, Deceneu, precum si o cancelarie regala competenta. Pentru o mai buna organizare realizeaza o structura birocratica, punand coordonatori in economie, peste armata, peste judecatori, peste medici.
• economic: bate moneda, cea existenta nemaifiind suficienta pentru comertul care creste vertiginos. Agricultura se bazeaza pe cereale, deasemena, oieritul, apicultura si extractiile de sare, asigura alimente nu numai pentru consumul intern, ci si pentru export. Extractiile de minereuri, asigura materialul necesar metalurgiei in continua dezvoltare. Se impune controlul regal al aurului, marea majoritate a podoabelor fiind din argint. Comertul are directia principala Dacia-Grecia dar nu lipseste nici cel cu Imperiul Roman.
• juridic: vestitele belagines sunt acum redactate in cancelaria regala
• moral-religios: populatia este adusa la o viata cu norme morale avangardiste, implementate in mare parte cu ajutorul religiei. Exemplul celebru este convingerea populatiei sa taie viile, pentru a renunta la vin.

POLITICA EXTERNA

Politica externa a regelui Burebista consta mai mult in expeditii de cucerire decat in relatii diplomatice. Unul din primele atacuri ale lui Burebista, are loc in sudul Dunarii, in alianta cu scordiscii. Acest atac din anul 74 ien, ii asigura regelui dac, o zona tampon intre triburile sudice si Dacia. Evenimente necunoscute cu exactitate, fac sa apara divergente intre daci si fostii aliati scordisci. Acest fapt duce la razboi intre cele doua neamuri si care se doved ste fatal pentru scordisci. Odata cu anul 60 ien incepe campania lui Burebista impotriva celtilor boi si taurisci din vestul Daciei. Critasiros conducatorul celtilor, desi dispune de o armata cu experienta, va fi nimicit, aceste triburi celtice disparand dupa aceste lupte. Aceste evenimente ii aduc lui Burebista porecla de "nimicitorul de celti". O alta etapa importanta in istoria Daciei burebistiene, se desfasoara intre anii 55-48 ien. Scena este malul pontic. In acest interval, orasele grecesti de la Olb a la Apollonia vor ajunge sub stapanirea lui Burebista. In acest moment, Dacia este o putere demna de luat in seama in spatiul european. Chiar si romanii in frunte cu maretul Cezar privesc dacii ca pe un real pericol. Pozitia lui Burebista in scena europeana ii permite sa intervina in politica interna romana. La Roma tocmai izbucnise razboiul civil. Preferatul regelui dac este Pompeius care vorbeste in fata Senatului de un ajutor militar din parte unui priete personal. Cu un diplomat ca Acornion de partea a, cu siguranta ca Burebista este acest "prieten" al lui Pompeius. Asa cum probabil au planuit, regele dac ii trimite ajutor militar lui Pompeius pentru razboiul de la Pharsalia. Pompeius, nesabuit insa, nu asteapta corpul dacic de armata si Cezar nu numai ca obtine o victorie zdrobitoare dar se si hotaraste ca urmatoarele campanii militare, planuite de mult oricum, sa se desfasoare in Dacia. Aceste razboiae civile de la Roma il secatuiesc pe Cezar de resurse ceea ce ii ofera posibilitatea lui Burebista s a intreprinda actiuni de destabilizare a puterii romane. Intre acestea se numara amestecul pe plan diplomatic, in rascoala dalmatilor de pe malul Adriaticii. Pentru a-si intari armata, va actiona in continuare pe cale diplomatica, intervenind pe langa regele part, Mitridates VI Eupator. La orizont se profileaza ciocnirea intre cei doi titani dar in acelasi an, ambii conducatori, atat Cezar cat si Burebista sunt asasinati, ambele tari fiind sfasiate.

(Sursa: http://www.dacia.co.ro/db.html)

Daco-geții

Spune Herodot ca getii sunt “cei mai viteji si mai drepti dintre traci”, rezolvand astfel pentru noi problema apartenentei etnice a daco-getilor.
Getii sunt o ramura a tracilor, foarte bine. Dar dacii? Sunt un popor diferit? Si apoi, daca getii sunt de neam tracic, dar totusi o ramura deosebita a acestui neam, cand s-a petrecut separarea? Ce limba vorbeau? De unde le vine numele? De cata vreme locuiau ei pe teritoriul tarii noastre unde-i cunoaste Herodot? La aceste intrebari “parintele istoriei” nu ne da raspuns.
Getii erau inca din sec al IV-lea prezenti in tinuturile noastre, informatiile lui Herodot se potrivesc de minune cu cele ale lui Hecateu miselianu. Arheologii au izbutit sa demonstreze existenta, in veacul al IV-lea, a unei culture materiale de tip hallstattian (deci, specifice primei varste a fierului) care se reprezinta unitara pe tot cuprinsul tarii noastre si isi are radacinile intr-un trecut indepartat ce merge pana la inceputurile epocii bronzului. Concluzia pe care specialistii au tras-o pe buna dreptate a fost ca getii nu locuiau numai in Dobrogea, unde ii plaseaza Herodot, ci si in restul Romaniei de astazi si ca ei nu se gaseau aici numai in veacul al VI-lea, ci de mult mai multa vreme.
Nu se stie exact in ce masura populatiile epocii pietrei slefuite(neoliticului) au participat la formarea daco-getilor; e sigur insa ca pe la 1700 î.e.n., la inceputurile epocii bronzului, tinuturile carpato-dunarene erau locuite de o populatie care nu era inca daco-getica, dar din care se vor naste daco-getii. Imprejurarea aceasta ne da dreptul sa spunem ca, momentul aparitiei lor pe scena istoriei scrise, getii se prezentau grecilor ca straevechi autohtoni ai acestui pamant.

Cercetarile istorico-lingvistice au dovedit ca daco-getii sunt unul si acelasi popor. Geograful antic, Strabo, care a trait la cumpana dintre era veche si era noastra, ne spune raspicat ca dacii si getii vorbeau aceeasi limba, iar arheologia ii intareste indirect spusele prin dovedirea unitatii depline a culturii materiale create de dansii. Numele diferit pe care-l intalnim in izvoarele antice se datoreste faptului ca inainte ca neamul daco-getic sa se fi grupat si politiceste intr-o unitate, el era impartit in numeroase triburi ca, de exemplu, mai sus pomenitii crobyzi si trizi. Getii si dacii vor fi fost doua din aceste triburi, mai mari si mai puternice, care si-au impus numele si celortalte. Numele de geti s-a raspandit asupra triburilor din regiunile extracarpatice ale Munteniei, Moldovei sudice si Dobrogei, iar cel de daci asupra triburilor din partea apuseana a tarii noastre (Transilvania, Banat, Crisana, Maramures, poate si Oltenia). Grecii, care au ajuns pe meleagurile noastre dinspre sud si sud- est, i-au intalnit mai intai pe geti si in izvoarele elene acesta e numele mai des folosit. Romanii, mai tarziu, au venit in contact mai ales cu dacii dinspre apus si scriitorii latini folosesc cu predilectie aceasta denumire. Sunt si exceptii, bineanteles, care au cateodata o semnificatie istorica; in general insa, nu trebuie sa acordam prea multa importanta acestei deosebiri de nume. E clar, in orice caz, ca dupa unificarea geto-dacilor sub Burebista, intr-un stat puternic, vechea distinctie geografica intre daci si geti isi pierde orice insemnatate in ochii unui invatat ca Strabo; ii vom urma exemplul si vom folosi fara discernamant denumirile de daci, geti, daco-geti si geto-daci
ca insemnand unul si acelasi lucru.
De unde vin insa aceste denumiri? Iata un lucru pe care nimeni nu-l stie cu certitudine, desi explicatii s-au dat multe. Poate ca numele getilor deriva dintr-o straveche radacina indo-europeana insemnand ‘’a grai, a vorbi’’, cum presupune istoricul si filologul I.I.Russu. Cel al dacilor ar putea, dupa afirmatiile aceluiasi invatat, sa provina dintr-o alta radacina indo-europeana cu sensul de ‘’ a pune, a aseza ‘’. Dar acad. C. Daicoviciu crede mai degraba ca acest nume de popr deriva din cuvantul, presupus numai, dar neatestat in izvoare, * daca, insemnand ‘’ cutit, pumnal ‘’. In care caz am avea de-a face si la daci cu obiceiul de a denumi o populatie dupa arma ei caracteristica. Invatatul bulgar Vl. Gheorghiev e de alta parere; el pune in legatura numele de dac cu cuvantul daos, insemnand ‘’ lup ‘’ in graiul inrudit al frigienilor; in sprijinul acestei ipoteze s-ar putea aduce imprejurarea ca un balaur cu cap de lup apare pe Columna lui Traian ca standard al dacilor.
Care e adevarul, nu se stie. Fara a renunta sa-l cautam mai departe, trebuie sa fim multumiti ca numele geto-dacilor nu s-a pierdut in negura timpurilor vechi.
Datele izvoarelor literare antice si resturile limbii daco-getilor ne dau putinta sa precizam ca dacii faceau parte din marea familie a populatiilor indo-europene. Aceasta familie cuprindea populatii diverse, cu caractere fizice de multe ori diferite, insa vorbind limbi inrudite.
In trecut, cercetarile istorico-lingvistice porneau de la premise ca indo-europenii au fost candva un singur popor, vorbind o limba comuna si avand o patrie comuna. Cercetarile invatatului P.Bosch-Gimpera, tind sa rupa cu acest punct de vedere si sa considere formarea populatiilor indo-europene ca un proces istoric complex, cu o durata de cateva mii de ani, in doua-trei ‘’centre ‘’ teritoriale distincte. De asemenea, se presupune ca diversele populatii indo-europene s-au putut forma in epoci diferite. Problema e inca departe de a fi rezolvata si, evident, nu e cazul sa incercam s-o facem aici. Va fi de ajuns sa amintim ca in epoca bronzului o vasta arie, cuprinzand si tara noastra, era locuita de o populatie indo-europeana, care-i asimilase, sau era sa ii asimileze pe arborigenii neolitici.
Cat era de diferentiata aceasta populatie carpato-danubiano-balcanica, din care se vor desprinde illirii, tracii, si geto-dacii, nu se poate sti cu precizie. Dupa unii, diferentierea dintre traci si illiri are loc abia pe la sfarsitul epocii bronzului, iar desprinderea daco-getilor din masa triburilor trace abia catre mijlocul mileniului I î.e.n. Anumite date privind unitatea culturii materiale in spatial carpato-balcanic in epoca hallstattiana ( prima varsta a fierului ), par sa pledeze pentru aceasta interpretare; pe de alta parte insa, cand stim ca la mijlocul mileniului al II- lea î.e.n. exista o limba greaca arhaica fixata in scris ( asa numita scriere liniara B descoperita in Peloponez si in Creta ), ne vine greu sa ne inchipuim ca au mai trecut aproape 1000 de ani pana ce daco-getii sa devina acea ramura distincta a tracilor pe care o cunoaste Herodot.
Limba daco-getilor
Stiinta limbii, chiar a unei limbi bine cunoscute, vii, vorbite in zilele noastre, e o stiinta grea. Cu atat mai dificila e cunoasterea unei limbi moarte si mai cu seama a unei limbi din care au ramas doar putine si, adesea nesemnificative urme.

Infatisarea si portul geto-dacilor
Anticii nu nascocisera antropometria, masuratorile stiintifice facute pe corpul omenesc. De aceea, la descrieri precise , stiintifice, ale infatisarii daco-getilor in izvoarele vechi literare nu ne putem astepta; doar cateva mentiuni fugare, controlabile prin imaginile de pe Columna lui Traian, de pe monumentul triumfal de la Adamclissi si prin cele cateva statui de daci-produse ale artei romane, ne ingaduie sa reconstituim aspectul fizic al geto-dacilor, dar nu cu amanuntele si exactitatea de dorit.
Triburi geto-dace
Numele de geti si daci, la origine nume de triburi mai mari si mai puternice, s-au impus treptat ca denumiri colective, generice, pentru intregul neam al tracilor nordici.Ele n-au inlaturat insa cu totul vechile denumiri tribale, regionale, care apar destul de des in izvoarele antice, tot asa cum numele de români n-a inlaturat pe cele de banateni, ardeleni, moldoveni, olteni,… Chiar si dupa unirea tuturor, sau macar a majoritatii geto-dacilor intr-un stat, sub o singura stapanire, denumirile tribale continua sa figureze uneori in izvoare alaturi de numele generic.

(Sursa: http://c-strike6.tripod.com/pag2.html)

VladTepes

Vlad Tepes

Stefan cel mare

Stefan cel mare pe tron

Istoria satului Budăi. De la recensământul din 1930 și până astăzi

După primul război mondial, satul Budăi începe să se repopuleze, mai ales cu ţărani împroprietăriţi în urma aplicării legii privind reforma agrară din 17 iulie 1921, dar şi prin cumpărarea de loturi de pământ de către cei veniţi din zonele de munte, cum ar fi de exemplu fraţii Sabasanu, Haralamb şi Dumitru, oieri care au cumpărat 10 hectare de teren agricol şi păşune în satul Budăi

La 29 decembrie 1930 a fost realizat Recensământul general al populaţiei României, care a constituit primul recensământ al populaţiei de după unirea din 1918. Recensământul a fost organizat şi desfăşurat conform cerinţelor ştiinţifice moderne din acea perioadă. Pentru prima dată în România datele s-au prelucrat cu ajutorul echipamentelor de calcul (mecanografice)

În urma acestui recensământ, a reieşit că satul Budăi, aparţinând comunei Podu Iloaiei, avea o populaţie totală de 69 de suflete, din care 39 de bărbaţi şi 30 de femei. Sub aspectul stării civile, de sex masculin erau căsătoriţi 16, iar 23 necăsătoriţi, iar de sex feminin văduve erau 2, căsătorite 15 şi necăsătorite 13.

Conform rezultatelor finale ale recensământului, gospodării propriu – zise în satul Budăi erau doar 17 şi, dacă la 19 decembrie 1912 satul avea o populaţie de 14 locuitori, la 29 decembrie, numărul populaţiei a crescut până la 69, aşa cum am arătat mai sus. Dintre cei 69 de locuitori, 68 erau de religie ortodoxă, iar un sătean era de rit greco – catoli.

În octombrie 1940, un număr de locuitori din satul Budăi depun o cerere la Prefectura judeţului Iaşi, înregistrată sub numărul 4997 din 1940, prin care se solicita înfiinţarea unei şcoli în acest sat.

Urmare a acestei cereri, şeful Serviciului administrativ al Prefecturii Iaşi, trimite Inspectoratului Şcolar Iaşi ordinul prefectului în vederea înfiinţării unei şcoli în satul Budăi. Astfel, la 11 octombrie 1940, Inspectoratul Şcolar Iaşi, prin adresa nr. 9391, informează Prefectura că „s-a intervenit la Inspectoratul Şcolar de Ţinut, pentru înfiinţarea unei şcoli în satul Budăi, comuna Podu Iloaiei, judeţul Iaşi în care să se utilizeze un învăţător din cei refugiaţi ce solicită funcţionarea în judeţul Iaşi.” Era vorba despre „refugiaţii” din Basarabia, din 1940, când acest teritoriu este anexat la URSS, în urma diabolicului pact Ribbentrop – Molotov din 23 august 1939, încheiat între Rusia sovietică şi Germania nazistă..

Istoria satului Budăi. Dela Alexandru Ioan Cuza și până la 1930

Denumirile de Frânceşti sau Chicere date actualului sat Budăi, mai apar în documente până pe la anul 1871. Astfel, la 1851, în documentul denumit Rezultatul licitaţiunei din 1851, a monastirilor închinate, în tabelul care prezintă moşiile mănăstirii Trei Ierarhi, este trecută şi moşia „Frânceşti sau Chiera (Eşii)” ca aducând un venit anual de 169 de galbeni. În anul 1865, satul Frânceşti intră în componenţa comunei Sârca.

După cum am arătat anterior, moşia Frânceşti a stat în stăpânirea mănăstirii Trei Ierarhi până în anul 1863. În acel an este adoptată legea secularizării averilor mănăstirești, care, alături de reforma agrară din 1864, a fost una dintre reformele importante adoptate de către Alexandru Ioan Cuza. Prin această măsură, proprietăţile bisericilor şi mănăstirilor închinate din ţară au fost trecute în proprietatea statului.

Urmare a legii din 1863, moşia Frânceşti devine domeniu al statului, iar pământurile ce o alcătuiau vor fi destinate împroprietării ţăranilor. Nu există documente în sensul împroprietăririi cu pământuri aparţinând moşiei Frânceşti, ca urmare a reformei agrare din 1864. Ceea ce este sigur, însă, constă în faptul că în anul 1871 denumirea de Budăi apare pentru prima oară. Astfel, localitatea „Budaie” era definită ca „locuinţă izolată în judeţul Iaţi, plasa Cârligătura, cotună a comunei Sârca.” Este amintită şi denumirea de Chicere, definită tot ca „locuinţă izolată în judeţul Iaşi (proprietatea statului), cotună a comunei Sârca.”. În dreptul denumirii de Frânceşti se spune: „moşie nelocuită în judeţul Iaşi”. Cu alte cuvinte, putem afirma că în anul 1871 satul Budăi număra o singură gospodărie.

Denumirea de Budăi, dată vechii aşezări Frânceşti (Chicere) are şi o legendă. În ţarina, unde îşi aveau parcelele acei puţini oameni, locuitori ai satului, exista un izvor, care asigura apa necesară pe timpul lucrărilor agricole. În fiecare primăvară, izvorul trebuia curăţat şi readus la viaţă. În vederea uşurării acestei munci şi a conservării izvorului, unul dintre săteni, mergând la pădure după lemne, i-a vorbit pădurarului despre acest lucru. Pădurarul, i-a dat săteanului un trunchi gros de stejar, pe care acesta l-a scobit, confecţionând un „budăi”, cu ajutorul căruia a acoperit izvorul. Locul din ţarină cu izvorul acoperit cu un „budăi” a devenit punct de reper pentru oamenii satului şi din împrejurimi. Dacă vreun sătean era întrebat: „Unde ai pământ, omule?”, răspundea: „La budăi!” , astfel încât denumirea obiectului ce apăra izvorul s-a transferat noii aşezări.
Numărul de locuitori din Budăi creşte după primul război mondial în urma împroprietării cu pământ.

La 1921, cătunul Budăi din comuna Lungani, număra 25 de locuitori, din care 13 bărbaţi şi 12 femei. Erau 6 „capi de familie”, din care 4 bărbaţi şi 2 femei „vădane”. Numărul locuinţelor era de 6 case .

Între anii 1925 şi 1929, satul Budăi este înglobat, probabil, în satul Podu Iloaiei, întrucât în Anexele Decretului regal nr. 2465 din 25 septembrie 1925, privind noua lege pentru unificarea administrativă, publicat în M.Of. 1925, octombrie (p. 10933 – 11135 și p. 11269 – 11352), nu mai apare.

Din anul 1929, satul Budăi devine oficial sat component al comunei Podu Iloaiei, unde va rămâne până în ziua de astăzi, când este denumit cartier al noului oraş Podu Iloaiei din judeţul Iaşi.

Istoria satului Budăi.Începuturile

Teritoriul actualului sat Budăi (în prezent cartier al oraşului Podu Iloaiei) a fost locuit din cele mai vechi timpuri. În jurul său au fost descoperite resturi de cultură materială (ceramică de tip Cucuteni şi din perioada migraţiilor) datând din secolele II, III, IV d. Hr.

O dovadă de natură lingvistică a trecerii prin aceste teritorii a populaţiilor migratoare este hidronimul Bahlui, care în limba cumanilor ar fi însemnat ”pârâu mocirlos”.

Posibil ca, din cauza năvălirii repetate a popoarelor migratoare, aşezarea să fi fost mult timp nelocuită, însă în lipsa unor dovezi istorice în acest sens, această afirmaţie rămâne doar la nivelul de presupunere.

Prima atestare documentară a acestei aşezări o avem din timpul lui Ştefan cel Mare, despre care Matei de Murano, medicul veneţian ce l-a îngrijit pe voievod, scria la 7 decembrie 1502 că „ este un om foarte înţelept,, vrednic de multă laudă şi iubit mult de supuşi, fiindcă este îndurător şi drept, foarte veghetor şi darnic, bine încă (prosperoso de la persona) pentru vârsta lui, de nu l-ar fi apăsat această boală. Turcii au mare frică de acest Domn.”

La 12 septembrie 1468 (6976) la Suceava, printr-un hrisov domnesc, Ştefan cel Mare confirmă lui Frâncu, Trifu, Ivan şi Isaiia stăpânirea peste satul lor de baştină Frânceştii la Cârligătură, cu moara şi seliştele ce se ţineau de ea, „să le fie lor (...) uric şi cu tot venitul lor.”

Limitele satului Frânceşti sunt descrise astfel: „Iar hotarul acestor sate şi selişte să fie începând de la piscul Bahluiului, pe bahlui în sus şi în dreptul satului loc de moară şi de aci pe Bahlui în sus până la moara lui Cosiţă şi de aci pe Bahlui în sus până la fântâna de piatră şi un loc de sat din sus de zapodia fântânei şi de aici în sus până în drumul Hârlăului, iar de aici drept la pisc printre chicere şi de aici drept la lac şi devale la stâlp şi drept la […] şi de aici, drept în drumul Hârlăului unde este un stâlp şi pe drum la vale până în dreptul movilei, iar de aici la movilă şi drept în drumul mare […]. Acesta este tot hotarul.”

Descrierea hotarelor satului Frânceşti demonstrează, fără nici un dubiu, faptul că acea moşie era aşezată aproximativ pe teritoriul actualului sat Budăi.

Interesant de analizat numele satului Frânceşti. Academicianul Alexandru Graur, în lucrarea Nume de persoane, arată cum „adesea numele de persoane provin din nume de locuri şi viceversa […] studiul celor dintâi poate ajuta pe al celor din urmă, după cum şi contrariul este adevărat: un nume de localitate ca Berivoieşti arată că la noi a existat cândva numele de persoană Berivoie;” Mergând pe această logică se poate afirma că numele de Frânceşti dat satului dovedeşte că fondatorul, întemeietorul, „descălecătorul” acestuia a fost un oarecare Frâncu. Acest Frâncu, în mod cert, nu este unul şi acelaşi cu Frâncu pomenit în hrisovul domnesc, lucru dovedit chiar de cuvintele documentului: „… i-am miluit cu deosebita noastră milă şi le-am dat şi le-am întărit de la noi ocina lor dreaptă şi proprie…”

În dreptul medieval instituţia ocinii semnifica dreptul de proprietate asupra unei bucăţi de pământ primită prin moştenire. Cuvântul ocină provine de la cuvântul rusesc отец= tată ca şi cuvântul sârb baştina, care înseamnă moştenire de la tată. Cu timpul, aceste cuvinte de origine slavă au dispărut din limba română, fiind înlocuite de cuvintele de origine iliro-tracică moş, moşie etc. Termenul uric, ce apare în document, are sensul de proprietate de veci dăruită de domnitor. Cu alte cuvinte uric ar fi o proprietate donativă. Cuvântul provine din ungurescul orök care înseamnă „pentru totdeauna”. Folosit în limba cancelariilor moldoveneşti, sub influenţa terminologiei rutene, cuvântul orök unguresc a luat sufixul rutenizat –ik şi a devenit uric, proprietate de veci.

În consecinţă, putem afirma că Frâncu cel pomenit în hrisov este foarte posibil să fie urmaşul unui alt Frâncu, un ascendent al primului, căruia Ştefan Vodă îi redăruieşte satul Frânceşti. Însă documentul ne vorbeşte şi despre alte trei persoane, Ivan (Ioan), Isaiia şi Trifu. Foarte posibil ca aceştia să fi fost fraţii lui Frâncu, atât timp cât în hrisov se vorbeşte, la numărul plural, despre „ocina lor dreaptă şi proprie”. De asemenea, se mai poate presupune că Frâncu a fost între fraţi primul născut. Este bine cunoscut obiceiul, păstrat şi în zilele noastre, mai ales la sate, ca primul născut de parte bărbătească să fie botezat cu prenumele tatălui.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul frânc, într-o limbă română arhaică, avea mai multe semnificaţii, cum ar fi: francezul, italianul, spaniolul şi, de multe ori, semnificaţia de creştin catolic. Să fi avut Frâncu origini altele decât româneşti? Înaintaşii săi să fi fost catolici? Nu putem şti, putem doar presupune. şi mergând tot pe linia presupunerilor, ne vom opri o clipă asupra regiunii din Moldova numită Vrancea. Etimologia "francea"-"vrancea" este foarte probabilă, având în vedere vecinătatea zonei respective cu teritoriul populat în evul mediu de saşi, care erau catolici. Oare „descălecătorul” satului Frânceşti să fi fost catolic şi să fi venit din acea zonă tocmai între cele două Bahluiuri? De asemenea nu putem răspunde cu certitudine nici la această întrebare.

Aşadar, de la 12 septembrie 1468 există prima atestare documentară a teritoriului ocupat acum de localitatea Budăi, denumire care a apărut mult mai târziu, dar despre acest lucru vom discuta la momentul potrivit.

Tot în hrisovul domnesc de la 1468 se mai aminteşte despre o regiune a satului Frânceşti denumită Chicere, cuvânt care conform Dicţionarului de arhaisme şi regionalisme (2002) înseamnă „vârf, deal conic, munte” La 1581, voievodul Iancul Sasu (1579 – 1582) întăreşte strănepoţilor Nastei („Ionaşco şi fratele său Bohuş şi surorilor lor Anei şi Anghelinei fiii lui Pătraşco, nepoţi Marinei şi vărul lor Ion şi fratele său Ilea şi Udrea şi sora lor Voica, copii Marinei, toţi nepoţi şi strănepoţi Nastei”) moşiile lor printre care şi „jumătate sat din Chicera unde a fost Dragomir Chicer cu trei părţi din moară la Bahlui”.

Dacă acceptăm teza enunţată mai sus conform căreia numele de locuri provin din nume de persoane şi invers, putem afirma că acest Dragomir Chicer a fost stăpânitor al unei părţi din moşia lui Frâncu, Ioasaf, Ivan şi Isaiia înainte de domnia lui Ştefan cel Mare, atât timp cât în hrisovul domnesc al acestuia cu privire la satul Frânceşti apare denumirea de Chicere, dată unei păduri, urme ale acesteia existând şi astăzi spre nord – vestul satului, aproape de satul Spinoasa.. În acest sens, în lucrarea lui Ioan Bogdan se precizează: „În faţa satului Spinoasa, care e pe malul stâng al Bahluiului, la o distanţă de circa 2 km, se află, pe celălalt mal al râului un rădiu ce se numeşte Chiciura şi pe aci trecea probabil drumul cel vechi al Hârlăului.”

La 25 mai 1617 (7125), Radu Mihnea confirmă împărţirea averii lui Alexa postelnic între fiicele acestuia, Simina, cneaghina lui Jora, şi Aniţa, care au făcut acest lucru „de a lor bună voie, de nimeni silite, nici asuprite.” Printre altele, „în partea Siminii a căzut” şi „jumătatea unui iaz care este pe Bahluieţ şi cu jumătate de moară şi cu o bucată de pământ din partea Frânceştilor”. Cine era acest Alexa postelnic? Alexa postelnic, cunoscut şi sub numele de Alexa Arapul, apare în documente în timpul domniei lui Constantin Movilă.Astfel, la 25 decembrie 1610 (7119) Alexa Arapul dăruieşte un loc de casă, „ce e pre uliţa armenească”, mănăstirii „ce se cheamă sveti Sava, în târg în Iaşi, dere sufletul părinţilor noştri şi dere sufletul nostru […] şi dere sufletul coconilor noştri anume Dragomir şi Nastasiia şi Zamfira şi Mărica soru-ne şi Marta şi Simina şi Aniţa.” Aşadar, Alexa postelnic sau Alexa Arapul, tatăl Aniţei şi Siminei, socrul lui Ionaşco Jora, a fost şi stăpânitor al unei bucăţi din moşia Frânceştilor.

Iată, însă că la mai puţin de un an, la 24 februarie 1618 (7126), Radu Mihnea întăreşte lui Drăgan medelnicerel părţi de ocină la Frânceşti pe Bahlui, în ţinutul Cârligăturii, cumpărate de la Grozava şi Mărica. Conform documentului, Drăgan a cumpărat părţi de ocină din „jumătatea de jos” a satului Frânceşti, jumătate ce a fost împărţită în şase părţi: „două părţi a cumpărat de la Grozava fiica lui Irion şi de la Avrămia (...) nepoata lui Ion Bălteanul şi a lui Andreica, pentru nouăzeci de taleri.” Mai departe, documentul arată cum Drăgan medelnicerel a mai cumpărat, pentru douăzeci de taleri, „o jumătate dintr-o parte” de la Mărica, fiica lui Andronic. Toate aceste bucăţi de pământ, care făceau parte din jumătatea de jos a satului Frânceşti, erau întărite celor care au vândut prin „uricul de împărţire pe care l-au avut bunicii lor, Ion Bălteanu şi Andreica şi Fetiţa, de la Petru voievod cel Bătrân.”

Nu mult după aceasta, la 12 iulie 1618 (7126), Radu voievod este pus în situaţia de a judeca o pricină între Condrea, nepotul lui Pătraşco şi sluga domnească, Tănasie, fiul Caudachiei, pentru suma de patruzeci de taleri pe care primul i-o datora celui de-al doilea. Condrea, după cum spune documentul, nu a avut cu ce să plătească acea datorie. Singura avere pe care o avea era o „ocină de cumpărătură de la Petrea, din diresele de la Petru vodă cel Bătrân şi din ipisocul de cumpărătură, pe care l-a avut de la Bogdan voievod Alexandrovici, jumătate din a şasea parte din satul Frânceşti, care este în ţinutul Cârligăturii.”Astfel, Condrea a dat slugii domneşti, Tănasie, acea bucată de pământ în contul celor patruzeci de taleri ce îi datora.

Părţi din Chiceră „ce este în ţinutul Cârligăturii”, şi alte sate, îi sunt întărite de către Alexandru Iliaş (1620 – 1621; 1631 – 1633) lui Dumitru Buhuş „logofăt al treilea” la 1 noiembrie 7141 (1632). Tot lui Dumitru Buhuş, Vasile Lupu îi întăreşte „a lui drepte ocini şi moşii de baştină şi cumpărătură, din uric şi privileghii”, printre care „şi o parte din Chiceri tij în ţinutul Cârligăturii.”

La 2 august 1642, Gheorghe Roşca, fost vistiernic, este trimis de către Vasile Lupu (1634 – 1653), să cerceteze ”cu oameni buni pentru o bucată de pământ ce au avut pâră” înaintea măriei sale: „de Frânceşti iaste au de Crăhăneşti de Podu i Leliuae.” În urma cercetărilor efectuate de către fostul vistiernic, se ajunge la concluzia că această „bucată de pământ ce se află deosebi între Bahlui şi Bahluieţ” nu ţine nici de Frânceşti, nici de Crăhăneşti, „de Podu i Leliuae”, fiind „cumpărătură a Alexei postelnicului.” În urma înştiinţării, Vasile Lupu emite un hrisov domnesc prin care hotărăşte ca bucata de pământ, „ce este între Bahluiul Mare şi între Bahluieţ, ce se numeşte acum Cetăţuie, în ţinutul Cârligăturii”, „să o aibă Ionaşco Jorea şi cneaghina lui Simina” şi „să-şi stăpânească această bucată de pământ cu tot venitul”.

Din acest moment şi până la anul 1812, satul Chicere sau Frânceşti sau Budăi nu mai apare în documente. Considerăm că este momentul de a prezenta, cât mai pe scurt, câteva aspecte ale vieţii sociale din acea perioadă de timp pe care tocmai am parcurs-o, prin prisma, mai ales, a dreptului de proprietate asupra pământului.

Am văzut anterior că în secolele XVI – XVII, moşia Frânceşti era împărţită în petece mai mici de pământ, stăpânite de diferiţi mici boieri. Stăpânii de moşii mai mari se foloseau de acest lucru pentru a pune mâna pe aceste bucăţi de pământ şi pentru a întregi vechea stăpânire în folosul lor. De multe ori mijloacele întrebuinţate spre a ajunge la acest scop nu erau tocmai ortodoxe, mai ales când cumpărătorul era în slujbă şi bine văzut sau temut de domnie. Înşelăciunea şi intimidarea aveau un rol foarte important în aceste vânzări (vezi de exemplu cazul amintit mai sus al lui Condrea aflat în judecată cu Tănase, slugă domnească).

De asemenea, să nu uităm, domnii, începând cu veacul al XVII – lea, îşi cumpărau tronul de la turci. În consecinţă, pentru a-şi scoate cheltuiala, impuneau poporului dări şi taxe istovitoare.

Satul Frânceşti era străbătut de două drumuri importante, şi anume: Drumul Hârlăului şi Drumul mare. Drumul mare se confunda cu drumul oilor, drumul sării şi marele drum comercial tătăresc.

„Sarea – în trecut – se încărca în care la Târgul Ocna şi lua drumul Romanului, pătrunzând prin Târgul Frumos, care era o adevărată poartă pentru sare.”De la Târgul Frumos, pe drumul mare, pe lângă satul Frânceşti, sarea se îndrepta spre Iaşi, unde un cartier poartă şi astăzi numele de „Sărărie”.

Şi drumul oilor trecea prin satul Frânceşti, pe drumul mare, spre zonele de câmpie din jurul oraşului Iaşi. „La sfântul Gheorghe, oile erau duse la Văratec, pe munte, iar toamna erau duse de la munte spre câmpie”, iar cele ce iernau în şesurile de la Iaşi, veneau aici prin Roman, la Strunga, treceau pe drumul mare, prin Frânceşti, spre şesurile de răsărit. Faptul că pe aici trecea un drum al oilor este atestat de toponimie. Astfel, spre vest-nord-vestul localităţii actuale Budăi se află satul Valea Oilor din comuna Bălţaţi, iar aici, lângă iazul ce acum se numeşte Mădârjeşti, făceau popas „păcurarii” cu turmele de oi, în drumul lor spre şesurile din jurul oraşului Iaşi. De altfel, în prezent există în vestul oraşului Iaşi cartierul Păcurari, locul unde pe vremuri, pe câmpul din vecinătatea râului Bahlui, poposeau ciobanii cu turmele de oi pentru iernat.

Negustorii străini care porneau din Lemberg şi Cracovia „treceau Prutul şi o luau spre sud, prin Suceava, se îndreptau spre Bahlui, iar de aici, poposind la Hârlău şi Cotnari, făceau un popas şi mai mare la Iaşi unde se lua şi vamă.” Acesta era vechiul drum tătăresc, numit astfel întrucât se îndrepta spre cetatea genoveză Caffa din Crimeea stăpânită de tătari. Acest drum tătăresc devine drum moldovenesc, a cărui primă atestare se află în actele oraşului Lemberg din anul 1382.  Fie că plecau de la Cotnari sau de la Hârlău, negustorii treceau prin dreptul satului Frânceşti, fie pe drumul mare, fie pe drumul Hârlăului.

Sub aspect demografic, satul Frânceşti nu a fost, în acea vreme, o moşie populată cu un număr mare de locuitori. De altfel, cu cât urcăm mai mult spre origini, cu atât satul românesc era mai puţin populat. În genere, în acea vreme, erau rare satele care aveau mai mult de 20 de locuitori, cele mai multe având o populaţie situată sub acest număr.

Pe la 1812, părţi din moţia Chicera (Frânceşti) aparţin mănăstirii Trisfetitele (Trei Ierarhi) din Iaşi. Despre modul cum a ajuns satul în stăpânirea acestei mănăstiri nu am găsit documente, dar putem presupune că a fost dăruit de către cei ce au stăpânit moşia. Ipoteza cumpărării de către mănăstire a pământurilor moşiei Frânceşti nu poate sta în picioare, având în vedere că egumenii mănăstirilor (şi mai ales egumenii mănăstirilor închinate), în acea vreme, abordau o politică economico – financiară care nu avea nimic comun cu viaţa monahală (fecioria, sărăcia de bună voie şi ascultarea) şi cu smerenia creştină.

„Jumătăţi de sat de Frănceşti”, la 3 septembrie 1815, îi aparţin hatmanului Constandin Paladi, care mai stăpânea, pe lângă altele, şi „Cărlăneştii Mari şi Cărlăneştii Mici, ci le zic şi Podu Leloaii”.

Din ianuarie 1839, apare la Iaşi, Foaie sătească a Principatului Moldovei, un supliment săptămânal al revistei Albina românească, ce se împărţea gratuit sătenilor. Scopul acestui ziar era acela de a culturaliza sătenii. Astfel, preotul paroh era obligat să o citească sătenilor duminica după liturghie. În numărul 29 al acestei publicaţii din iulie 1839 este pomenit Frânceştiul ca „silişte” a moşiei Erbiceni”, dar care, uneori era considerată ca moşie aparte. La 10 august 1840, moşia Frânceşti apare ca fiind împărţită în două trupuri, şi anume Frânceştii de Sus şi Frânceştii de Jos conform hărţii reprezentând planul moşiilor Spinoasa şi Erbiceni „a casei răposatului Ioniţă Cosoi, făcut din porunca Divanului de Apel al Ţării de Sus de Vasile Popa paharnic” . Teritoriul satului Frânceşti nu mai era locuit la acea vreme. De-abia după vreo 40 de ani este menţionat vechiul teritoriu al satului Frânceşti sub denumirea de Budaie. Dar despre acest lucru vom vorbi mai târziu.

Faptul că satul Frânceşti era considerat uneori ca silişte a moşiei Erbiceni, a dus şi la comiterea a numeroase „abuzuri” din partea vecinilor. Acest lucru îl aflăm de la egumenul mănăstirii Trei Ierarhi, arhimandritul Sofronie, întrucât Frânceştii era moşie aflată în proprietatea acelei mănăstiri.

Aşadar, în 1842 arhimandritul Sofronie înaintează „Departamentului Trebilor Dinlăuntru” o jalbă prin care se plânge că vornicul Lăscărachi Cantacuzino ar fi făcut arături pe moşia Chicera (Frânceşti). Ba mai mult, în anul următor, preacuvioşia sa arhimandritul Sofronie pune iarăşi pe jar „Departamentul Trebilor Dinlăuntru”, întrucât face plângere împotriva proprietarilor moşiilor vecine cu moşia Frânceşti, proprietate a mănăstirii Trei Ierarhi, pentru faptul că aceştia au cosit iarbă pe numita moşie.

Dar necazurilor arhimandritului Sofronie îi va pune capăt legea de secularizare a averilor mănăstireşti din 1863, în urma căreia moşia Frânceşti intră în proprietatea statului.

În concluzie, satul Budăi este atestat pentru prima oară, sub denumirea de Frânceşti, în anul 1468 la 12 septembrie, în hrisovul domnesc al lui Ştefan cel Mare prin care acesta întăreşte lui Frâncu, Ioasaf, Ioan şi Isaiia satul lor de baştină. Satul mai apare în documente şi sub denumirea de Chicere. Părţi din acest sat au fost stăpânite de-a lungul timpului de diferiţi boieri, fie prin cumpărare, fie prin danie a unor domnitori. De pe la începutul secolului al XIX – lea şi până în anul 1863, moşia Frânceşti (Chicere) este proprietatea mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi.

Ștefan cel Mare

”Din mila lui Dumnezeu, noi Ștefan voievod domn a toată Țara Moldovei.”