Rolul cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor în dezvoltarea competenţelor de comunicare în limba română

Rolul cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor în dezvoltarea competenţelor de comunicare în limba română

Procesul de însuşire a unei limbi diferite de cea maternă este un proces psihologic complex. Acest proces necesită prezenţa a trei componente: cunoştinţe, priceperi şi deprinderi. Componentele la care ne referim nu pot fi despărțite. Dacă una dintre ele lipseşte, procesul însuşirii limbii noi nu se poate realiza. Pentru a lămuri mai bine această problemă este necesar să se precizeze ce sunt cunoştinţele, priceperile şi deprinderile şi locul pe care-l ocupă ele în procesul limbajului.
În predarea limbii române, volumul de cunoştinţe cuprinde înţelegerea sensului cuvintelor, a normelor şi particularităţilor limbii române privind aspectul fonetic, gramatical şi ortografic. Astfel, elevii trebuie să-şi însuşească denumirile obiectelor, însuşirilor şi acţiunulor cu care se operează în limbaj. Ei trebuie să pronunţe corect sunetele specifice limbii române, să folosească vocabularul potrivit normelor gramaticale şi ortografice ale acestei limbi.
Priceperile de exprimare sunt acţiuni verbalo-motorii realizate în mod conştient prin folosirea cunoştinţelor de limbă în situaţii noi. Astfel, elevii articulează în mod conştient în vorbire substantivele cu articolul corespunzător genului, formulează răspunsuri corecte la întrebări, descriu un tablou folosind în mod conştient vocabularul şi cunoştinţele gramaticale.
Deprinderile de exprimare sunt acţiuni automatizate care se formează pe baza a numeroase exerciţii şi repetări; ele au un caracter stereotip. Desigur că şi deprinderile de exprimare orală şi de scris includ elementul conştient, bazându-se pe cunoştinţe şi pe unele priceperi ajunse, prin exerciţii de repetare,la un grad mai ridicat de automatizare. De exemplu, elevul răspunde prompt la întrebarea: Unde te duci?- Eu mă duc la şcoală, fără să se gândească la forma de organizare a cuvintelor în propoziţii, la pronunţarea cuvintelor, la scrierea lor etc.
Reuşita formării oricăror deprinderi necesită necondiţionat respectarea următoarelor cerinţe:
 elevul să fie motivat pentru însuşirea deprinderii, pentru a participa activ la formarea ei;
 să fie stimulat pe parcurs apreciindu-i-se succesele, indicându-i-se greşelile pentru a se corecta, pentru a progresa;
 exerciţiile de formare a deprinderilor să fie bine dozate, respectându-se regula de la uşor la greu, de la simplu la complex.
Cu toate că nu se poate pune semnul egalităţii între predarea limbii române ca limbă nematernă la elevi maghiari, cu predarea limbilor străine, ale căror cerinţe şi scopuri sunt diferite şi, că pe de altă parte, nu se poate compara nici cu predarea limbii române ca limbă maternă, deoarece gradul de cunoaştere a limbii şi mecanismele gândirii care stau la baza însuşirii ei sunt diferite, totuşi, aplicând creator şi diferenţiat procedeele folosite pentru însuşirea limbii străine şi a limbii române ca limbă nematernă, ţinând cont de materialul uman cu care se lucrează, aceste procedee primesc un sens nou, eficienţa lor creşte, dobândesc noi valori.
Vorbind despre limbaj ca mijloc de comunicare, trebuie să subliniem faptul că acesta se prezintă sub două aspecte: limbajul activ şi limbajul pasiv.
Prin „limbajul pasiv” (receptiv) înţelegem posibilitatea individului de a înţelege o limbă, auditiv sau citind, fără să-şi poată exprima ideile proprii în această limbă. Deci este doar o decodare a mesajului primit
Despre „limbaj activ” vorbim atunci când individul este în stare să-şi exprime, oral sau în scris, ideile şi gândurile proprii, sau elaborate de alte persoane, cu ajutorul cuvintelor, expresiilor, propoziţiilor sau frazelor.
Prin urmare, receptarea limbii (audierea) şi citirea sunt aspecte ale limbajului pasiv, iar vorbirea şi scrierea aparţin limbajului activ.
În procesul însuşirii limbii române trebuie să avem în vedere în primul rând, limbajul activ al elevilor care se poate realiza pe două căi:
 În mod reproductiv, când persoana care vorbeşte redă exprimarea altor persoane cu mici schimbări de formă, pe baza citirii sau memorării unor texte, poezii, cântece etc.;
 În mod creator, când persoana care vorbeşte îşi poate exprima, fie oral sau în scris, într-un mod personal, propriile gânduri şi sentimente, respectând normele gramaticale, fonetice, lexicale, ortoepice şi ortografice.
Acest ultim aspect presupune stăpânirea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor de limbă.
Deci, sarcina învăţătorului nu este numai aceea de a semantiza cuvintele, ci să formeze priceperile şi deprinderile necesare pentru ca elevii să pronunţe corect cuvintele, structurile şi propoziţiile în strictă concordanţă cu normele gramaticale, ortografice şi ortoepice ale limbii române.
Stăpânind priceperi de limbă, elevul foloseşte în mod conştient cunoştinţele de limbă în condiţii variate. Calitatea principală a priceperii fiind elasticitatea, elevii vor folosi în mod conştient cunoştinţele dobândite în ceea ce priveşte aspectul corect al limbii române. Astfel, vor face corect acordul în gen şi număr, vor respecta regulile cu privire la topică, la folosirea semnelor de ortografie şi punctuaţie.
Datoria noastră, a cadrelor didactice este formarea și dezvoltarea deprinderilor de receptare şi a deprinderilor productive de limbă. Deprinderile de exprimare, fie orale sau de scriere, includ elementul conştient şi se bazează pe cunoştinţe şi priceperi, ajunse la un anumit grad de automatizare. Prin urmare, în procesul de predare – învăţare al unei limbi, deprinderile productive trebuie precedate de cele receptive, deoarece prin dezvoltarea deprinderilor receptive se creează baza pentru construirea celor productive.
Din cele arătate, rezultă că între cunoştinţele, priceperile şi deprinderile achiziţionate în procesul însuşirii limbajului nu se poate face o delimitare precisă. Ele se întrepătrund şi se influenţează reciproc