Povestea – o soluție terapeutică

Povestea – o soluție terapeutică

Autori: -Dan Eliza-Corina, Școala Gimnazială ”Cezar Bolliac”, sector 3, București
-Trăistaru Luciana-Denisa, Școala Gimnazială nr. 149, sector 3, București

Povestea, ca specie literară, este acea operă literară, acea narațiune în care sunt prezentate întâmplări, fapte, într-o anumită ordine; prezența acțiunii și a personajelor este absolut necesară. Succesiunea evenimentele, a acțiunilor, a episoadelor naraţiunii are la bază povestitorul sau naratorul, personajele care participă la acţiune și acţiunea sau desfăşurarea întâmplărilor într-o anumită ordine, rezultând întregul. Acest fapt are drept consecință un mesaj care poate fi transmis şi valorificat de grupul ţintă.
Din ce am constatat în relația cu elevii noștri la clasă, obiectivul poveştilor pare a fi acela de a păcăli subiectul, elevul, prin valorificare soluţiilor posibile la nivelul inconștientului.
Elevii noștri - și oamenii, în general - au nevoie de poveşti. De ce? Pentru a se regăsi, pentru a refula, pentru a se autocompensa, pentru a învăţa cum să-şi rezolve problemele din viața reală. Confruntarea cu probleme noi determină necesitatea unor instrumente pentru a depăşi dificultăţile. Povestea se conturează, astfel, într-un instrument important care aduce în prim-plan emoţii şi sentimente ascunse în inconştient: angoase, frici, dorinţe, obsesii, culpabilităţi, invidii, întrebări la care nu am găsit răspunsuri. Una dintre funcţiile poveştilor este aceea de a sprijini „ascultătorul”, elevul, în cazul de față, să împace emoțiile personale cu cerinţele realităţii externe şi cu regulile societăţii.
Povestea în sine nu se poate explica, poate fi doar rezumată; povestea nu oferă soluţii directe, nu trasează, nu jalonează un parcurs existențial temporar; povestea poate fi înţeleasă de cel ce o înţelege. În acest sens, elevul îşi alege povestea de care s-a apropiat cel mai mult, cu personajul care l-a atras în mod deosebit. În situația în care elevul nu are o anumită poveste, acesta poate să o ”scrie” singur. În acest ultim caz, amintirea amintirea, trecutul joacă un rol esențial.
Iată un exemplu de poveste cu rol terapeutic.
”Într-o dimineață, în timp ce se îndrepta spre școală, Ionel se gândea la jucăria preferată, pe care însă nu o putea avea, întrucât părinții săi erau săraci și nu își permiteau cumpărături în plus față de ceea ce era imperios necesar. Ajuns în clasă, Ionel se așeză în bancă și își scoase din ghizdan cărțile și caietele necesare la prima oră.
Vine doamna învățătoare... Înainte de a începe lecția, doamna le comunică elevilor faptul că s-a gândit să organizeze un concurs care să aibă drept premiu... un trenuleț, de jucărie bineînțeles. Jucăria preferată a lui Ionel. Va fi premiat elevul care, la sfârșitul lunii, va avea cele mai multe puncte acumulate. Punctele se puteau aduna pe baza seriozității, a perseverenței, a conștiinciozității și a sociabilității elevilor. Așadar, cei care își realizau temele în fiecare zi, învățau lecțiile, ascultau cu atenție ceea ce se spunea în clasă, își respectau colegii, nu răspundeau neîntrebați, erau politicoși, se jucau la momentul potrivit etc. primeau punctulețe notate într-un catalog special – Catalogul trenulețului. De asemenea, cel care va fi desemnat câștigător va fi prezentat în fața tuturor elevilor școlii ca fiind un elev-model și va primi o diplomă de excelență.
-Asta este șansa mea, își spune Ionel.
Ajuns acasă, lasă telefonul și tableta deoparte, își scrie cu multă conștiinciozitate temele, învață cât poate de bine lecțiile pentru a doua zi și merge să își ajute mama la bucătărie. Ce surpriză, își spune mama!
A doua zi, la școală, ridică mâna să prezinte tema, se înscrie la răspuns, ascultă cu atenție ce spune doamna învățătoare, nu vorbește neîntrebat. În pauze se joacă împreună cu ceilalți colegi. De ce? Gândul îi era numai la trenuleț. Ce mult își dorea să fie el cel care va fi desemnat câștigător!
Timpul trece și, iată, finalul lunii a sosit. Câștigătorul este... Ionel, spune doamna învățătoare în fața tuturor elevilor adunați la careu. Îi este înmânată diploma, primește multe aplauze și ... cutia cu trenulețul mult visat. Ionel plânge de bucurie. Nu-i vine să creadă că el este câștigătorul. Acasă merge și îi spune mamei totul. Mama îl felicită și îl încurajează să continue să fie un elev și un băiat-model. Așa va reuși să devină CINEVA în societate.”

Povestea de mai sus a funcționat foarte bine pentru elevii noștri care aveau probleme cu stima de sine, cu lipsa încrederii în propriile forțe. Nevoia lor de a-și exterioriza emoțiile, de a cunoaște lumea exterioară și de a se autocunoaște, de a relaționa cu cei din jur. Din partea noastră este nevoie de răbdare și de optimism, întrucât, am remarcat transferul de stare emoțională de la mine, în calitate de cadru didactic, la elev.
De asemenea, povestea de mai sus funcționează ca un punct de plecare în abordarea elevului atunci când acestuia îi este greu să vorbească despre sentimentele sale. Exteriorizarea emoțională este importantă atât pentru propria dezvoltare interioară, cât și pentru deprinderea unor deprinderi de relaționare cu sine și cu ceilalți. Deoarece copiii întâmpină dificultăți de comunicare în cadrul propriei familii, este nevoie ca, în cadrul orelor de limba română sau de dezvoltare personală să identificăm metode de relaționare cu elevii, facilitând autocunoașterea, automotivarea, autoexprimarea fără complexe. Pentru o stare de bine fizică şi psihică, elevii trebuie cunoscuți, apreciați, înţeleși, acceptați, prin terapia cu ajutorul poveștilor, ţinând cont de unicitatea fiecăruia. Așadar, se recomandă încurajarea copiilor atunci când se începe terapia prin poveste. Motivaţia terbuie să fie corectă în faţa copilului, astfel încât problema copiilor să fie corect înțeleasă de la început. Acceptarea și respectul să fie reciproc.