DASCĂLUL

M-am hotărât să aștern pe hârtie câteva rânduri despre ceea ce însemna profesia de dascăl odată și despre rolul pe care îl mai joacă acesta în societatea actuală, din dorința de a mă regăsi pe mine și de a-mi recontura valorile și obiectivele pe care trebuie să le urmăresc în fiecare dimineață când mă prezint în fața celor care or să reprezinte cândva dovada unei munci bine făcute.
Și când vorbesc de dascăl nu mă refer la acel cântăreț bisericesc, adesea solist sau dirijor al corului bisericesc, ci la învățător, la cel care modelează mintea şi personalitatea copiilor, la cel care, prin modul în care întelege să-și practice chemarea, poate să deschidă noi orizonturi sau, din contră, să stârpească orice urmă de speranță. Și spun chemare, pentru că asta ar trebui să fie, nu te faci învățător pentru că e o pâine albă de mâncat sau doar ca să ai un loc de muncă sigur, trebuie să conștientizezi responsabilitatea pe care o ai, trebuie să realizezi că ții în palme viitorul unui copilaș și așa cum un preot trebuie să îmbrace straiele bisericești din chemare, din dorința de a-și salva spiritual enoriașii, tot așa și dascălul nu trebuie să aibă drept motivație decât pe aceea de a-și cizela educațional micii ucenici, de a ridica comunitatea din care face parte și unde trăiește la un nivel superior, de a oferi micilor purtători de stindard șansa de a vedea mai departe de granița propriului oraș.
Orice dascăl trebuie să fie mesagerul unor valori sociale, al unui ideal de viaţă, îndeplinind diferite roluri în activitatea sa didactică: mentor, manager, expert al actului didactic, lider, factor motivator, părinte, sfătuitor.
Am căutat în DEX ce înseamnă cuvântul “dascăl” și am găsit că dascăl este învățătorul de la țară, acel învățător care de-a lungul timpului a reprezentat unul din stâlpii comunității locale, model și sursă de inspirație pentru generații întregi. Noțiunea de dascăl nu mai este atât de răspândit folosită cum era odată și din păcate nici ideea de model social și de pildă motivațională care însoțea această noțiune nu mai este atât de des întâlnită. Așa este, sunt din ce în ce mai puțini dascăli adevărați, din ce în ce mai puțini învățători, acum suntem profesori, dar aceasta nu înseamnă că, gradul nostru de implicare și de dăruire a crescut, din contră acesta scade alarmant. Chiar nu se putea găsi o soluție de a crește salarial nivelul unei bresle decât schimbându-i denumirea?! Numindu-o altfel, umblând la sursa existenței sale o faci să navigheze în derivă, să nu-și mai găsească locul, să nu mai reușească să vadă malul unde trebuie să acosteze.
Nu poți să pui la zid o întreagă tagmă pentru greșelile unora dintre ei, nu poți să spui copiilor că toți învățătorii sunt hoți și proști și apoi să ai pretenția ca acești copii să se poarte corespunzător la școală și în societate, nu poți să ponegrești și să umilești an de an o întreagă categorie profesională și apoi să ai pretenția ca acești copii să-și respecte dascălii.
Asta nu înseamnă că dascălii nu au partea lor de vină, nu înseamnă că totul este imaculat și că ne implicăm într-atât de mult încât nu mai putem face față programului, nu înseamnă că suntem uniți, nu înseamnă că nu ne atacăm reciproc. Nu știm să ne respectăm colegul care se dăruiește și încearcă să ofere elevilor săi proiecte cât mai diverse, care să deschidă noi oportunități de evoluție, nu înțelegem termenul “concurență”, nu înțelegem că putem să concurăm fair play fară violență, fără vorbe urăte, că este loc pentru toți dacă vrem să facem treabă, nu înțelegem să punem deasupra unor interese meschine interesul copiilor, al școlii, al comunității locale unde ne desfășurăm activitatea. Nu mai știm să ne mândrim cu munca noastră, știm doar să fim invidioși și falși.
Nu sunt ipocrită, nu susțin idea că dascălii trăiesc și se hrănesc cu aer, cu aspirații și cu rezultatele elevilor lor, însă putem să găsim încă resortul care să regăsească în noi dascălul adevărat, care știe să se mândrească cu elevii lui, cu școala lui, cu orașul lui, care știe să întindă mâna colegului său și să-l felicite sincer, onest, fără ură, dar cu dorința de a-l depăși data viitoare.
Trebuie să gasim echilibrul care să ne ofere stabilitate și respect în societatea actuală, trebuie să ne regăsim onoarea, mândria și dăruirea, trebuie să ne transformăm asemeni lui Michelangelo în sculptorul, în artistul care să îndepărteze surplusul și să elibereze forma care ne-a consacrat sau asemeni lui Socrate să ne moșim pentru a naște din noi DASCĂLUL.
Trebuie să ne respectăm pe noi și între noi pentru a fi respectați de alții.

Nicoleta-Ionela DOAMNA Elena ISTRATE