Studenţii plagiatori se cred mai cinstiţi decât colegii lor
Mai bine de o treime dintre studenţii români aflaţi în ultimul an nu se ruşinează că iau referate de pe Internet sau copiază la examen, chiar şi atunci când sunt descoperiţi de colegii sau de profesorii lor.

Doua treimi dintre studentii romani admit ca au copiat cel putin o data la examene
Sociologii cred că profesorii îi încurajează la furt intelectual: sunt netransparenţi, tolerează plagiatul, ba, uneori, îl şi practică. La umbra facultăţii, pe scările de la intrare, câţiva studenţi răsfoiesc plictisiţi nişte teste-grilă. Sunt în anul I la marketing, la o facultate privată din Capitală.

Au un aer relaxat, de parcă abia au scăpat din examen. În realitate, mai au câteva zeci de minute până să intre la testul-grilă. Se laudă că au făcut rost de întrebările din anii trecuţi, cu tot cu soluţii. „Răspunsurile le-am luat de pe net, de pe un forum. Sunt rezolvate de colegii mai mari
Mergem pe mâna lor“, îmi spune unul dintre boboci. Un coleg de-ai săi a şi introdus soluţiile în memoria mobilului. Cursa tehnologizării nu se termină aici.

Cele mai invidiate sunt handsfree-urile. Cu ele ţi se şopteşte tot ce vrei. De afară. „Sunt nişte căşti magnetice minuscule, iar antena se poartă la piept“, îmi spune unul dintre viitorii experţi în marketing. Nici vetustele „servite“ nu sunt ocolite, aflu când ajung la Politehnică. Sunt în continuare cele mai folosite, îmi confirmă un tânăr de la Automatică şi Calculatoare. După un minut-două îl cheamă colegii. Se grăbesc. Sunt în anul III şi mă privesc bănuitori. „Nu vorbim, că ne distrugem“, aud o voce în timp ce băieţii se fac dispăruţi.

Pe cât de reţinuţi sunt în a-şi mărturisi furtişagurile, pe atât de lipsiţi de complexe sunt când trebuie să-şi salveze pielea. 67% dintre studenţi admit că au copiat la examen şi o cincime dintre ei recunoasc că au plagiat referate sau lucrări de seminar, arată o cercetare de acum trei ani condusă de profesoara Mihaela Miroiu de la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) din Bucureşti.

Pe deasupra, 29% dintre învăţăceii care îşi trag pe sfoară profesorii nu simt nici vinovăţie, nici ruşine chiar şi atunci când sunt daţi în vileag de colegi sau profesori, arată un studiu recent dedicat corelaţiei dintre emoţiile morale şi frauda intelectuală. Coordonatorul cercetării, profesorul Septimiu Chelcea de la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti, apreciază că ponderea plagiatului e „foarte ridicată“.

„În loc ca în mediul universitar aceste practici moştenite probabil din liceu să fie pedepsite, ele sunt tolerate în primul rând de către studenţi, dar şi de către profesori, ceea ce mi se pare grav“, spune profesorul Chelcea. „Frauda intelectuală a ajuns o practică prea curentă în mediul academic“, acuză şi profesorul ieşean Adrian Neculau, care ţine să aşeze cifrele în contextul lor.

„La noi, falsul este un sport popular, moştenit din vremea comunistă. O lungă perioadă de 3-4 generaţii am trăit într-o lume a raportărilor mincinoase“, explică profesorul Neculau. Însă nici în prezent nu ducem lipsă de modele negative. „Studenţii văd că prin fraudă se câştigă profituri foarte mari. Atunci, de ce n-ar încerca şi ei să fraudeze în spaţiul universitar?“, se întreabă profesorul Lazăr Vlăsceanu, şeful catedrei de Sociologie de la Universitatea din Bucureşti.

Copiatul la examene, de pildă, a devenit un lucru atât de firesc, încât nimeni nu şi-ar mai pune în minte să-şi critice colegii care le-o iau înainte doar prin fraudă. „Se acceptă copiatul, că este ca între prieteni. Şi apoi, fiecare cu norocul lui“, spune o studentă în economie de la o universitate privată. Nu e de mirare că abia un sfert dintre studenţi se ruşinează când colegii lor află că au copiat. Sociologul Gabriel Jderu, lector drd. la Universitatea din Bucureşti, explică toleranţa faţă de plagiatorii fără ruşine: „Când Gabriel Liiceanu a făcut apelul către lichele nici o lichea n-a făcut un pas înapoi, iar noi am acceptat neruşinarea acestora. Aceeaşi toleranţă este prezentă şi printre studenţi. Chiar şi cei ce nu copiază tind să-i accepte pe cei ce fură“.

Mai mult, cel care are curajul să ridice piatra e considerat imediat un „arivist care umblă numai după note mari“, adaugă profesorul Chelcea, conducătorul unui proiect CNCSIS dedicat sentimentelor morale în România postdecembristă.

„Am o colegă care a copiat toţi anii şi are 10 pe linie. Lucrarea de licenţă i-a scris-o cineva contra cost şi nu pare să fie jenată pentru asta. Singura ei grijă era că licenţa nu-i ieşise bine la imprimantă“, povesteşte o studentă aflată în ultimul an la sociologie. Extrem de surprinsă a fost când a intrat la facultate şi a văzut că şi aici se copiază cu acelaşi spor ca în liceu. Dar şi cu mai puţine mustrări de conştiinţă, arată sociologii. În anul I, aproximativ 24% dintre studenţi nu resimt nici vină, nici ruşine, pe când în anul terminal această atitudine creşte la 36%.

„Studenţii vin mai cinstiţi şi ies mai puţin cinstiţi din facultate, unde găsesc un mediu care favorizează plagiatul şi copiatul la examene“, conchide profesorul Chelcea. Un motiv este „atitudinea conciliantă a profesorilor“, punctează Ligia Deca, coordonator al Coaliţiei pentru Universităţi Curate. Aflată în ultimul an de master, ea a observat că atunci când profesorul vede că sunt copiate, fără să fie citate, bucăţi din anumite cărţi, ei „tolerează acest fapt pentru că a devenit un fenomen de masă“. Rectorul Universităţii din Bucureşti, profesorul Ioan Pânzaru, pune absenţa remuşcărilor studenţilor din ultimul an şi pe seama „dispreţului faţă de instituţia de care se desprind“.

Virusul fraudei a infestat organismul universitar atât de profund, încât nici profesorii nu îi rămân imuni. „Frauda este o cultură care se reproduce. Studenţii care fraudează vor deveni profesori care plagiază, şi tot aşa vor face şi elevii lor“, arată rectorul Ioan Pânzaru. „Studenţii nu fac decât să urmeze modelul pe care-l oferă o seamă de profesori universitari, care, deşi au fost prinşi, au rămas în spaţiul universitar“, întăreşte profesorul Adrian Neculau.

De altfel, potrivit cercetării coordonate de Mihaela Miroiu, 40% dintre universitarii din structurile de conducere nu au habar de existenţa codurilor etice. Sau poate că au auzit de existenţa unor comisii de etică, dar „îşi fac un titlu de onoare în a ignora regulamentele şi codurile, declarându-se abstraşi în alte sfere unde nu contează decât colegii din SUA sau Anglia“, nuanţează rectorul Ioan Pânzaru.

Chiar dacă sunt prinşi cu fiţuici şi referate „copy-paste“ studenţii se consideră mai cinstiţi decât colegii lor care nu fraudează examenele, arată cercetarea coordonată de profesorul Septimiu Chelcea. Pe lângă ruşine şi vinovăţie, onestitatea a fost o altă variabilă luată în vizor de autorii cercetării de psihologie socială. Două grupuri de studenţi, unii care au fost prinşi că plagiaseră lucrări de pe Internet şi alţii care nu au apelat la asemenea procedee, au completat un chestionar în care îşi autoevaluau onestitatea. Rezultatul a fost contrar aşteptărilor: studenţii care plagiaseră s-au considerat mai cinstiţi decât colegii lor. „Cei care au plagiat se consideră mai corecţi pentru că îşi închipuie că şi cei care nu au fost prinşi sunt tot plagiatori, doar că au scăpat nesancţionaţi“, explică profesorul Septimiu Chelcea justificările studenţilor mincinoşi.

De altfel, acelaşi profesor observă că această scuză este comună pe toate palierele sociale. „Da, m-aţi prins trecând pe roşu, dar eu sunt mai cinstit decât cei care fură cu milioanele“, replică cetăţeanul amendat, căruia îi place să creadă că infracţiunea sa este una minoră, care n-are de ce să-i ştirbească din buna imagine de sine. Paradoxul plagiatorilor mai cinstiţi decât ceilalţi vine şi din ceea ce psihosociologii numesc „fenomenul Muhammad Ali“, anume „tendinţa fiecăruia de a se considera mai onest decât ceilalţi, dar nu neapărat mai inteligent decât ei“, arată profesorul Chelcea.

Întrebaţi despre măsurile care pot fi luate pentru a scădea ponderea fraudei, profesorii şi studenţii apasă pe pedala responsabilizării. „Unii profesori îţi citesc mai atent licenţa. La ei nu poţi risca să dai ceva gata-făcut. La mine, la SNSPA, sunt însă şi profesori după care studenţii aleargă doar pentru o semnătură.

Li se spune: «Lasă că e bine. Vino cu ea la susţinere»“, se plânge o studentă de la sociologie. Lipsa feed-backului din partea conducătorilor de lucrări ţine totuşi şi de o cauză obiectivă: numărul prea mare de studenţi. „Un grup educaţional optim şi care oferă control este în jur de 16. Aceştia pot fi monitorizaţi de profesor. El le poate cunoaşte mai bine, psihologic vorbind, tendinţele“, observă Romiţă Iucu, prorectorul Universităţii din Bucureşti. În prezent, instituţia numără o medie de 20 de studenţi pe cadru didactic, cifră egală cu media europeană, dar considerată prea mare de rectorul Pânzaru.

„Cheia pentru scăderea fraudelor intelectuale este transparenţa“, crede Ligia Deca. Este sarcina fiecărui profesor să explice din start ce înseamnă un plagiat şi care sunt criteriile de evaluare. „Sunt studenţi care nici măcar nu-şi dau seama că plagiază şi probabil că nu au fost învăţaţi ce înseamnă paternitatea ideilor. Uneori, ei nu disting între ce constituie bun comun şi ce reprezintă proprietate intelectuală“, a văzut profesorul Chelcea.

Anunţarea în public a faptului că un student a copiat ar duce la creşterea responsabilităţii acestuia. „În acest caz, un student care a luat 4 pentru copiat se duce liniştit acasă, pentru că nu-l ştie nimeni“, arată lectorul univ. Gabriel Jderu. Lectorul universitar recomandă ca notele să fie discutate într-o formă organizată, ceea ce va creşte sensibilitatea morală a studenţilor şi va crea un spaţiu pentru manifestarea emoţiilor.

„Dacă îi explici plagiatorului, cu ceilalţi de faţă, unde a greşit, e foarte probabil ca el să se ruşineze“, explică lectorul univ. Gabriel Jderu. Oricum, şi studenţii trebuie să-şi schimbe mentalitatea. Ei ar trebui să priceapă că ceea ce contează este „să obţii competenţe şi nu pe 10 pe linie prin copiat“, atrage atenţia profesorul Vlăsceanu.

Frauda poate fi redusă şi prin măsuri mai concrete de prevenire, detectare şi pedepsire a infracţiunilor, cu sancţiuni care să meargă până la exmatriculare, crede Ligia Deca. Ea a observat că „multe universităţi au coduri etice în care se spune că e rău să fraudezi, dar nu există un regulament clar cu măsuri punitive şi de corectare a fenomenului“. Septimiu Chelcea şi colaboratorii săi au propus chiar înfiinţarea unui Centru pentru Integritatea Universitară.

„Nu este un organism de poliţie academică, ci unul care s-ar ocupa cu cercetarea sociologică a fenomenului, dar şi cu punerea la punct a unui cod de onestitate, de integritate morală“, precizează profesorul Chelcea. Colegul său, profesorul Adrian Neculau, crede că astfel de instituţii sunt greu de pus în practică. „Iniţiativele de genul «Cu mâinile curate» primesc formal girul autorităţilor, dar se împotmolesc la punerea în practică“, îşi arată pesimismul specialistul ieşean în psihologie socială.

Soft antifraudă
„Anul acesta am cumpărat pentru întreaga universitate programul antiplagiat Turnitin, aşa încât fiecare profesor este liber să-l folosească“, anunţă rectorul Universităţii din Bucureşti, Ioan Pânzaru. Din 2006, continuă acesta, softul a fost implementat la Facultatea de Ştiinţe Politice. „În primul an, 20% dintre studenţi au pierdut licenţa, fiind prinşi că au plagiat, dar după aceea nu au mai fost procente semnificative“. Softul permite controlul întregului text al licenţei (sau referatului) cu ajutorul unui motor de căutare ce marchează corelaţiile de frecvenţă dintre cuvinte. Ulterior sunt marcate în diverse culori pasajele copiate de pe Internet. „Rezultatele necesită şi o interpretare umană, în măsura în care asemănările dintre expresii nu presupun întotdeauna o fraudă intelectuală“, completează rectorul.

De ce fură studenţii?
Întrebaţi de ce copiază la examene şi de ce substituie referatele cu materiale gata făcute, studenţii tind să-şi atribuie responsabilitatea plagiatului în loc să dea vina pe factori independenţi de ei, arată o cercetare realizată în 2005 printre studenţii înscrişi la învăţământul deschis la distanţă. „Majoritatea fac atribuiri interne: spun că au ajuns să copieze pentru că nu au învăţat (36% dintre atribuirile interne), pentru că sunt comozi, lipsiţi de interes ori nu sunt siguri pe ei“, arată autoarea cercetării, asist. univ. drd. Andreea Moldoveanu, de la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti.

Un număr mai mic de studenţi dau vina pe cauze externe. Astfel, studenţii care au copiat invocă lipsa timpului, programa încărcată, accesibilitatea Internetului sau chiar permisivitatea profesorilor (5% dintre atribuirile externe). „E de reţinut că mulţi îşi atribuie responsabilitatea plagiatului şi nu dau vina pe sistemul de învăţământ. Asta înseamnă că lucrurile ar putea fi îndreptate dacă s-ar lucra mai mult la nivelul studentului“, spune Andreea Moldoveanu.