Anunţăm chiar aici, pe prima pagină a Gândului educaţional, că, în mai puţin de două săptămâni, va avea loc în România al doilea târg mondial de ofertă educaţională. Altfel spus, universităţi de top din lumea largă vor veni să-şi caute potenţialii studenţi în România. Sigur, până la un punct, aceasta este extraordinar. Cine-şi închipuia acum zece ani, nu mai demult, că orice tânăr român capabil poate ajunge student la Oxford, Harvard, Princetown, Cambridge, ori Tokyo, Glasgow, Sorbona sau Berlin?

Mişcările şi transformările de pe piaţa educaţională mondială au fost în ultimul deceniu atât de radicale şi profunde, încât nici măcar minţile cele mai înaripate nu visau la ceea ce se întâmplă acum. Spaţiul anglo-american este, dacă nu într-o penurie de potenţiali studenţi, măcar în căutare disperată de tineri dotaţi. Valurile masive şi succesive de tineri care pleacă la studii în America din ţările Asiei – mai cu seamă din India şi spaţiul ţărilor din sudul continentului –dar chiar şi din Japonia – nu sunt suficiente pentru capacitatea extraordinară de absorbţie pe care o au universităţile nord-americane. De cealaltă parte, universităţile Europei occidentale sunt şi ele în ofensivă, în goană după studenţi, fiindcă nu doar la noi, în România, populaţia şcolară este în descreştere.

Fenomenul îmbracă mai multe aspecte. Mai întâi, scăderea, în Europa, a populaţiei şcolare se coroborează cu scăderea atractivităţii spre studiile superioare, scădere pe care sunt semne că o trăieşte şi piaţa americană şi canadiană a învăţământului.

În acelaşi timp, spaţiul asiatic şi chiar cel african stau încă bine atât la capitolul populaţie potenţială universitară, cât şi la interesul pentru studii superioare, deşi costurile studiilor în America sunt prohibitive pentru tinerii din respectivele spaţii geografice.

Spiritul antreprenorial al universităţilor americane ştie însă să surmonteze inconvenientul costului, aşa că tot mai multe instituţii de învăţământ ajung să-şi sponsorizeze viitorii studenţi – este mai ales cazul universităţilor americane de mărime şi impact mediu, deşi nici celebrele – prin taxe, de data aceasta – Harvard şi Princeton nu mai ţin ştacheta financiară prea ridicată.

Sigur, în acest context nu miră pe nimeni că universităţile lumii vin înspre Europa de Est, ca spre o piaţă educaţională atractivă, atât prin capacităţile viitorilor studenţi, cât şi prin statutul lor economic, mai ridicat decât cel al studenţilor asiatici sau africani.

Ei bine, noi ce facem, în acest caz? La ultima întâlnire a Consiliului Naţional al Rectorilor, cineva a avut neinspirata idee să arunce o asemenea întrebare, trezind pe chipurile conducătorilor universităţilor noastre rictusul panicii. Da, chiar, ce facem? Ne certăm ca la uşa cortului pe tot felul de fleacuri, câte locuri are Universitatea X, de ce nu se dau locuri cu taxă la Universitatea Y, de ce să fie sprijinite universităţile particulare? Tot felul de dispute, care mai de care mai sterile, în fond, despre nevoia stringentă de modificare, flexibilizare, modernizare a curriculei, certuri pe superspecializări, pentru nu ştiu ce metodologii sau tot atâtea orgolii ridicole: noi suntem mai buni, mai frumoşi şi mai breji.

Se risipesc astfel şi timp, şi energie. Imaginea pe care am avut-o ascultându-i pe domnii rectori, dar şi pe domnii ministeriabili, a fost aceea că, în timp ce noi ne scoatem ochii să vedem care-i mai cu moţ, universităţile străine ne suflă caimacul şi ne lasă cu buza friptă. Adevărul e dramatic: nu existăm pe pia