Confruntarea cu anxietatea la matematică, Prof. Nica Ionuţ Bogdan – Lic. Teoretic “Petru Cercel” Târgovişte
CE ESTE ANXIETATEA LA MATEMATICĂ?
La fel ca şi frica de scenă, anxietatea la matematică poate fi o condiţie de inferioritate care poate cauza umilire, resentimente şi chiar panică. Sunt de luat în considerare următoarele afirmaţii ale elevilor:
- Când mă uit la o problemă de matematică, mintea mea merge complet în gol. Mă simt prost şi nu-mi pot aminti cum să rezolv chiar lucruri simple.
- Am urât matematica încă de când eram mic, când tatăl meu m-a pedepsit pentru o săptămână deoarece nu am putut învăţa tabla înmulţirii.
- Examenele de matematică mă înspăimântă. Îmi transpiră palmele, respire mai repede şi de multe ori îmi pierd concentrarea. Este şi mai rău dacă mă uit în jur, pentru că îi văd pe toţi cum lucrează şi ştiu că sunt singurul care nu poate rezolva.
- Unii oameni pot face matematica – nu eu!
Tot ce exprimă aceşti elevi este anxietate la matematică, un sentiment de frustrare intensă sau neputinţă despre capacitatea cuiva de a face matematică. Ceea ce nu realizează ei este faptul că sentimentele lor referitoare la matematică sunt comune tuturor într-o anumită măsură. Chiar şi cei mai buni matematicieni sunt predispuşi la anxietate – în ciuda faptului că iubesc matematica şi se descurcă foarte bine.
În acest eseu vom arunca o privire constructivă către anxietatea la matematică, la cauzele acesteia, la efectele sale şi la modul în care un elev poate gestiona această anxietate astfel încât să nu se mai împiedice în studiul matematicii. Să începem cu analiza unor atitudini sociale faţă de matematică, care sunt deosebit de relevante.
CAUZE SOCIALE ŞI CONTEXTE EDUCAŢIONALE
Imaginaţi-vă că sunteţi la o petrecere, cu mai multe persoane aşezate la o masă mare. În cursul conversaţiei persoana aşezată vizavi face o glumă, “desigur, sunt analfabet…!” Ce-ai face? Puteţi râde împreună, sau poţi mărturisi că nici tu nu ai învăţat bine să citeşti? Vă aşteptaţi ca şi alte persoane de la masă să facă acelaşi lucru?
Acum imaginaţi-vă aceeaşi scenă, doar că de data aceasta persoana de vizavi spune “desigur, niciodată nu am fost bun la matematică…!” Ce se întâmplă de data asta? Bineînţeles, vă puteţi aştepta ca şi alte persoane de la masă să intervină şi să spună că “ nu am fost niciodată bun la matematică” – mesajul implicit fiind că nicio persoană obişnuită nu stăpâneşte matematica. Concluzia este că matematica are o reputaţie proastă în societatea noastră. Este, în general, acceptat faptul că matematica este dificilă, obscură şi de interes doar pentru “anumite persoane”, adică pentru tocilari – care nu este tocmai o caracterizare măgulitoare.
În consecinţă, chiar dacă, la nivel naţional, avem multe clase cu profil de matematică, elevii talentaţi la matematică sau care mărturisesc că le place aceasta sunt adesea văzuţi ca şi cum nu ar fi normali. Această atitudine faţă de matematică a fost foarte mult amplificată de modul în care a fost predată de câteva decenii. Metodele de predare s-au bazat pe un model de învăţare behavioristă, o paradigmă care pune accentul pe învăţarea mecanică (memorare şi repetare). În matematică, acest lucru a însemnat că un anumit tip de problemă a fost prezentat, împreună cu o tehnică de soluţie, şi acestea au fost lucrate până sunt învăţate. Elevul a fost grăbit către următorul tip de problemă, cu tehnica sa de soluţie, şi aşa mai departe. Ideile şi conceptele care stau la baza acestor tehnici au fost tratate ca o prezentare, sau cel mai adesea au fost omise.
Pentru ca matematica să nu mai fie un fel de “bau-bau” al învăţământului este nevoie de reformă. Aceasta este în curs de mai mulţi ani, dar nu toţi profesorii au schimbat paradigma behavioristă cu metode bazate pe modele constructiviste sau alte modele noi de învăţare. Încă nu există nicio metodologie de predare acceptată pe scară largă pentru punerea în aplicare a acestor eforturi de reformă, şi poate va trece încă o generaţie de elevi care să fie capabilă să descopere frumuseţea matematicii.
Împreună, aceşti factori sociali şi de educaţie pun bazele unor mituri şi concepţii greşite despre studiul matematicii. Cele mai invocate mituri care au efectul de a justifica frica şi frustrarea sunt: “Aptitudinea pentru matematică este înnăscută”; “A fi bun la matematică înseamnă să fii bun la calcul”; “Matematica necesită logică şi nu creativitate”; “În matematică, cel mai important este răspunsul corect”; “Băieţii sunt mai buni decât fetele la matematică”.
DOBÂNDIREA ANXIETĂŢII LA MATEMATICĂ
Chiar dacă fiecare dintre noi suferă într-o oarecare măsură de anxietate la matematică, doar pentru unii dintre noi aceasta constituie o problemă care ne împiedică să ne atingem scopurile. Primul pas, şi cel fără de care progresul nu este posibil, este de a recunoaşte că anxietatea la matematică este o reacţie emoţională. Ca orice reacţie emoţională puternică există modalităţi constructive, dar şi neconstructive de a o gestiona. Modalitatea neconstructivă (şi chiar dăunătoare) include justificarea, suprimarea şi negarea.
Prin “justificare” înţelegem să găsim motivele pentru a avea aceste reacţii. Miturile amintite mai sus sunt exemple de justificări care te pot face să te simţi mai bine şi nu vor face nimic pentru a diminua sau a ţine sub control anxietatea la matematică. Prin urmare justificarea este neconstructivă.
Prin “suprimare” se înţelege conştientizarea anxietăţii – dar se încearcă din răsputeri să nu o simţi. Am constatat că acest lucru este foarte frecvent încercat de elevi şi de obicei este însoţit de autocritică destul de severă. Elevii cred că nu trebuie să simtă această anxietate, că este o slăbiciune pe care ar trebui să o depăşească. Atunci când această încercare nu reuşeşte (şi de obicei nu se întâmplă acest lucru) autocritica devine tot mai acerbă, ceea ce duce la un sentiment profund de frustrare şi, adesea, la o pierdere severă a încrederii în sine – în special în cazul în care elevul este ambiţios, atunci când cariera lui viitoare depinde de matematică, sau când pretenţiile părinţiilor sunt exagerate. Prin urmare suprimarea anxietăţii matematice nu este numai neconstructivă, ci poate fi şi dăunătoare.
Ultima modalitate neconstructivă este negarea. Persoanelor care utilizează această abordare, probabil, nu le place să citească acest eseu pentru că ei îşi construiesc viitorul astfel încât să evite cât mai mult contactul cu matematica. Această abordare are avantajul că sentimentele de frustrare şi anxietate sunt în mare parte evitate. Cu toate acestea, viitorul lor este limitat drastic pentru că în societatea noastră mai puţin de 25% din cariere sunt independente de matematică (“math – free”).
Modul de a gestiona constructiv anxietatea la matematică implică conştientizarea pe cât posibil a surselor anxietăţii, acceptarea acestor sentimente fără autocritică şi apoi conceperea unor strategii (inclusiv pentru luarea notiţelor, pentru teme dar mai ales pentru teste, teze şi examene) pentru limitarea influenţei anxietăţii la matematică asupra studiului. Trebuie să se înţeleagă faptul că sentimentele de anxietate la matematică apar la multe persoane şi că acestea nu indică faptul că este ceva în neregulă cu acea persoană sau că ea este incapabilă de a învăţa matematica.
În concluzie, anxietatea la matematică este o problemă reală şi apare la foarte mulţi elevi. Astăzi, nevoile societăţii necesită o mai mare nevoie de matematică, astfel că aceasta trebuie privită într-o lumină pozitivă pentru a reduce anxietatea.
Bibliografie
- Spikell, M. (1993). Teaching mathematics with manipulatives: A resource of activities for the K-12 teacher
- Tobias, S. (1993). Overcoming math anxiety
CONFRUNTAREA CU ANXIETATEA LA MATEMATICĂ
CE ESTE ANXIETATEA LA MATEMATICĂ?
La fel ca şi frica de scenă, anxietatea la matematică poate fi o condiţie de inferioritate care poate cauza umilire, resentimente şi chiar panică. Sunt de luat în considerare următoarele afirmaţii ale elevilor:
- Când mă uit la o problemă de matematică, mintea mea merge complet în gol. Mă simt prost şi nu-mi pot aminti cum să rezolv chiar lucruri simple.
- Am urât matematica încă de când eram mic, când tatăl meu m-a pedepsit pentru o săptămână deoarece nu am putut învăţa tabla înmulţirii.
- Examenele de matematică mă înspăimântă. Îmi transpiră palmele, respire mai repede şi de multe ori îmi pierd concentrarea. Este şi mai rău dacă mă uit în jur, pentru că îi văd pe toţi cum lucrează şi ştiu că sunt singurul care nu poate rezolva.
- Unii oameni pot face matematica – nu eu!
Tot ce exprimă aceşti elevi este anxietate la matematică, un sentiment de frustrare intensă sau neputinţă despre capacitatea cuiva de a face matematică. Ceea ce nu realizează ei este faptul că sentimentele lor referitoare la matematică sunt comune tuturor într-o anumită măsură. Chiar şi cei mai buni matematicieni sunt predispuşi la anxietate – în ciuda faptului că iubesc matematica şi se descurcă foarte bine.
În acest eseu vom arunca o privire constructivă către anxietatea la matematică, la cauzele acesteia, la efectele sale şi la modul în care un elev poate gestiona această anxietate astfel încât să nu se mai împiedice în studiul matematicii. Să începem cu analiza unor atitudini sociale faţă de matematică, care sunt deosebit de relevante.
CAUZE SOCIALE ŞI CONTEXTE EDUCAŢIONALE
Imaginaţi-vă că sunteţi la o petrecere, cu mai multe persoane aşezate la o masă mare. În cursul conversaţiei persoana aşezată vizavi face o glumă, “desigur, sunt analfabet…!” Ce-ai face? Puteţi râde împreună, sau poţi mărturisi că nici tu nu ai învăţat bine să citeşti? Vă aşteptaţi ca şi alte persoane de la masă să facă acelaşi lucru?
Acum imaginaţi-vă aceeaşi scenă, doar că de data aceasta persoana de vizavi spune “desigur, niciodată nu am fost bun la matematică…!” Ce se întâmplă de data asta? Bineînţeles, vă puteţi aştepta ca şi alte persoane de la masă să intervină şi să spună că “ nu am fost niciodată bun la matematică” – mesajul implicit fiind că nicio persoană obişnuită nu stăpâneşte matematica. Concluzia este că matematica are o reputaţie proastă în societatea noastră. Este, în general, acceptat faptul că matematica este dificilă, obscură şi de interes doar pentru “anumite persoane”, adică pentru tocilari – care nu este tocmai o caracterizare măgulitoare.
În consecinţă, chiar dacă, la nivel naţional, avem multe clase cu profil de matematică, elevii talentaţi la matematică sau care mărturisesc că le place aceasta sunt adesea văzuţi ca şi cum nu ar fi normali. Această atitudine faţă de matematică a fost foarte mult amplificată de modul în care a fost predată de câteva decenii. Metodele de predare s-au bazat pe un model de învăţare behavioristă, o paradigmă care pune accentul pe învăţarea mecanică (memorare şi repetare). În matematică, acest lucru a însemnat că un anumit tip de problemă a fost prezentat, împreună cu o tehnică de soluţie, şi acestea au fost lucrate până sunt învăţate. Elevul a fost grăbit către următorul tip de problemă, cu tehnica sa de soluţie, şi aşa mai departe. Ideile şi conceptele care stau la baza acestor tehnici au fost tratate ca o prezentare, sau cel mai adesea au fost omise.
Pentru ca matematica să nu mai fie un fel de “bau-bau” al învăţământului este nevoie de reformă. Aceasta este în curs de mai mulţi ani, dar nu toţi profesorii au schimbat paradigma behavioristă cu metode bazate pe modele constructiviste sau alte modele noi de învăţare. Încă nu există nicio metodologie de predare acceptată pe scară largă pentru punerea în aplicare a acestor eforturi de reformă, şi poate va trece încă o generaţie de elevi care să fie capabilă să descopere frumuseţea matematicii.
Împreună, aceşti factori sociali şi de educaţie pun bazele unor mituri şi concepţii greşite despre studiul matematicii. Cele mai invocate mituri care au efectul de a justifica frica şi frustrarea sunt: “Aptitudinea pentru matematică este înnăscută”; “A fi bun la matematică înseamnă să fii bun la calcul”; “Matematica necesită logică şi nu creativitate”; “În matematică, cel mai important este răspunsul corect”; “Băieţii sunt mai buni decât fetele la matematică”.
DOBÂNDIREA ANXIETĂŢII LA MATEMATICĂ
Chiar dacă fiecare dintre noi suferă într-o oarecare măsură de anxietate la matematică, doar pentru unii dintre noi aceasta constituie o problemă care ne împiedică să ne atingem scopurile. Primul pas, şi cel fără de care progresul nu este posibil, este de a recunoaşte că anxietatea la matematică este o reacţie emoţională. Ca orice reacţie emoţională puternică există modalităţi constructive, dar şi neconstructive de a o gestiona. Modalitatea neconstructivă (şi chiar dăunătoare) include justificarea, suprimarea şi negarea.
Prin “justificare” înţelegem să găsim motivele pentru a avea aceste reacţii. Miturile amintite mai sus sunt exemple de justificări care te pot face să te simţi mai bine şi nu vor face nimic pentru a diminua sau a ţine sub control anxietatea la matematică. Prin urmare justificarea este neconstructivă.
Prin “suprimare” se înţelege conştientizarea anxietăţii – dar se încearcă din răsputeri să nu o simţi. Am constatat că acest lucru este foarte frecvent încercat de elevi şi de obicei este însoţit de autocritică destul de severă. Elevii cred că nu trebuie să simtă această anxietate, că este o slăbiciune pe care ar trebui să o depăşească. Atunci când această încercare nu reuşeşte (şi de obicei nu se întâmplă acest lucru) autocritica devine tot mai acerbă, ceea ce duce la un sentiment profund de frustrare şi, adesea, la o pierdere severă a încrederii în sine – în special în cazul în care elevul este ambiţios, atunci când cariera lui viitoare depinde de matematică, sau când pretenţiile părinţiilor sunt exagerate. Prin urmare suprimarea anxietăţii matematice nu este numai neconstructivă, ci poate fi şi dăunătoare.
Ultima modalitate neconstructivă este negarea. Persoanelor care utilizează această abordare, probabil, nu le place să citească acest eseu pentru că ei îşi construiesc viitorul astfel încât să evite cât mai mult contactul cu matematica. Această abordare are avantajul că sentimentele de frustrare şi anxietate sunt în mare parte evitate. Cu toate acestea, viitorul lor este limitat drastic pentru că în societatea noastră mai puţin de 25% din cariere sunt independente de matematică (“math – free”).
Modul de a gestiona constructiv anxietatea la matematică implică conştientizarea pe cât posibil a surselor anxietăţii, acceptarea acestor sentimente fără autocritică şi apoi conceperea unor strategii (inclusiv pentru luarea notiţelor, pentru teme dar mai ales pentru teste, teze şi examene) pentru limitarea influenţei anxietăţii la matematică asupra studiului. Trebuie să se înţeleagă faptul că sentimentele de anxietate la matematică apar la multe persoane şi că acestea nu indică faptul că este ceva în neregulă cu acea persoană sau că ea este incapabilă de a învăţa matematica.
În concluzie, anxietatea la matematică este o problemă reală şi apare la foarte mulţi elevi. Astăzi, nevoile societăţii necesită o mai mare nevoie de matematică, astfel că aceasta trebuie privită într-o lumină pozitivă pentru a reduce anxietatea.
Bibliografie
- Spikell, M. (1993). Teaching mathematics with manipulatives: A resource of activities for the K-12 teacher
- Tobias, S. (1993). Overcoming math anxiety
Profesor Nica Ionuţ Bogdan – Liceul Teoretic “Petru Cercel” Târgovişte
