Copilul şi culorile

Nu putem concepe existenţa noastră fără prezenţa culorii. Lucrurile ce ne înconjoară nu se deosebesc unele de altele doar prin formă ci şi prin culoare. Ea este prezentă pretutindeni, oriunde pătrunde lumina. Această caracteristică a lumii constituie farmecul vieţii omului, provocându-i acestuia o diversitate de stări psihice. Fernand Leger o considera pe drept o “necesitate vitală, o materie indispensabilă vieţii ca apa şi focul”. Însă ea nu îndeplineşte numai o funcţie estetică ci şi una cognitivă, în sensul că atracţia omului faţă de o anumită culoare dezvăluie unele informaţii despre personalitatea acestuia.
Copilul observă lumea ce îl înconjoară, o receptează, îşi îmbogăţeşte orizontul de cunoştinţe cu informaţiile primite, dar şi cu diferite impresii, iar cu ajutorul fanteziei redă cele văzute sau imaginate, prin mijloace proprii. Piajet afirma că „limbajul grafic este un mijloc prin care copilul ia în stăpânire lumea exterioară pentru a o armoniza cu lumea lui interioară”.
Prin urmare, lucrul cu pensula nu este numai o acţiune plăcută pentru copii ci şi o modalitate de exprimare a personalităţii. Prin intermediul culorii, el dă frâu liber celor mai variate dispoziţii şi se eliberează de anumite tensiuni interioare, ştiut fiind faptul că deşi mic, posedă o viaţă sufletească foarte bogată. Desenele copiilor reflectă gusturile şi preferinţele lor pentru anumite culori, acest lucru putându-se observa din alegerea şi utilizarea frecventă a aceloraşi culori, în cadrul diferitelor teme alese sau propuse. Cunoscând acest amănunt important, prin intermediul activităţilor plastice, educatoarea poate primi unele informaţii despre cei pe care-i educă.
Dar mai înainte de aceasta este necesar ca ea însăşi să cunoască semnificaţia culorilor. Astfel: roşul, culoarea sângelui, reprezintă viaţa, iubirea, focul, dă impresia de tensiune, este dinamic, mobilizează şi invită la acţiune; galbenul, culoarea luminii şi a energiei, exprimă bucuria; oranjul simbolizează căldura, optimismul, dorinţa de a comunica; verdele invită la repaus, la meditaţie şi introspecţie, are efect calmant, odihnitor. Exprimă liniştea, siguranţa, prospeţimea, tinereţea şi speranţa; albastrul, numită „culoarea depărtării”, semnifică armonia, el predispune la visare şi simbolizează delicateţea, nostalgia, dorul; violetul exprimă pasivitatea, resemnarea, melancolia şi durerea; negrul semnalează neliniştea, singurătatea, iar albul - puritatea şi pacea.
Prin culorile utilizate de copii în desenele lor putem descifra stările psihice şi sau dispoziţiile de moment ale acestora, bucuria sau tristeţea, starea de echilibru şi armonie, starea de bine, starea de nelinişte sau de tensiune.
Deşi nu există grile de interpretare, deoarece “alegerea unei anumite culori rezultă din interferenţa multiplelor influenţe, a interacţiunilor dintre copii, a relaţiilor cu lumea adulţilor, a culturii şi a multiplilor parametri psihologici”, specialiştii în domeniu susţin că folosirea culorilor calde sunt caracteristice copiilor sociabili, deschişi, „integraţi solid mediului în care acţionează”, în timp ce culorile neutre ar caracteriza copiii introvertiţi care, de cele mai multe ori, manifestă o agresivitate vizibilă. Se crede că, în general, „copiii mici sunt atraşi de culoarea roşu, însă, folosirea lui mai târziu poate reprezenta un semn de ostilitate sau agresiune”.
În realizarea unei compoziţii plastice interacţionează diferite categorii de factori intelectuali (inteligenţa, gândirea, experienţa de viaţă a copilului, cunoştinţe din artă), nonintelectuali (sensibilitatea, temperamentul, caracterul şi afectivitatea) dar şi motivaţionali (dorinţa de a picta cât mai frumos, cât mai bine, de a cunoaşte cât mai multe din domeniul artei plastice), acestea mai ales la copiii de 6-7 ani. Tuşele realizate de preşcolari pe suprafaţa de lucru ne dezvăluie, la rândul lor, câteva informaţii, ele pot fi: liniştite, ezitante, ferme, nervoase sau violente, accentuate sau diluate, în funcţie de temperamentul sau dispoziţia copilului în momentul activităţii.
Aşa cum remarca Ursula Schiopu, abilitatea copiilor de a folosi culoarea trece prin câteva faze: la preşcolarul mic, coloraţia este neomogenă, el foloseşte o singură culoare, preşcolarul mijlociu şi mare utilizează mai multe culori. „Modul în care aleg culorile este o probă de cunoaştere a personalităţii copilului, are o valoare interpretativă, exprimă şi traduce specificul stării emoţionale a copilului. Absenţa culorii exprimă un vid afectiv iar frecvenţa culorilor sumbre, lipsite de strălucire marchează o adaptare dificilă, o stare de regresie afectivă”. Însă, valoarea unei culori nu poate fi înţeleasă singură, ci ca parte integrantă a desenului. Tipului senzorial îi plac nuanţele vii, culoarea domină forma şi dă ansamblului o impresie de lumină şi de viaţă. Copilul raţional realizează o compoziţie bine organizată, domină simetria iar obiectele au spaţiu între ele. Copilul ambiţios umple toată foaia cu culoare. Cei extrovertiţi, bine adaptaţi grupului folosesc culori calde, realizează compoziţii în culori saturate, în timp ce introvertiţii folosesc culori neutre. Copiii activi utilizează culori dinamice, calde iar cei calmi, liniştiţi, (melancolicii) aleg culorile reci; spre deosebire de aceştia, cei pasivi preferă violetul iar timizii - culorile palide, diluate.
Chiar şi modul de redare a contururilor ne spune ceva despre cel ce a realizat lucrarea; astfel, copiii agresivi desenează contururi groase, puternice, în schimb, cei nesiguri, trasează contururi subţiri, vagi. Pictura melancolicului abundă în detalii, iar a colericului se remarcă prin prezenţa culori furioase, complementare. Viaţa sufletească bogată este transpusă pe suprafaţa de lucru prin bogăţie de culori, prin echilibru şi armonie.
Referindu-se la un alt aspect important, cercetătorul ştiinţific Elena Badea preciza că, de asemenea:„Alegerea nuanţelor şi repartizarea lor prezintă interes, suprapunerea exprimând conflictul dintre diverse tendinţe, iar izolarea rigiditate, teamă, amestecul fără discernământ ar exprima imaturitate şi impulsivitate”.
Pentru a cunoaşte atracţia şi preferinţa preşcolarilor de la grupa cu care lucrez, am conceput o probă simplă în care am folosit doar culorile cercului cromatic şi le-am cerut copiilor să aleagă culoarea preferată. Experimentul a fost aplicat pe un eşantion de 15 subiecţi de vârste între 6-7ani, pe parcursul a trei zile selectate în trei luni diferite (neconsecutive).
Interesante au fost concluziile: copii au ales aproape de fiecare dată o altă culoare. Deşi eram sigură că majoritatea vor alege roşul, în topul preferinţelor lor s-a situat verdele (în toate cele trei luni), fiind urmat la oarecare distanţă de roşu, apoi albastrul la egalitate cu galbenul, a urmat imediat oranjul şi, pe ultimul loc,violetul. Acest test arată că atracţia copiilor faţă de o culoare sau alta este fluctuantă. Remarcabil a fost faptul că doar 6 copii din cei 15 au ales constant aceleaşi culori. În mod surprinzător, proba aplicată a confirmat parţial una dintre ipoteze, în sensul că majoritatea preşcolarilor (9) au ales culori potrivite temperamentelor lor, restul de (6) subiecţi au ales culori care nu corespund temperamentelor lor, ci total opuse. Se pare că prin intermediul culorilor ne exprimăm involuntar nevoia de echilibru şi cunoscând această necesitate putem să contribuim în mod conştient la realizarea ei, acest lucru fiind valabil şi în cazul preşcolarilor.

Bibliografie
Revista „Învăţământul preşcolar” nr.1-2, 1990, Bucureşti
Revista „Învăţământul preşcolar”, nr.1-2, 1999, Bucureşti
Revista „Învăţământul primar”, nr. 2-3, 2003, Ed. Discipol, Bucureşti

profesor Cristina Ungureanu
Grădiniţa cu Program Prelungit "Sfânta Marina",
Câmpulung-Muscel