Beneficii şi limite ale evaluării formative şi ale celei sumative

Caracteristica esenţială a evaluării ar trebui să fie abordarea
acesteia în termeni de proces. Trecerea de la produs, ca obiect al
evaluării la proces, se produce treptat, fără a fi eliminate
însă unele aspecte ale evaluării tradiţionale: clasificarea
elevilor, ierarhizarea etc. Conceptul care a modificat întreaga
pedagogie a ultimelor decenii este cel de „evaluare formativă”.
Unicul scop al evaluării formative este să identifice situaţiile
în care întâmpină elevul o dificultate, în ce constă aceasta
şi să-l informeze atât pe el, cât şi pe profesor.
Evaluarea formativă permite elevului
 să-şi remedieze erorile şi lacunele imediat după apariţia
ei şi înainte de declanşarea unui proces cumulativ;
 oferă un feedback rapid, reglând din mers procesul;
 este orientată spre ajutorul pedagogic imediat;
 oferă posibilitatea tratării diferenţiate dezvoltă
capacitatea de autoevaluare la elevi;
 reduce timpul destinat actelor evaluative ample, sporindu-l pe
cel destinat învăţării; sesizează punctele critice în
învăţare.
În ceea ce priveşte cadrul didactic, evaluarea formative necesită
o organizare riguroasă a predării – învăţării, competenţă
în precizarea obiectivelor, în stabilirea sarcinilor, în alegera
tehnicilor de evaluare.
O idee de bază pe care o are în vedere evaluarea modernă se
referă la responsabilizarea celui care învaţă, ceea ce presupune
dezvoltarea capacităţii de autoreflecţie asupra propriei
învăţări, intrarea în funcţiune a mecanismelor de
autocunoaştere.
Modelul evaluării autentice este prezentat în literatura de
specialitate prin câteva note caracteristice:
 evaluează elevii în acţiune, în cadrul procesuluide
învăţare;
 evaluarea este contextualizată, bazată pe legătura dintre
experienţele concrete de viaţă şi ceea ce se învaţă;
 angajează elevii în situaţii reale de viaţă;
 măsoară performanţa actuală, oferă date calitative;
 încurajează autoevaluarea;
 încurajează gândirea, mai degrabă decât opţiunea pentru o
alternativă;
 este interactivă, angajează elevii în înţelegerea
evaluării;
 este holistă, dar acceptă şi modelul analitic (întregul este
mai important decât partea).
Evaluarea formativă se desfăşoară în mediul de învăţare şi
oferă informaţii privind progresele elevului. Permite
evaluatorilor şi elevilor să identifice şi să încerce să
ţină cont de orice aspecte care ar putea afecta procesul de
învăţare. Nu este înregistrată formal. Este utilizată ca un
element complementar procesului de predare-învăţare. Cercetările
demonstrează că buna utilizare a evaluării formative la clasă
poate îmbunătăţi învăţarea cu până la 33%.
Rezultatele evaluării formative sunt utilizate pentru a stabili
obiectivele învăţării şi a oferi
feedback elevilor. Feedback-ul trebuie să fie întotdeauna direct
şi constructiv şi trebuie să ofere elevilor informaţii privind
etapele următoare de parcurs. Pentru a fi eficace, feedback-ul
trebuie oferit cu promptitudine, astfel încât elevul să poate
ţină cont de acesta în procesul de învăţare. Aceasta asigură
motivarea, care reprezintă un element crucial în sprijinirea
elevilor pentru a învăţa cu succes. Feedback-ul întârziat poate
să nu mai aibă sens pentru elev. Un feedback constructiv:
 Motivează elevul;
 Informează elevul în privinţa bunelor practici şi a celor
necorespunzătoare;
 Îi transmite cum poate să-şi îmbunătăţească
performanţele;
 Creşte aşteptările.
Evaluarea sumativă este asociată modelului tradițional de
verificare a pregătirii elevilor, evidențiază achizițiile și
sancționează lipsa acestora sau erorile constatate. Este în
relație cu bilanțul periodic privind activitățile de învățare
și evidențierea rezultatelor individuale ale elevilor exprimate
în note prin care sunt realizate selecții, clasificări. Evaluarea
sumativă certifică în ce masură elevii, la sfârșitul unei
perioade de învățare, au dobândit rezultatele învățării
așteptate.
Evaluarea finală (sumativă) se realizează la finalul unei etape
de instruire (semestru, an, ciclu deînvăţământ) sau la finalul
studierii unui capitol. Acest tip de evaluare furnizează
informaţii despre nivelul de pregătire al elevilor la sfârşitul
unei etape de instruire.
Cele mai întâlnite forme de evaluare sumativă sunt: lucrările
scrise (tezele), testele, examenele.
Evaluarea sumativă se concentrează mai ales asupra
elementelor de permanenţă ale aplicării unor cunoştinţe de
bază, ale demonstrării unor abilităţi importante dobândite de
elevi într-o perioadă mai lungă de instruire. Caracterul
ameliorativ al evaluării sumative este relativ redus, efectele
resimţindu-se după o perioadă mai îndelungată, de regulă,
pentru seriile viitoare de elevi.
Dacă evaluarea se face prin probă scrisă, pentru eficientizare,
se utilizează testele docimologice, prin care profesorul
realizează o identificare mult mai precisă a nivelului de
performanţă la care au ajuns elevii. Testul docimologic
reprezintă un instrument de evaluare complex, format dintr-un
ansamblu de sarcini de lucru (itemi) care permit măsurarea şi
aprecierea nivelului de pregătire al elevilor sau a nivelului de
formare şi dezvoltare a unor capacităţi şi competenţe de
diverse naturi.
Rezultatul testului docimologic pune în evidenţă
progresul/regresul înregistrat într-o perioadă de timp,
constituind şi un indicator de eficienţă a activităţii
profesorului. Indiferent de obiectivul vizat, orice test docimologic
solicită rezolvarea unor sarcini identice de către toţi elevii.
Testele docimologice sunt probe care permit o comparare a nivelului
general de pregătire cu cerinţele programei, precum şi compararea
elevilor deoarece sunt standardizate sub aspectul:
 conţinutului;
 condiţiilor de aplicare;
 formulării răspunsurilor;
 criteriilor de apreciere a rezultatelor.
Orice test docimologic este alcătuit din sarcini de evaluare şi
punctaj acordat.
Dintre limitele evaluării sumative, două o pun în evidentă
situație de inferioritate faţă de celelalte modalităţi de
evaluare: nu asigură evaluarea întregii materii predate elevilor,
ci numai o evaluare prin sondaj a acesteia, cu toate consecinţele
negative care rezultă dintr-o astfel de strategie; nu are caracter
ameliorativ şi nu poate conduce la corecţii ale procesului de
instruire/ învăţare, pentru că ea operează după ce acesta deja
s-a finalizat.
Analizându-i şi avantajele, dar şi limitele, concluzia este aceea
că în demersurile evaluative trebuie luate toate măsurile pentru
a i se minimiza neajunsurile, pe de o parte, iar pe de altă parte,
trebuie concepută evaluarea formativă într-o aşa manieră
încât aceasta să se articuleze, în finalul instruirii, cu
evaluarea sumativă.

Bibliografie

 Ciobanu, Claudia: Eficenţă în practica evaluării, support de
curs, CCD Iaşi, 2015;
 Manual de evaluare: Elaborat în cadrul proiectului Instruire
şi Consultanţă pentru Dezvoltarea Continuă a Sectorului ÎPT în
România RO2006/018-147.04.01.02.01.03.01
 Cucoş, C-tin: Teoria şi metodologia evaluării, Iaşi, Editura
Polirom, 2008