Adaptarea copilului la mediul grădiniţei

Educatoarea devine pentru copilul care începe să frecventeze
grădiniţa, persoana cea mai importantă, un substitut al mamei.
Ataşamentul şi dependenţa faţă de cei din famile, noutatea
mediului grădiniţei, prezenţa unor persoane străine (educatoare,
ceilalţi preşcolari), îi măresc copilului teama de necunoscut
şi teama de a a fi abandonat. El trebuie să se adapteze la un
mediu diferit de cel familial, iar acest lucru se realizează cu un
grad mai mare sau mai mic de dificultate. Chiar şi în cazul
copiilor cu adaptare bună apar unele manifestări ca: grad sporit
de nervozitate, scăderea poftei de mâncare, instalarea unui somn
mai agitat.
Psihologii au identificat următoarele forme ale adaptării:
adaptarea foarte bună, adaptarea bună, adaptarea tensională,
adaptarea dificilă şi neadaptarea.Neadaptarea se manifestă prin
refuzul dramatic al copilului de a se despărţi de persoana care
l-a adus la grădiniţă şi atitudinea ostilă, violentă, faţă
de ceilalţi copii şi educatoare. În cazul adaptării dificile,
situaţia este tensionată, copilului refuză să rămână la în
clasă, manifestă o atitudine refractară, mutism persistent,
blocaj al curiozităţii şi investigaţiei faţă de ceea ce se
întâmplă la grădiniţă. Adaptarea tensională se manifestă
prin atitudinea rugătoare faţă de persoana care îl însoţeşte
dar, manifestarea unei curiozităţi discrete faţă de jucării,
copii, mediul clasei. Adaptarea dificilă şi cea tensională este
prezentă în special la preşcolarii mici. Adaptarea bună:
despărţirea de persoana însoţitoare se desfăşoară firesc,
copilul stabileşte relativ repede relaţii verbale cu educatoarea
şi spontan cu câţiva copii, manifestă o curiozitate permanntă
şi o stare de expectativă faţă de ceea ce urmează să se
întâmple în grădiniţă. Adaptarea foarte bună: copilul
stabileşte rapid relaţii cu educatoarea şi cu mai mulţi copii,
este curios şi interesat de tot ce se petrece sub ochii lui.
În condiţii normale, perioada de adaptare durează de obicei
între două săptămâni şi o lună, timp suficient pentru
obişnuirea cu regimul de viaţă din grădiniţă, cu cadrul
didactic, pentru cunoaşterea colegilor de clasă şi nu numai, şi
pentru alegerea unui grup din care să facă parte, a unor prieteni.
De obicei, tipul de adaptare manifestat în prima zi de grădiniţă
persistă o oarecare perioadă. Există copii care, în primele zile
par a avea o adaptare bună şi foarte bună, însă, după un timp
oarecare manifestă reacţiile celor de adaptare dificilă sau
tensională, în timp ce la cei ce păreau că au o adaptare
dificilă sau neadaptare, lucrurile se schimbă total în bine.
Absentarea din diverse motive (concediul unui părinte,
îmbolnăvirea copilului, decizia părinţilor de a-l mai ţine
acasă o perioadă şi a încerca din nou, lăsatul la bunici)
îngreunează procesul de adaptare la mediul grădiniţei.
Adaptarea se realizează la nivelul deprinderilor, al
afectivităţii, al curiozităţii, al jocului şi al
sociabilităţii. Intrarea în grădiniţă presupune un regim
viaţă mai ordonat şi mai organizat, foarte diferit de cel de
acasă în ceea ce privesc deprinderile şi obiceiurile, orele de
masă şi de somn, activităţile. Acest fapt poate creea un
dezechilibru între deprinderile şi obişnuinţele deja formate şi
cele cerute de grădiniţă. La copiii mari, chiar dacă şi-au
format deja un regim de viaţă în familie, se adaptează mai uşor
în acest sens, datorită comportamentului foarte flexibil. Asupra
preşcolarului mic adaptarea în acest sens nu are efecte prea mari
deoarece deprinderile şi obişnuinţele acestuia sunt mai puţin
stabilizate, iar reglarea lor se realizează mai facil, astfel
încât se adaptează mai uşor la regimul alimentar şi la
programul de somn din grădiniţă. Preşcolarul mijlociu suportă
mai greu schimbările de regim de viaţă. Se apreciază că 40% din
copii manifestă un tip de adaptare situaţională ce constă în
faptul că la grădiniţă se comportă conform stilului de aici,
iar acasă conform stilului din familie. Adaptarea din punct de
vedere afectiv este mai dificilă la cei mici, decât la cei mari,
datorită dependenţei îndelungate de părinţi. În mod
asemănător stau lucrurile cu copiii mijlocii (în special la cei
unici în familie sau la cei crescuţi de bunici). Preşcolarii mari
se adaptează mai uşor din punct de vedere afectiv. Planul
curiozităţii este blocat uneori chiar şi la copilul mare care
este reticent şi mai controlat, datorită marii stăpâniri de sine
şi a atitudinii de expectativă faţă de condiţiile noi de mediu.
Însă, la fiecare vârstă există copii cu o curiozitate vie ce se
deblochează rapid. În ceea ce privesc jocul şi sociabilitatea, cu
cât copilul e mai mare, cu atât relaţionează mai uşor cu
ceilalţi. Devin iniţiatori şi stimulatori de joc aceia care
provin din familiile cu mai mulţi copiii sau din cele în care
părinţii se joacă cu ei. La grădiniţă se formează
interrelaţii sociale de vecinătate şi de simpatie. Moreno
vorbeşte despre existenţa a două diferenţieri: una pe
orizontală şi alta pe verticală. Astfel, pe orizonatală,
acţionează interesul pentru cei din imediata apropiere, iar în
cazul diferenţierii pe verticală-interrelaţia este selectivă.
Preferinţele copiilor pot fi simetrice sau asimetrice. Unii copii
aleg să rămână izolaţi, alţii au relaţii difuze, iar alţii
sunt respinşi datorită faptului că sunt nesociabili şi agresivi.
La 3 ani copiii se joacă împreună fie că se cunosc, dinainte de
grădiniţă, fie că nu, fie datorită unei jucării dorite.
Interesul pentru alţi copii, atracţia faţă de aceştia cuprinde
momente de cooperare, interrelaţiile cu cei din preajmă,
contribuind la dezvoltarea psihică a copilului. Jocul este în
grădiniţă un important factor de dezvoltare a sociabilităţii.
Cel colectiv durează la preşcolarul mic 5 minute ca şi jocul cu o
jucărie. La 4 ani, reacţiile sunt mai puţin agresive, iar
preşcolarul mare manifestă conduite ajustate la viaţa de
colectiv. După un timp, copiii devin lideri ai grupurilor şi decid
dacă şi cine va fi admis. Capacitatea socială exprimă şi un fel
de autonomie. „Se poate vorbi de capacitate socială la copiii
care au independenţă evidentă, pot face mici servicii
celorlalţi, îi pot proteja pe cei mici, încearcă să aplaneze
conflictele, îşi asumă responsabilităţi”. Tulburările de
sociabilitate se manifestă prin timiditate, izolare, agresivitate.
Atunci când unii preşcolari mari se comportă ca aceia de grupă
mijlocie sau mică avem de-a face cu întârzieri în dezvoltarea
sociabilităţii. Adaptarea, indiferent care tip, se realizează mai
greu la cei de 4 ani care nu au mai frecventat grădiniţa şi din
cauză la această vârstă apare etapa negativismului ce se
manifestă prin dezadaptare şi inadaptare.
Copilul de trei ani se ataşează mai întâi de cadrul didactic şi
mai greu de ceilalţi copii exceptând cazurile în care acesta
cunoaşte altul sau alţi copii, de aceea preferă să se joace
singur. Copilul în vârstă de 4 ani este încă ataşat de
educatoare dar caută prietenia colegilor, are plăcerea de a veni
la grădiniţă, este curios să afle lucruri noi. Cel de 5 ani
respectă educatoarea, execută cu plăcere sarcinile primite, are
preferinţă pentru anumiţi copii şi simte nevoia de a veni la
grădiniţă. Comportamentul afectuos al educatoarei faţă de
copil, atenţia acordată fiecărui preşcolar nou venit, atitudinea
amabilă şi binevoitoare îl ajută pe acesta să se despartă mai
uşor de însoţitor, să suporte lipsa mamei, să asimileze normele
şi regulile de convieţuire socială, să se acomodeze cu mediul
grădiniţei, cu tot ceea ce implică acesta şi să se integreze cu
succes în colectivul grupei din care face parte.

Bibliografie:
-Badea Elena „Caracterizarea dinamică a copilului şi a
adolescentului”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997
-Schiopu U., Piscoi V., „ Psihologie generală şi a
copilului”, E.D.P., Bucureşti, 1989

profesor Cristina Ungureanu
Grădiniţa cu Program Prelungit "Sfânta Marina",
Câmpulung-Muscel