Copiii problemă - O problemă? Prof. Doina Obuzic, Gr. Şc. Industrial de Marină, Galaţi

Unii copii sunt mai activi decât alţii şi fiecare copil poate fi la un moment dat foarter agitat, poate întâmpina dificultăţi în concentrarea asupra sarcinii, fiind uşor distras de ceea ce se întâmplă în jurul său. Cu toţii ştim că celor mici le este mai dificil să se concentreze sau să stea într-un loc timp îndelungat. Cu cât un copil va înainta în vârstă, cu atât se va putea concentra mai bine.
Ceea ce diferenţiază un copil cu hiperactivitate de cei cu o dezvoltare normală este frecvenţa şi intensitatea cu care apar problemele (se concentrează greu, este uşor distras, este impulsiv, se enervează, este agitat, etc).

Dificultăţile de atenţie şi concentrare, comportamentele impulsive, hiperactivitatea sunt întâlnite mai ales la copiii preşcolari, ele se pot observa în situaţiile obişnuite cum ar fi jocul, sau alte activităţi alese chiar de micuţi. Chiar dacă la început, copilul manifestă interes faţă de sarcină, acesta dispare în scurt timp, iar copilul se orientează către o altă activitate. Spre deosebire de copiii mici cu probleme cei mai mari sau cei cu probleme mai puţin accentuate, se pot concentra pe parcursul activităţii preferate, dar nu şi în activităţile impuse de alţii.

Există o mare variaţie în ceea ce priveşte gravitatea acestei probleme. La unii copii manifestările comportamentale sunt atât de pronunţate, încât ele pot fi observate foarte rapid. Aceşti copii sunt greu acceptaţi în comunităţile de la cămin sau grădiniţă, iar în familie devin o povară. Repercursiunile nasupra micuţului sunt extreme. El percepe respingerea celor din jur fară să înţeleagă exact ce se întâmplă. Când micuţul este agresiv, impulsiv, neatent, educatorii, colegii şi parinţii îl admonestează şi îl ceartă. Puţini părinţi au o discuţie deschisă cu toţi cei implicaţi, şi încă şi mai puţini părinţi sunt dispuşi să recunoască problemele propriului copil; educatorii şi mai târziu profesorii nu se pot implica din lipsa timpului sau a pregătirii necesare.

Majoritatea acestor copii devin adolescenţi fară să fi fost vreodată diagnosticaţi corespunzător. Psihologii sunt şi ei împărţiţi când vine vorba de ADHD. Unii nu cred în existenţa acestei probleme, spunînd că e doar o invenţie americană sau europeană etc, oricum noi nu o avem, slavă Domnului, copilul obraznic e doar alintat sau prost educat. Chiar şi cei mai bine instruiţi şi citiţi în domeniu, nu au mijloacele şi posibilităţi practice de a se implica în dezvoltarea tânărului deoarece în învăţământul românesc consultarea psihologului este o acţiune benevolă şi nu una obligatorie. De altfel, testările psihologice date de profesori sunt ele însele aproape inutile deoarece acestea nu au dezvăluit nimic niciodată iar sistemul nu se bazează la angajarea personalului pe aceste testări, deşi ar trebui.

Elevii de liceu cu o inteligenţă peste medie care au probleme de comportament ajung invariabil la licee slabe cu colegi mult mai slabi ca ei şi se plictisesc. Profesorii de la clasele slabe au mult de lucru cu cei cu care fac muncă remedială şi nu pot sau nu vor să muncească în plus cu aceşti elevi care vin deja de la şcoala generală cu etichetarea de copii problemă.

Cum putem rezolva această dilemă? E mai uşor dacă elevul are un talent oarecare: îi place să deseneze sau îi place engleza. Ce facem însă cu un elev gălăgios şi nemulţumit care îi deranjează pe colegi şi vorbeşte neîntrebat, care se ridică din bancă şi anunţă zgomotos că a terminat sarcina punctînd că e primul din clasă şi ceilalţi habar n-au sau cu un elev care murmură, vorbeşte, e neatent, se agită, se întoarce la bancă, vrea mereu la tablă sau la toaletă? Vă sună cunoscut aceste manifestări? Ei bine, oricât de neplăcute pentru un profesor de liceu, aceste manifestări sunt de multe ori mai scăzute ca intensitate faţă de cele manifestate în clasele mici. Educatorii, dar mai ales părinţii ajung să dea afară din colectivităţile de la cămin un astfel de copil iar parinţii micuţului sunt jigniţi de către ceilalţi fară menajamente. Toţi cei cu copii fară probleme de comportament devin nişte fiare când e vorba de a proteja pe micuţii lor, nimeni nu se mai gândeşte la „inculpat”. Proprii lui părinţi rămân atât de traumatizaţi de ceea ce aud de la educatori şi de la ceilalţi părinţi încât au impresia că nu-şi mai recunosc propriul copil.

O astfel de traumă lasă probabil urme adânci în familie, în sufletul părinţilor dar mai ales in mintea celui incriminat de comportamente violente şi de disturbarea liniştii. Mulţi părinţi schimbă grădiniţă dupa grădiniţă, apoi şcoală după şcoală, din ce în ce mai frustraţi dar încă neputînd să recunoască faptul că micuţul lor are probleme.

Ajuns la liceu, elevul problemă poate deveni o problemă şi mai mare dacă nu se iau măsuri imediate. Psihologul ar trebui să fie cel mai bun prieten al diriginţilor cu astfel de copii la clasă. Orele ar trebui să fie astfel structurate de către fiecare profesor în parte încât elevul să fie antrenat în activităţi cât mai diverse şi cât mai aplicate pe interesele lui. Lucrul individual şi mai ales recompensa prin vorbe de încurajare sunt cele mai bune metode de lucru; atunci când este cazul corecţia şi pedeapsa trebuie să fie drepte şi explicate. Elevii cu probleme ştiu că au probleme, deci ar fi inutil să marşăm pe ceartă şi chematul in consiliul profesoral sau chemerea părinţilor la şcoală (cele mai folosite metode pentru liniţtirea elevilor). În schimb ar fi utilă implicarea acestor elevi în cât mai multe activităţi care le fac plăcere: voluntariat, teme individuale la obiectele unde sunt mai buni, teme şi sarcini simple la obiectele unde nu manifestă interes, discuţii ale dirigintelui cu fiecare profesor în parte, discuţii la dirigenţie cu psihologul pe marginea comportamentelor acceptate la şcoală. Ceea ce merge întotdeauna este ciclul recompensă- pedeapsă şi discutarea regulilor impuse de şcoală cât de mult.

Poate fi extrem de greu să avem la clasă astfel de elevi dar tot ei sunt cei mai recunoscători după ani, când deveniţi adulţi îşi vizitează fosta şcoală. Mulţi dintre elevii problemă devin avocaţi, medici, profesori, ingineri sau au afacerea lor. Devin oameni responsabili şi utili, au problemele specifice vieţii, unii au copii pe care se străduiesc să îi educe şi la care observă aceleaşi lipsuri în comportamentul în colectivitate. Poate ar fi timpul să discutăm deschis despre aceste probleme şi să nu mai renunţăm la educarea copiilor problemă, declarîndu- I needucabili sau imposibil de stăpânit. Dacă elevul găseşte înţelegere in şcoală, la educator, învăţătoare, psiholog sau profesori, mai târziu va putea să ia măsuri devreme şi, mai ales, în cunoştinţă de cauză în privinţa propriilor copii. Dacă sistemul nu-l acceptă nimeni nu câştigă. Elevul respins din comunităţile de elevi va urî şcoala şi nu va înţelege ce se întâmplă cu el, probabil va căuta consolare in compania altor elevi problemă, sau va ajunge să facă fapte aflate sub incidenţa legii. Din păcate sunt extrem de puţine cursurile de formare pentru educatori şi profesori care să se refere strict la copiii problemă. Aspectul este tratat accidental în cursuri de management al clasei sau in cursuri de psihologie didactică. Dar cum fenomenul este în continuă expansiune, cred că astfel de formări ar fi utile la toate nivelurile de educaţie.

Prof. Doina Obuzic, Grupul Şcolar Industrial de Marină, Galaţi