Socializarea – proces social fundamental

Socializarea – proces social fundamental
„Fiecare dintre noi este ceea ce este fiindcă provine
dintr-un anumit ou și fiindcă a trăit o anumită viață, el este
de două ori unic atât prin singularitatea originii sale, cât și
prin singularitatea aventurii sale personale.”(Rostand, 1975, p.
58)

Definiția procesului de socializare
În sens general, socializarea este procesul prin care individul
își formează personalitatea prin asimilarea unor comportamente,
abilități, informații, moduri de gândire, simțire și
acționare care îl fac ființă socială capabilă să se integreze
și să se dezvolte în societate. Factorii care au influență
asupra comportamentului nostru în societate sunt numiți agenți de
socializare : familia, școala, societatea și mass-media fiind
principalii factori de care depinde socializarea.
Omul fiind o ființă socială este înconjurat de semenii săi
încă de la naștere, el este inclus în diverse relații sociale
și nu se poate realiza ca personalitate decât în cadrul
societății căreia i se subordonează și în cadrul căreia își
dezvoltă potențialitățile. Pentru majoritatea copiilor,
educația preșcolară este primul pas în acumularea de
cunoștințe, deprinderi și abilități care le permit dezvoltarea
personală integrală și le facilitează adaptarea la mediul
școlar. Această adaptare se realizează în raport cu mediul
natural și mijlocit prin intermediul modelelor formatoare, prin
integrarea muncii și prin existența mediului social.
Pavel Mureșan (1980, pag. 19) propune următoarea
definiție conceptului de socializare : ”proces de integrare și
adaptare a persoanei la viața socială prin însușirea în cadrul
familiei, școlii, instituțiilor, organizațiilor, profesiei, etc.
a produselor culturale care îi permit conviețuirea în societate :
limba și alte mijloace de comunicare, modele culturale ale
societății respective, modurile de gândire, profesiunea, normele
și valorile morale, juridice, științifice, politice, rolurile
sociale, etc.”
Învățarea socială reprezintă unul dintre mecanismele de bază
ale socializării. Comportamentele verbale constituie un segment
important al activităților sociale umane. Evoluția umană a fost
posibilă datorită faptului că oamenii au reușit să comunice
între ei, să asculte, să scrie și să citească.
Socializarea copilului se realizează treptat sub impactul
imitației, al jocului dar și prin participarea lui la programul
zilnic. La intrarea în grădiniță, copilul are de înfruntat
dificultatea integrării într-un colectiv diferit de cel familial,
trebuie să învețe să accepte și să conlucreze alături de
parteneri de aceeași vârstă ținând seama și de indicațiile
educatoarei. Dacă în primele zile apar dificultăți (pentru unii
pe parcursul câtorva săptămâni), în timp, sub îndrumarea
educatoarei, învață să se joace împreună, se grupează după
preferinte și stabilesc relații între ei. Ca urmare, socializarea
este realizată în modalități diferite, de oameni diferiți și
într-o varietate de contexte sociale. Socializarea poate fi
deliberată sau neintenționată, formală sau informală, poate
decurge bine, dar poate fi și dificilă, marcată de conflicte și
discontinuități.
În timp, sociologii au făcut diverse afirmații cu privire la
modalitățile de socializare și influența lor asupra formării
și dezvoltării personalității umane. Astfel, E. Durkheim
definește socializarea ca și o constrângere exercitată de
societate asupra individului; G. Tarde vede socializarea ca pe o
dorință de a imita; H. Coolez susține că socializarea depinde de
modul în care ne vedem prin prisma celorlalți, depinde de
judecățile lor asupra noastră; E. H. Mead pretinde faptul că
”Sinele” nu este prezent la naștere, dar se dezvoltă de-a
lungul vieții prin experiența socială.

Importanța socializării în dezvoltarea copilului preșcolar
Socializarea este primul pas important din viata copilului. Dacă
reuşim să îl realizăm, urcuşul pe treptele care urmează se va
face mult mai uşor. Copilul este un adult în devenire, care
aspiră la viața de ”om mare”. La naștere este neajutorat,
fragil, însă de-a lungul anilor, treptat, începe să facă primii
pași într-o lume a uriașilor, devine autonom, capabil să ia
inițiative, învață să se comporte ”ca un om mare”.
Grădinița constituie prima experiență de viață a copilului în
societate. Aici copilul ia contact cu obiecte și activități
care-i stimulează dorința de a investiga și acționa, îl
provoacă să se exprime și îl angajează în relații sociale de
grup. Grădinița, adaptîndu-și metodele la nivelul și
particularitățile fiecărui copil, încearcă să identifice
mijloacele și activitățile corespunzătoare pentru o dezvoltare
complexă a personalității preșcolarului.
Preșcolaritatea este perioada în care se încheagă primele
relații și atitudini care constituie organizarea vieții psihice a
copilului la un nivel superior. În locul instabilității și
fluctuației emoționale, în preșcolaritate întâlnim detașarea,
desprinderea de câmpul perceptiv, o bună organizare și
stabilizare a comportamentului, modificări esențiale în structura
activității psihice, lucruri care pun bazele formării
personalității ca structură psihică, într-o mare măsură
stabilă și invariabilă.
În vederea unei activități instructiv-educative eficiente este
necesară nu doar cunoașterea particularităților fiecărui copil
în parte, ci și a relațiilor dintre copiii aparținând
aceleiași grupe, a modului cum interacționează spontan, a
respingerilor și atracțiilor ce se manifestă pe parcursul
etapelor procesului de educare. Relațiile interpersonale din cadrul
grupelor au un rol deosebit în educare și socializare. Climatul
grupei are un foarte mare impact asupra percepțiilor pe care le au
copiii și cadrele didactice, reflectă motivele pentru care ei
doresc sau nu doresc să participe la activități împreună cu
ceilalți copii, capacitatea de a discuta în cadrul grupului și de
a-și analiza critic ideile.
Instruirea în grupuri mici constituie o alternativă din ce în ce
mai utilizată de intercunoaștere, deoarece instruirea frontală a
unui număr de 20-25 sau chiar mai mulți copii, limitează
opțiunile instrucționale. Aproape din necesitate, cadrul didactic
devine punctul central, fiind foarte dificil de evitat ca instruirea
cu un grup mare să fie altfel decât centrată pe profesor. Deși
există momente când instruirea frontală, centrată pe profesor,
este adecvată, putem anticipa că o mare parte din timp va fi
dedicată menținerii ordinii.
În cazul împărțirii clasei în grupuri mici, responsabilitatea
fiecărui copil față de grup crește foarte mult. Cel mai
frecvent, aceste activități sunt inițiate pentru ca preșcolarii
să dezbată anumite teme sau să discute despre un anumit
eveniment, să se angajeze în activități de luare de decizii, să
cerceteze/investigheze anumite probleme. Cadrul didactic are
îndatorirea de a decide în legătură cu: metodele pe care le va
folosi, organizarea clasei, compoziția grupelor, coordonarea și
evaluarea muncii în grup, având rol de instructor, participant și
consultant în cadrul activităților de educare. Uneori este
adoptată o poziție neutră din partea cadrului didactic,
determinând astfel copiii să-și asume întreaga responsabilitate
pentru rezultatele acțiunilor lor.
Una dintre primele reguli referitoare la evaluarea activității pe
grupuri mici este aceea de a fructifica fiecare ocazie pentru a
evalua calitatea muncii în grup cu scopul de a aprofunda
înțelegerea diferitelor aspecte abordate și a crește gradul de
cooperare.
Învățarea prin cooperare se realizează în grupuri mici care
lucrează împreună în scopuri instrucționale și are ca rezultat
maximizarea și eficientizarea propriei învățări, dar în
același timp și a celorlalți membrii ai grupului. Printr-o astfel
de organizare a situațiilor de învățare, preșcolarii depind
într-un mod pozitiv unii de alții, acest lucru conducând la
devotament față de grup.
În prezent, școala românească tinde spre o educație bazată pe
metode interactive și participative căutând noi soluții de
activizare școlară, de optimizare a relațiilor dintre
participanții la procesul educațional și de ameliorare a
dificultăților întâmpinate. Aceste metode sunt adevărate
pârghii nu numai pentru educație cât și pentru socializare,
trecerea la metodele interactive reprezentând o necesitate
educativă obiectivă, apărută ca rezultat al progresului
economic, științific și tehnic al societății.
Nu consider adevărată afirmația că metodele didactice
tradiționale nu sunt eficiente; atât metodele folosite în trecut
cât și cele moderne au atât valențe specifice, cât și limite
specifice, determinate de o serie de factori care influențează
actul instructiv-educativ cum sunt: personalitatea cadrului
didactic, personalitatea elevului, contextul educațional ș.a.m.d.
Metodele didactice se află într-o permanentă interacțiune,
acționează complementar în scopul atingerii obiectivelor
educaționale prestabilite.