“ŞCOALA PĂRINŢILOR” ÎN BENEFICIUL COPIILOR

“ŞCOALA PĂRINŢILOR” ÎN BENEFICIUL COPIILOR

Prof. înv. preşcolar BĂNCĂNĂU FLORENTINA
Colegiul Naţional „Mircea Eliade” Reşiţa

Pentru copil, familia concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct, nemijlocit de copil, în mediul familiar, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii în formare a acestuia. În general, cei doi părinţi, deşi implicaţi egal în procesul de educaţie, deţin roluri diferite. Mama are o „funcţie interioară”, pe când tatăl o „funcţie exterioară”, prima referindu-se la o atmosferă intrafamilială şi la asigurarea securităţii afective, iar cea de-a doua la comunicarea socio-familială şi respectarea normelor. Ambii asigură sentimentul de confort şi securitate. Ambii sunt răspunzători de situaţia copilului în cadrul familiei, de optimizarea vieţii de familie, îmbinând sau încercând să îmbine cele două aspecte: atitudinea afectuoasă a mamei cu autoritatea sau exigenţa raţională a tatălui.
Viaţa în familie, valorile care sunt respectate şi deci experienţele pe care copilul le realizează în colectivul familial depind de felul în care părinţii îşi exercită rolul de educator. Pentru copii, părintele, adultul din cadrul grupului familial reprezintă sursa securităţii şi încurajării în faţa oricărei situaţii noi, neobişnuite. Apropiindu-se de sufletul copilului, pătrunzând în felul propriu de a simţi şi gândi al acestora, părintele devine confidentul şi sfătuitorul propriului copil.
Relaţia efectivă părinte-copil este direct influenţată de pretenţiile manifestate faţă de copii: acestea nu trebuie să îi plaseze pe copii într-un rol cu prea multe constrângeri şi foarte puţine situaţii de a se desfăşura liber, activ, opţional, cu iniţiative proprii. Atribuţiile influenţează pozitiv personalitatea umană numai atunci când ele oferă individului posibilităţi reale de afirmare, când angajează originalitatea şi personalitatea acestuia.
Consider că activitatea educativă din familie ar trebui să urmărească într-o mai mare măsură adaptarea şi totodată raţionalizarea exigenţelor, a cerinţelor familiale la posibilităţile de înţelegere ale copiilor. În ce constau aceste cerinţe familiale? Cerinţele familiale, respectiv obligaţiile, regulile, pretenţiile normele, exigenţele ce se impun copilului sunt multiple şi se exercită asupra lui pe două căi: solicitare şi interdicţie. Natura şi gradul solicitării sau interdicţiei trebuie puse de acord cu interesele copilului în scopul realizării pe de o parte a echilibrului extern între copil şi mediul familial şi, pe de altă parte, a echilibrului intern.
„Exigenţa raţională” înţeleasă în emiterea unor reguli de către adult, reprezintă o condiţie necesară, fără a fi însă suficientă, în realizare la un nivel optim a comunicării umane în cadrul familiei căci, deşi părintele manifestă acea exigenţă, totuşi, măsurile sale educative nu-şi vor atinge pe deplin scopurile dacă nu se vor desfăşura într-un climat afectiv de înţelegere şi încredere reciprocă. Nevoia de răspuns afectiv din partea celor din jur, adică nevoia de a fi stimat, preţuit, respectat de semeni, ca şi nevoia de autoafirmare reprezintă trebuinţe fundamentale ale copilului, care îi asigură echilibrul psihic şi moral, acea siguranţă şi linişte interioară şi condiţionează aderarea sinceră la viaţa de familie. Independenţa de gândire şi acţiune se formează prin intermediul aprecierii şi acordării atenţiei, a judecăţilor de valoare ale adulţilor, iar aprecierile reflectă aptitudinile, capacităţile acestuia. Copilul este deosebit de sensibil în legătură cu posibilităţile sale intelectuale, la situaţiile în care nu ar putea fi preţuit şi stimat, lăudat şi apreciat. Să nu uităm că insuccesul, în general, face să slăbească combativitatea, tenacitatea în muncă, provoacă descuraja şi stres. Aprecierile părinţilor se răsfrâng în conştiinţa şi conduita copilului, motiv pentru care părintele trebuie să se ferească de a face aprecieri sumare şi rigide sau de a da calificative categorice. Laudele nu sunt niciodată prea multe dacă e vorba de stimularea eului emergent al copilului. Lauda generează simţul valorii şi al demnităţii şi e de datoria părinţilor să încurajeze înflorirea acestui sentiment. Uneori chiar e bine să perceapă nuanţele subtile ale personalităţii unice a copiilor lor şi de a-i lăuda pentru calităţile pe care vor să le încurajeze, pe măsură ce ele se fac simţite. Evoluţia rapidă a vieţii sociale de astăzi, modificarea statutului familiei, atribuţiile crescute ale femeii fac ca rolul grădiniţei să fie pregnant nu numai în ceea ce priveşte educaţia copiilor ci şi a părinţilor. Grădiniţa, fiind puntea de legătură cu familia, are şi menirea de a asigura părinţilor asistenţă de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluţie a copiilor şi venind în sprijinul celor ce întâmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu succes a educării copiilor.
Chiar pentru reuşita actului educaţional derulat la grupă munca educatoarei trebuie continuată de familie. Educatoarea trebuie să-i convingă pe părinţi să păstreze unitare cerinţele adresate preşcolarilor cu cele adresate în grădiniţă.
Iniţierea părinţilor în educarea şi instruirea copiilor se poate concretiza în discuţii libere cu părinţii, consultaţii, participarea acestora la unele activităţi din grădiniţă etc.
Una din abordările moderne privind instituţia şcolară este cea a şcolii deschise, prietenoase, în care copilul se simte bine, este atras de activităţile educaţionale, îi sunt valorificate înclinaţiile şi talentele. În majoritatea situaţiilor familia şi grădiniţa colaborează foarte strâns pentru a asigura prin eforturi comune o educaţie de bună calitate. Sunt numeroase însă şi cazurile în care familia acţionează uneori contrar direcţiilor conturate de grădiniţă, uneori din lipsă de informare, alteori din nepricepere ori din dezinteres. În loc să întărească şi să dezvolte achiziţiile din grădiniţă, părinţii destructurează prin atitudinea lor ceea ce educatoarea construieşte zi de zi. De aceea se impune o comunicare continuă şi de calitate între cadrele didactice şi părinţi privind progresele sau dificultăţile întâmpinate de copii, aspectele asupra cărora este necesar să se insiste prin exerciţii ori prin exemple pozitive şi încurajări. Comunicarea şi deschiderea din ambele părţi, pentru a sprijini dezvoltarea şi buna educaţie a copilului, aduc beneficii pe termen lung în dezvoltarea personalităţii acestuia.
Împreună cu părinţii educatoarele vor stabili o strategie şi o atitudine comună în ceea ce priveşte modul de a trata copilul, care să-i ofere acestuia toate atuurile pentru dezvoltarea viitoare, să-l ferească de conflicte, frustrări şi confuzii. Părintele aşteaptă de la cadrul didactic să-l poată ajuta să găsească, el însuşi, o cale mai bună de înţelegere cu propriul copil.
Iată câteva principii generale de care părinţii trebuie să ţină seama în educarea copiilor:
Iubeşte-ţi şi acceptă-ţi copilul aşa cum este!
Fii calm, iubitor şi sensibil. Prima şi cea mai importantă nevoie a copilului tău este aceea de a fii iubit. Copilul are nevoie să fie alintat, mângâiat şi îmbrăţişat, să se simtă aproape de părinţi, să i se ofere căldură şi confort emoţional, să se simtă dorit şi înţeles. A-i împlini doar nevoile fizice, de hrană şi îngrijire, nu este suficient.
Respectă-ţi copilul!
Este dreptul copilului şi obligaţia părintelui faţă de el să-i respecte viaţa şi intimitatea. Părinţii trebuie să perceapă copilul aşa cum este el, în mod realist. Dacă percepţia greşită asupra copilului dăinuie o perioadă lungă de timp, acesta îşi va însuţi comportamentele pe care tu i le atribui în mod greşit şi va începe să creadă ca este aşa cum îl percepi (lipsit de valoare, slab, neiubit, nedorit, rău, obraznic, urât). Riscurile sunt mari. Copilul trebuie înţeles în funcţie de vârsta lui cronologică şi mentală şi trebuie să îi fie respectate particularităţile individuale, tot ceea ce îl face unic, irepetabil.
Respectă-ţi copilul şi nu-i răni sentimentele, nu-l dezaproba şi nu-l jigni, nu râde niciodată de el, dar râzi cât mai des cu el.
Fii un exemplu bun pentru copilul tău!
Amintim că pedagogul englez John Locke, convins de puterea exemplului în familieşi de înclinaţia către imaginaţie a copilului, se adresa părinţilor: „Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârşiţi o faptă pe care ia-ţi prezentat-o drept o greşeală când a comis-o, el cu siguranţă se va apăra, altădată invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se va pune în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veţi atinge de el pentru a-i îndrepta greşeala.”
Implică-te în viaţa lui!
Este important ca părinţii să nu lase evoluţia copiilor la voia întâmplării sau doar în seama cadrelor didactice. Caută să cunoşti activităţile zilnice la care ia parte copilul tău, stimulează-l, stimulează-l, întreabă-l, joacă-te cu el; vorbeşte cu el şi află-i tristeţile şi bucuriile, ieşi cu el la plimbare sau mergeţi în călătorii, participă alături de el la activităţile de la grădiniţă, cunoaşte-i evoluţia în cadrul grupei, implică-te direct şi activ în lumea lui.
Foloseşte disciplina în educaţie!
Folosiţi disciplina cu scopul de a educa. Fixaţi reguli clare şi insistaţi să fie respectate. Este normal, pentru copii, să testeze regulile câteodată să acţioneze impulsiv împotriva lor cau a celor ce le cer să le respecte.
Există un „NU” şi pentru tine!
Nu îţi subaprecia copilul!
Nu folosi ameninţări şi nu-ţi pedepsi fizic copilul!
Nu-i cere să fie cuminte tot timpul; este un copil, la urma urmei!
Nu îţi mitui copilul!
Nu obliga un copil mic să promită!
Nu lăsa televizorul să îţi educe copilul!
Nu face exces de cuvinte când îi vorbeşti!
Nu insista să obţii o supunere imediată şi oarbă din partea lui!
Nu îl răsfăţa exagerat!
Nu-l minţi niciodată!
Nu cere respectarea unor reguli inadecvate vârstei copilului!
Nu utiliza metode moralizatoare care induc vinovăţia!
Nu da copilului ordine!

BIBLIOGRAFIE
ECATERINA ADINA VRĂSMAŞ, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura „Aramis”,
Bucureşti, 2002
Revista Învăţământul Preşcolar, nr. 3/2007
Revista Învăţământul Preşcolar, nr. 4/2007