Relaţiile socio-afective din interiorul clasei de elevi şi rolul lor în optimizarea coeziunii acesteia - Socializarea copilului preşcolar

Relaţiile socio-afective din interiorul clasei de elevi şi rolul lor
în optimizarea coeziunii acesteia - Socializarea copilului preşcolar

Prof. înv. preşc. Merluşcă Cristina
Şcoala Gimnazială “Liviu Rebreanu” Comăneşti

“Socializarea este un proces progresiv şi cumulativ, prin care copilul în timpul dezvoltării sale, asimilează comportamentele, valorile, normele, codurile, rolurile, riturile, obiceiurile, convenţiile şi modurile de gândire proprii mediului înconjurător, socioculturale.” (Hudiţeanu, 2002, 90).
Pentru socializarea copilului, un factor deosebit de important îl constituie “echilibrul între libertatea de manifestare şi necesitatea subordonării la regulă” (Tomşa, et al, 2007, 85). Acest echilibru este dat de activităţile desfăşurate în cadrul procesului instructive educative din grădiniţă, calitatea desfăşurării lor creând imaginea unei societăţi liberale în care se înlătură conformismul şi se dă curs spiritului de creaţie şi colaborărilor spontane.
Întregul proces de formare /educare al copilului urmăreşte şi este în esenţa sa, un proces de socializare. În cadrul acestui proces educaţional, copilul este educat astfel încât, el să devină conştient de relaţiile sociale, să asimileze normele şi regulile care-i vor permite să se integreze în societate.
Pentru grupele de vârstă cuprinse în intervalul 3-5 ani, categoriile de activităţi desfăşurate cu copiii vor viza îndeosebi socializarea copilului (colaborare, cooperare, negociere, luarea deciziilor în comun) şi obţinerea trepatată a unei autonomii personale, iar pentru grupele de vârstă de 5-6/7 ani, accentual se va deplasa spre pregătirea pentru şcoală şi pentru viaţa social a acestuia.
Rolul învăţământului preşcolar în socializarea copiilor are în vedere, mai ales, latura de integrare socială, care constituie expresia fundamentală a naturii umane, iar grădiniţa, ca primă treaptă de învăţământ, este implicată activ în această acţiune de formare a copilului din perspectivă socială. Astfel, integrarea socială devine o finalitate a educaţiei, în urma căreia copilul va realiza o adaptare socială bună la relaţii inedite, va dobândi o bună percepţie de sine, o percepţie corespunzatoare a relaţiilor sociale.
Socializarea din grădiniţă este diferită în conţinut ca şi modalitate de cea din familie. Se trece de la interacţiunea directă copil-părinte, la integrarea copilului în colectivitate, unde are loc interacţiunea copil-copil, copil-educatoare. Intrat în grădiniţă, “copilul preşcolar trăieşte noi experienţe în relaţiile cu cei din jur la care el trebuie să se adapteze şi să acţioneze nu numai în funcţie de dorinţele sale, ci să ţină seama şi de cerinţele celorlalţi.” (Verza, 2000, 126).
În grădiniţă, copilul este pus în situaţia de a spune “noi” în loc de “eu”, de a respecta anumite reguli. El va învăţa că acţiunile sale libere nu trebuie să deranjeze acţiunile libere ale celorlalţi, că este necesar să respecte anumite principii.
Cadrul instituţional al grădiniţei îl ajută pe copil să se cunoască pe sine şi pe ceilalţi să stabilească relaţii, să emită aprecieri. Aici copilul învaţă să se subordoneze dorinţei grupului , să acţioneze în sensul voinţei colective, uneori renunţând la dorinţele proprii.
Pentru a interacţiona cu grupul din care face parte, copilul trebuie să coopereze, să se conformeze regulilor de grup, să-şi armonizeze cerinţele sale cu cele ale grupului, să-şi însuşească normele sociale şi să acţioneze în conformitate cu acestea. Fiecare copil trebuie să înveţe viaţa în comun, “să înveţe egalitatea modului în care este tratat de adult, să înveţe să coopereze , să dobândească o relativă autonomie şi să se raporteze la altul” (Şchiopu, 1987).
“Astfel de conduite de interrelaţionare au semnificaţia socializării copilului şi a valorificării potenţialului său din planul personalităţii ce se află într-o continuă dezvoltare şi expansiune pe întreaga perioadă şcolară.” (Verza, 2000, 127).
Educatoarea, ca principal modelator al competenţelor şi abilităţilor sociale ale “candidatilor la umanitate”, trebuie să asigure cadrul corespunzător pentru valorificarea maximă a resurselor copilului în vederea realizării unor obiective ce vizează integrarea acestuia în realitatea socială. Aceste obiective sunt:
1. Acceptarea conştientă a celorlalţi în stabilirea unor relaţii integrate prin
• participarea la jocurile şi activităţile propuse de alţii,
• înţelegerea faptului că viaţa într-un colectiv presupune respectarea anumitor reguli,
• eliminarea manifestărilor de discriminare faţă de anumiţi colegi,
2. Acceptarea conştientă a celorlalţi şi stabilirea unor reguli de comunicare
• iniţierea în reguli de bază ale dialogului (să nu înrerupă partenerul de discuţie, să lase timp şi pentru intervenţia celuilalt)
• evaluarea monopolizării atenţiei educatoarei şi evitarea tendinţei de a pârî
• educarea unei atitudini deschise faţă de grup.
3. Acceptarea conştientă a celorlalţi şi stabilirea unor relaţii de respect faţă de aceştia
• evitarea atitudinilor absolutist
• educarea unei atitudini deschise faţă de grup
• formarea pe cât posibil a capacităţii de a înţelege efectele actelor sale asupra celorlalţi. (Revista Învăţământul preşcolar).
Integrarea, care se realizează prin interacţiunile dintre copil şi mediul grădiniţei, se desfăşoară în mai multe faze:
- acomodare: schemele de acţiune şi modul de gândire dobândit până acum se modifică la contactul cu mediul grădiniţei;
- adaptare: relaţiile complexe care se stabilesc ajută copilul să capete cunoştinte şi deprinderi necesare pentru a rezolva situaţiile impuse de acest mediu, astfel încât să poată răspunde pozitiv cerinţelor acestuia;
- participarea este echivalentă cu asumarea rolurilor şi promovarea iniţiativelor personale.
Intrarea în grădiniţă conduce la investirea copilului cu un nou statut, pe care nu l-a mai avut până acum şi care aduce după sine un ansamblu de drepturi dar şi îndatoriri pe care trebuie să le respecte. (M.Zlate, 1972, p.95-98).
Socializarea realizată în gradiniţă include atât organizarea motrică cât şi îmbogăţirea conţinuturilor cognitive, modelarea afectivă şi însuşirea largă a experienţei umane: limbajul, cunoştintele şi modalităţile practice de acţionare, normele de comportament sunt toate cuprinse în sfera socializarii. (A. Tucicov-Bogdan, 1973, p.74).
Primul contact al copilului cu un mediu agreabil al grădiniţei creează premisele necesare tuturor proceselor de socializare. Grădiniţa va deveni pentru copil, locul în care îl aşteaptă zilnic surprize şi bucurii , în care se simte liber, îşi găseşte parteneri de joacă şi îşi satisface setea sa de cunoaştere.
Socializarea conduitei preşcolarului are loc în contextul social, relaţional. Evoluţia sociabilităţii poate fi pusă cel mai bine în evidenţă prin modul în care preşcolarii realizează
percepţia altora. Dacă la începutul preşcolarităţii „altul” este perceput ca element perturbator, spre vârsta mare a preşcolarităţii intervine parteneriatul în activitate.
„Totul se aşează în matca cooperării, ca un comportament interelaţional evoluat, ce implică o accentuată maturitate intelectuală şi socială. Pe măsură ce sunt dobândite şi jucate, atributele psihosociale ale copilului (statutele, rolurile, nivelul lor de aspiraţie şi de aşteptare), acestea contribuie la maturizarea sociala a acestuia, la acumularea experienţelor sociale, la reglarea şi autoreglarea comportamentului în cadrul grupului. Pe fondul interrelational al grupei încep să se formeze unele trăsături caracteriale. Socializarea conduitei copiilor, apariţia unor trăsături caracteriale are loc în contextul jocului şi al activităţilor comune, când relaţiile interpersonale şi cele de grup sunt principalele modalităţi de relaţionare.”(Lepădatu, 2008, 91).
„În colectivitate, copilul este nevoit să se adapteze la cerinţele externe, să depăşească contradicţiile dintre aceastea şi posibilităţile sale limitate de a răspunde în mod eficient, să renunţe la unele dorinţe de moment pentru a desfăşura acţiuni care pot să nu îl satisfacă , să asimileze şi să adopte comportamente bazate pe norme sociale riguroase cu efect nemijlocit pentru socializarea copilului.”(Verza, 2000, 92).
În urma socializării din grădiniţă copilul va putea să exercite o adevarată activitate creativă, mijlocită atât de simbolurile normative generale cât şi de propriile modele şi aspiraţii. Tipul fundamental de activitate (cu valoare de reper psiho-genetic şi psiho-dimanic) se referă la forme succesive de activitate care devin din ce în ce mai complexe în ordinea dominanţei în ontogeneză: autonomie, joc, învăţare dirijată şi muncă. Tipul de relaţie exprimă structura evolutivă a adaptării şi integrării sociale. (Lepădatu, 2008,77).

BIBLIOGRAFIE:
1. Hudiţeanu, Alexandru.(2002). Introducere în psihologia educaţiei. Sibiu: Editura Psihomedia.
2. Lepădatu, Ioana. (2008). Psihologia Vârstelor. Ciclurile de creştere şi dezvoltare. Sibiu: Editura Psihomedia.
3. Verza, Emil şi Verza, Emil-Florin. (2000). Psihologia vârstelor. Bucureşti: EdituraPro Humanitate.
4. Zlate, Mielu. (2000). Fundamentele psihologiei. Bucureşti: Editura Pro Humanitate.