O OPTIMIZARE A MANAGEMENTULUI CLASEI

Şcoala este primul mediu în care elevul se descoperă pe sine, învaţă să cunoască lumea din jurul său. Didactica modernă plasează copilul în centrul procesului educaţional, prin realizarea echilibrului dinamic între joc, învăţare, muncă şi creaţie, în funcţie de specificul situaţiilor de învăţare. Elevul este mai întâi de toate o personalitate cu limite şi posibilităţi, aflat la răspântia dintre drumul căutării propriului „eu” şi cel al tatonării şi rezolvării problemelor de integrare socială.
Chiar dacă nu mai este centrul clasei, locul cadrului didactic rămâne acela al unui conducător, care acţionează însă abil şi discret. În acest sens, el este cel care se ocupă de organizarea clasei, care alege tematicile de lucru şi instrumentele necesare în învăţare, dar în funcţie de nevoile copilului şi ale grupului, nu de un program preconceput şi uniform.
Tocmai de aceea am încercat să constatăm gradul de dezvoltare şi nevoile grupului, pentru a putea apoi acţiona, respectând personalitatea individului şi sintalitatea grupului. Pentru a ne alinia concepţiei actuale asupra conţinutului specific al profesiei didactice, am încercat ca pe lângă cunoaşterea domeniului şi didacticii disciplinelor predate, să ne cunoaştem elevii şi să asistăm la propria lor dezvoltare, să integram activităţile in comunitatea locală, să avem o atitudine reflexivă, să promovăm un sistem de valori în concordanţă cu exigenţele şcolii şi ale idealului educaţional actual.
Simion Mehedinţi afirma că „orice copil are ceva bun în el şi că acel bun trebuie descoperit şi pus în valoare”. Un cadru didactic ştie multe despre fiecare dintre elevii săi, dar descoperă adevărata lor personalitate numai atunci când îşi propune să se ocupe în mod special de fiecare, organizat şi sistematic.
„Elevul nu este o noţiune abstractă, ci o realitate vie, el vine la şcoală nu numai cu inteligenţa sa, ci cu întreaga sa personalitate, cu emoţiile sale, cu sentimentele sale, cu interesele sale.”(A. Roşca)
Ca organizatori ai învăţării suntem preocupaţi de aplicarea principiilor didactice, a teoriei instruirii în transmiterea conţinutului învăţământului, de găsirea celor mai adecvate metode, de construirea secvenţelor instructive bazate pe logica obiectivă a disciplinei, pe trezirea interesului elevilor, stimulării performanţelor, creării unei atmosfere prielnice studiului, dozării diferite pentru a putea dezvolta strategii de rezolvare a problemelor, dar trebuie să fim preocupaţi şi de implicaţiile psihologice aferente. Trebuie să creăm o atmosferă generală de securitate şi încredere în clasă, un flux de simpatie cadru – elev, să încurajăm succesele, să formăm elevilor atenţia pentru munca independentă, să dezvoltăm virtuţi sociale, să întărim încrederea elevilor în propria valoare, să consiliem elevii în aprecierea critică a atitudinilor şi performanţelor proprii, să subliniem importanţa semnificaţiei unor sentimente de satisfacţie a reuşitei, cooperării, respectului pentru realizări, prin transmiterea valorilor morale.
Adaptarea la noua orientare a „profesionalismului deschis” ne conferă posibilităţi de manifestare a competenţelor pe toate planurile, astfel încât să devenim „agenţi ai schimbării” prin însăşi personalitatea noastră didactică.
Sincronizarea tuturor comportamentelor activităţii unui cadru didactic şi activizarea elevului, grupei, clasei sunt dependente de stilul didactic. Stilurile depind de un mod de „a fi” şi de „a face” care tinde să capete stabilitate în timp şi care trădează un anumit simţ al umanului, o vocaţie şi o cultură a predării, reacţii şi atitudini personale, elemente de noutate şi de originalitate, de măiestrie pedagogică.
În consecinţă, stilul didactic poate fi definit ca un model de comportament relativ stabil, ce caracterizează activitatea unui învăţător sau profesor, şi care se concretizează în anumite practici de instruire şi educaţie.
Profesorii relaţionează în moduri diferite. Unii sunt apropiaţi, afectivi, cooperează strâns cu elevii, alţii rămân distanţi şi rezervaţi.
„Stilul este omul însuşi”. Personalitatea profesorului, ca structură unică şi irepetabilă îşi pune amprenta asupra întregii sale activităţi. Stilul ar ţine, deci, de o „schemă personală” ar fi produsul unei „ecuaţii personale” un produs voit, căutat, elaborat sau o formă naturală de manifestare spontană. „Ecuaţia personală” ar fi, deci, aceea care conferă unicitatea stilului, aceea care ar da măsura stilului preferat, susţine D. Potolea. Aşa „ … cum personalitatea este unică, la fel este şi pecetea stilului”.( G. W. Allport)
Ca sinteză de decizii, stilul apare sub forma unor întrebări de tipul Cum organizăm materia?; Cum organizăm activitatea elevilor?; Cum structurăm timpul?; Cum organizăm spaţiul şcolar?; Cum interacţionăm cu elevii?; Cum organizăm climatul socio-afectiv al clasei?; Cum reglăm învăţarea?.
Deciziile luate sunt cele care definesc stilul însuşi de predare. Sau, orice stil de predare se defineşte prin deciziile luate în fiecare moment de către profesor şi de către cei care învaţă. Pe scurt, decizia e stilul, stilul e decizie.
Există posibilitatea ca deciziile să aparţină numai profesorului profesorului şi elevilor, deopotrivă ori numai elevilor, care, în fond, indică o diminuare treptată a intervenţiei profesorului şi o creştere treptată a nivelului de participare al elevului. Predarea devine şi se formează, se construieşte sau se dezvoltă în interacţiune permanentă cu actele învăţării.
Gândită într-o manieră ciclică şi deschisă, funcţionalitatea interrelaţiei profesor – elev se reînnoieşte continuu, după o logică a autoreglării şi a cauzalităţii circulare.
Orice alternativă pedagogică pleacă de la ideea de a modela personalitatea copilului şi de a-l face capabil să se adapteze şi să se integreze în mediul social, cu condiţia respectării individualităţii sale, printr-o „minte deschisă”, stimulând interesul pentru cunoaştere, cultivarea atitudinii de respect şi toleranţă faţă de cei din jur.
Analizată într-un mod oarecum simplist, relaţia învăţător – elevi pare a se reduce la acea comunicare zilnică, prin care se realizează actul educaţional. Semnificaţia ei este însă mult mai largă şi antrenează o multitudine de laturi ale personalităţii umane. Fără a exagera, această relaţie înseamnă totul, înseamnă esenţa perioadei de formare a unei generaţii, înseamnă sensul şi rostul întregii activităţi a învăţământului.
Se spune că meseria de învăţător este dificilă nu datorită laturii ştiinţifice, ci din cauza celei metodice. Luând în calcul aceste aspecte cât şi multe altele, se pune foarte serios problema alegerii celor mai eficiente modalităţi de lucru pentru a obţine performanţe  competenţe atât în domeniul cunoaşterii, cât şi în cel relaţional-comportamental.
Noua relaţie învăţător – elev repoziţionează rolul şi statutul elevului în procesul educaţional, precum şi cu noi funcţii  roluri ale cadrului didactic. Această relaţie, dominant umanistă, democratică va consolida noi roluri ale învăţătorului organizator, îndrumător, manager al procesului educaţional, evaluator, facilitator al relaţiilor şi activităţilor în grup, consilier, etc.
Învăţătorul modern trebuie să fie permanent orientat spre elev şi spre mediul socio-cultural, în care acesta se formează şi dezvoltă, spre tendinţele schimbării societăţii.
Am constatat că educaţia presupune în fond o succesiune de întâlniri dintre un discipol şi un maestru (elev şi învăţător). Am observat că fiecare întâlnire este unică, nimic nu se repetă, că presupune implicarea cu tot sufletul şi cugetul partenerilor. Fiecare agent relaţional e în faţă cu o situaţie reală de viaţă, nimic nu e trucat, de rutină, fiecare vine cu sinceritate, cu deschidere, cu „centrul fiinţei sale”.
Totul se întemeiază pe dorinţa reciprocă de apropiere, de împărtăşire a gândurilor, frământărilor, aspiraţiilor. Între cei doi parteneri apar respectul, ajutorul, tandreţea, fidelitatea, vigoarea, surpriza, fiecare îşi păstrează demnitatea şi dreptul de a fi el însuşi. Partenerii se bucură că sunt împreună, că au ce să-şi ofere, că se acceptă aşa cum sunt, nimeni nu se simte stingherit sau inhibat.