MUNCA ÎN GRUP– O MODALITATE DE MUNCĂ CU ELEVII CU CERINŢE EDUCAŢIONALE SPECIALE

MUNCA ÎN GRUP– O MODALITATE DE MUNCĂ CU ELEVII CU CERINŢE
EDUCAŢIONALE SPECIALE

În mod tradiţional, majoritatea activităţii şcolare a fost
privită ca o competiţie ce avea ca scop descoperirea acelor elevi
care pot învăţa cel mai mult. Este ca şi cum învăţarea este
similară urcării unei scări spre succes, vârful căreia putând
fi atins doar de câţiva privilegiaţi. Această idee a fost
încurajată de autorii unor articole de ziar în unele ţări care
par a fi convinşi că în şcoli competiţia este o strategie
eficientă pentru îmbunătăţirea standardelor educaţionale.
Utilizarea învăţării în grup este un mod de depăşire
a acestor dificultăţi. Există mai multe argumente semnificative
pentru o extindere a folosirii unor strategii de învăţare în
grup în şcoli. Acestea se aplică tuturor elevilor.
Care sunt principalele argumente în favoarea accentului
sporit pus pe stabilirea unor sarcini şi activităţi care îi
solicită pe elevi să lucreze în grup? Cum ar putea acestea să
încurajeze succesul la clasă?
Învăţarea implică asumarea unor riscuri. Ea necesită
ca noi să păşim în intuneric, să încercăm ceva când nu
suntem siguri de rezultat. Multor oameni le este mai uşor să-şi
asume riscuri când au acea încredere care derivă din comunicarea
deciziilor şi a experienţelor lor şi altor oameni. De exemplu,
mulţi oameni constată că sunt mai dispuşi să cumpere ceva scump
dacă sunt însoţiţi la cumpărături de prieteni decât dacă ar
fi singuri. Este logic ca elevii să aibă posibilitatea de a-şi
asuma riscuri în clasă împreună cu colegii lor care îi pot
susţine sau încuraja.
Elevii sunt încurajaţi să lucreze în colaborare,
sprijinindu-se unul pe altul şi căutând soluţii pentru
problemele puse de sarcinile şi activităţile lor. Dacă aceasta
dă rezultate bune poate oferi timp profesorilor să se concentreze
asupra unor aspecte mai importante ale vieţii în clasă.
În prezent se fac eforturi pentru a se găsi moduri de educare a
elevilor cu deficienţe în şcoli primare şi gimnazii din reţeaua
de învăţământ. Principalele argumente pentru aceasta sunt:
 Copiii trebuie să trăiască şi să muncească cu toţi
membrii comunităţii, indiferent de deficienţele lor.
 Copiii care au deficienţe personale au dreptul să participe la
o gamă largă şi echilibrată de experienţe educaţionale.
 Ei ar trebui să beneficieze de lucrul şi interacţiunea cu
copiii care au poate rezultate mai bune la învăţătură.
Acolo unde asemenea copii excepţionali devin izolaţi social şi
intelectual în cadrul claselor din reţeua de învăţământ,
există certe posibilităţi de rezultate negative datorate
aşa-zisei lor integrări.
În esenţa lor, strategiile integrării educative, sunt strategii
de micro-grup, activ-participative, cooperative, colaborative,
parteneriale, implicante, organizative şi socializante, toate
aceste atribute permiţând, ba chiar ocazionând şi generând
tocmai flexibilitatea proprie a acestor startegii şi multiplicarea,
diversificarea lor în procesul de integrare educativă pentru
situaţii noi.
Opţiunea pentru astfel de strategii este cât se poate de
firească şi raţională, pentru că nu se poate o reală integrare
a unei persoane segregate doar prin asistare, participare pasivă,
receptare, în raport cu o activitate în care ceilalţi sunt direct
implicaţi.
Cum în sfera educaţiei integrate, în cadrul orelor , principala
activitate rămâne tot învăţarea, aceasta trebuie să fie, la
rândul ei, una în grupuri mici, activ-participativă,
cooperativă, partenerială şi implicantă la maximum posibil.
Împărţirea pe micro-grupuri de lucru constă în subîmpărţirea
clasei integrate, ca grup educaţional eterogen prea mare totuşi
pentru activităţi eficiente, altele decât cele frontale, în
grupuri mici de câte patru până la şase membri între care să
fie incluşi şi elevii cu cerinţe educaţionale speciale.
În activitatea curentă a grupurilor şi-n organizarea
activităţii lor, există reguli utile pentru bunul mers al
procesului instructiv-educativ, cum ar fi:
 “să vorbim pe rând”
 “să ne ascultăm unii pe alţii”
 “să respectăm opinia celorlalţi, fără a ne jigni”
 “să acceptăm greşelile ca ocazii de învăţare”
 “să participăm opţional la activitatea grupului, în sensul
momentului intervenţiei, nu însă şi al implicării generale”
 “să ne concentrăm atenţia şi energia în grupul
aparţinător, ignorându-le pe celelalte”.
În cadrul activităţilor pe grupe, sarcina grupei poate fi
rezolvată individual de către elevi sau poate fi rezolvată prin
contribuţia tuturor membrilor grupului, care în aceste condiţii,
nu se pot sustrage, nici nu pot fi uitaţi de colegii lor pentru că
profesorul monitorizează şi coordonează din afară toate
grupurile.
Când de la bun început, grupurile de lucru, având aceleaşi
sarcini de învăţare, sunt anunţate că intră în competiţie
unul cu altul, pe o secvenţă dată, strategia devine învăţarea
pe grupuri competitive, iar când sarcinile de învăţare per grup
sunt elemente componente ale unei sarcini mai mari, la nivel de
clasă, strategia devine învăţarea în grupuri cooperative sau
învăţarea prin cooperare.
Competiţia (considerată generatoare de conflicte) este, de obicei,
opusă cooperării (definită, adesea şi nu întotdeauna
justificat, ca modalitate optimă de relaţionare interumană).
Faptul că unele strategii didactice şi anumite modalităţi de
evaluare a performanţelor presupun competiţia nu este, în sine,
rău. Elevii trebuie să înveţe să intre în competiţie, pentru
a se descurca în viaţa reală. Totul este ca această competiţie
să nu se transforme în rivalitate încrâncenată, fiind necesar
ca ea să permită şi rezolvări de tipul “câştig-câştig”.
Ca urmare, profesorul trebuie să identifice situaţiile
conflictuale contraproductive şi să încerce rezolvarea lor.
Una dintre modalităţile privilegiate de reducere a nivelului
conflictual este reducerea competiţiei prin stabilirea de practici
care încurajeajă şi recompensează cooperarea. De exemplu,
într-un grup de elevi care rezolvă o sarcină de învăţare,
nimeni nu va solicita ajutorul profesorului mai înainte de a cere
sprijin membrilor grupului. Această deplasare dinspre competiţie
spre cooperare are două avantaje: reducerea conflictului şi
creşterea performanţei şcolare.
Ca exemple de metode pentru dezvoltarea cooperării dintre elevi,
menţionăm:
 Programe de îndrumare a elevilor mai slabi de către cei mai
buni. Mulţi copii învaţă mai bine de la egalii lor decât de la
adulţi.
 Realizarea de proiecte de către grupuri de elevi sau de către
întreaga clasă.
 Utilizarea jocurilor în care elevii învaţă cum să lucreze
împreună.
 Utilizarea metodelor de învăţare prin cooperare.
Dacă elevii muncesc împreună în cadrul unui proiect educaţional
pe care şi l-au asumat sub îndrumarea profesorului, acesta din
urmă nu trebuie să intervină prea mult, dar trebuie să evalueze
în permananţă:
• ce s-a învăţat din acea activitate
• cum au fost distribuite sarcinile
• cum au împărtăşit elevii între ei diferite idei
• ce probleme s-au ivit
• cum au fost ele rezolvate.
Unii susţin că activitatea pe grupe de elevi este acelaşi lucru
cu activitatea în echipă. Realitatea nu este în întregime aşa.
Activitatea în echipă presupune rezolvarea sarcinii didactice de
către toţi membrii echipei, împreună, contribuind fiecare după
părerile sale. De asemenea, în funcţie de conţinutul sarcinii,
profesorul poate stabili lideri de echipă, astfel încât fiecare
membru al echipei să fie pus în această situaţie, să-şi asume
responsabilităţi pentru rezolvarea de probleme. Membrii echipei
pot avea chiar roluri specifice, un timp, pe care şi le pot roti
ulterior (“şeful”, “omul cu ideile”, “raportorul”,
“observatorul” etc.) dobândind astfel şi abilităţi sociale,
totodată.
A lucra în echipă nu este numai o cerinţă a viitorului, ci şi a
prezentului. Agenţii economici din alte ţări şi cei de la noi,
care se respectă, au la concursul pentru ocuparea posturilor,
cerinţe pentru evaluarea deprinderilor de lucru în echipă şi
capacităţilor de comunicare (alături de competenţa stric
tehnică – criteriul clasic de recrutare).
O importanţă deosebită o are alegerea sarcinilor didactice.
Acestea trebuie să urmărească fixarea şi consolidarea
cunoştinţelor, aplicarea acestora în situaţii diverse. Pe
lângă acestea, activitatea în echipă are alte obiective care
vizează formarea şi educarea elevilor, cum ar fi: formarea
deprinderilor de a lucra în echipă, de a contribui personal la
succesul unei echipe, de a accepta părerile altora, de a se bucura
de succesul echipei, de a trece peste greutăţile acesteia, de a
motiva pe cei din echipă pentru rezolvarea cerinţelor formulate
etc.
Avantajele lucrului în echipă:
• cooperarea – elevii învaţă să lucreze împreună, să
aibă încredere unii în ceilalţi şi să-şi împărtăşească
preocupările
• comunicarea - elevii învaţă să observe atent, să comunice
cu acurateţe ceea ce au de spus, să-i asculte atent pe ceilalţi
• toleranţa – elevii învaţă să respecte şi să valorizeze
pozitiv diferenţele dintre oameni, să înţeleagă propriile
prejudecăţi şi modul în care acestea acţionează
• expresia emoţională – elevii învaţă să işi exprime
sentimentele, în special supărarea sau nemulţumirea, în
modalităţi neagresive şi nedistructive, totodată, ei învaţă
să se autocontroleze
• rezolvarea conflictelor – elevii deprind abilitatea de a
reacţiona în mod creativ într-o situaţie conflictuală.
Dezavantajele lucrului în echipă:
 în legătură cu notarea
 nu se dau note membrilor echipei
 se apreciază produsul acestora şi întreaga echipă
 nu se dau note echipei care să fie trecute în catalog
fiecărui membru, pentru că nu a fost o contribuţie egală la
efectuarea produsului
 activitatea în echipă creează o oarecare dezordine în
clasă, pentru că elevii trebuie să comunice între ei, să se
contrazică dacă este cazul, să aducă argumente etc.
În concluzie, fiecare copil are dreptul fundamental la educaţie
şi trebuie să i se dea şansa de a ajunge şi de a se menţine la
un nivel acceptabil de învăţare. Trebuie gândite sisteme
educaţionale şi trebuie implementate programe educaţionale care
să ţină seamă de marea diversitate a caracteristicilor şi
cerinţelor. Cei care au cerinţe educaţionale speciale trebuie să
aibă acces în şcoala obişnuită.
Sintagma “Educaţie pentru toţi” înseamnă educaţie pentru
toţi copiii, inclusiv cei cu dizabilităţi sau cei care provin din
grupuri marginalizate ale societăţii.
Bibliografie
1. Muşu I. (coordonator), Ghid de predare-învăţare pentru copii
cu cerinţe educative speciale, Editura Marlink, Bucureşti, 2000,
pag. 77-78, 80-81
2. Roy Mc Conkey ş.a. Să înţelegem şi să răspundem la
cerinţele elevilor din clasele incluzive: ghid pentru profesori
(traducere în l. română, Gabriela Chiroiu),Ed. Ro Media,
Bucureşti, 2002, pag. 82-84
3. * * * Pachet de resurse pentru instruirea profesorilor.
Cerinţe speciale în clasă. Publicat de ONU pentru Educaţie,
Ştiinţă şi Dezvoltare Culturală, UNESCO, Paris, 1993, pag.
120-123.