JOCUL SI INVATAREA- FORME DE BAZA ALE ACTIVITATII COPILULUI INTRE 3 SI 6 ANI

JOCUL SI INVATAREA- FORME DE BAZA ALE ACTIVITATII COPILULUI
INTRE 3 SI 6 ANI
MIREA CIOROIANU ELENA SIMONA
G.P.NR.4, CARACAL, OLT

Majoritatea teoriilor psihologice considera jocul ca avand implicatii majore in dezvoltarea psihologica a copilului. Teorii contemporane apreciaza jocul ca forma fundamentala de activitate acordandu-i o importanta la fel de mare precum activitatilor de munca sau de invatare. Pentru perioada copilariei, jocul are functii formative complexe.
Invatarea didactica incepe o data cu intrarea copilului in gradinita. In cadrul acestui tip de invatare, caracterul spontan al activitatii sociale este inlocuit cu caracterul dirijat, organizat si sistematic al acestui nou tip de invatare. Experienta directa cu realitatea pe care o poseda copilul este organizata de adultpe cale verbala. Totodata, copilul exerseaza astfel atentia, memoria, intelegerea, exprimarea verbala. Caracteristicile invatarii depind de particularitatile de varsta ale prescolarilor. Invatarea, pentru a fi eficienta si pentru a respecta particularitatile de varsta, trebuie organizata sub forma de joc didactic.
Pentru a sprinini aptitudinele copiilor in cadrul joculu, trebuie sa avem in vedere urmatoarele aspecte:
 Sa aleaga acele activitati care corespund nivelului de dezvoltare a copilului;
 Sa aiba o mare flexibilitate in alegerea metodelor de interactiune cu copilul;
 Sa laude si sa incurajeze eforturile copilului;
 Sa creeze o legatura afectiva de comunicare cu copilul;
 Sa incurajeze jocuri diferite pentru copil;
 Sa asigure un mediu comod si pregatit pentru copil;
 Sa exprime prin mimica si gesturi placerea actiunii comune cu copilul;

Bunul mers al procesului de învăţământ şi rezultatele obţinute depind de metodele utilizate. Marii pedagogi au evidenţiat faptul că folosindu-se metode diferite se obţin diferenţe esenţiale în pregătirea elevilor, că însuşirea unor noi cunoştinţe sau comportamente se poate realiza mai uşor sau mai greu, în funcţie de metodele utilizate.
Metodele sunt instrumente importante aflate la dispoziţia profesorului, de a căror cunoştinţe şi utilizare depinde eficienţa muncii educative. Profesorul, cunoscând varietatea metodelor, particularităţile elevilor cu care lucrează, obiectivele pe care trebuie să le atingă, trebuie să acţioneze pentru a-şi valorifica pe deplin personalitatea, devenind el însuşi un creator în materie articulare a strategiilor, metodelor şi procedeelor didactice.
Antrenarea permanentă a elevilor la un efort intelectual susţinut şi înarmarea acestora cu capacităţi necesare unei activităţi de învăţare productivă reprezintă modalitatea cea mai eficientă de educare a elevilor în spiritul unei atitudini conştiente şi active.
Cerinţa primordială a educaţiei progresiviste, cum spune Jean Piaget, este de a asigura o metodologie diversificată bazată pe îmbinarea activităţilor de învăţare şi de munca independentă, cu activităţile de cooperare, de învăţare în grup şi de munca interdependentă. Deşi învăţarea este eminamente o activitate proprie, ţinând de efortul individual depus în înţelegerea şi conştientizarea semnificaţiilor ştiinţei, nu este mai puţin adevărat ca relaţiile interpersonale, de grup sunt un factor indispensabil apariţiei şi construirii învăţării personale şi colective. “Învăţarea în grup exersează capacitatea de decizie şi de iniţiativă, dă o notă mai personală muncii, dar şi o complementaritate mai mare aptitudinilor şi talentelor, ceea ce asigură o participare mai vie, mai activă, susţinută de foarte multe elemente de emulatie, de stimulare reciprocă, de cooperare fructuoasă.” Specific metodelor interactive de grup este faptul că ele promovează interacţiunea dintre minţile participanţilor, dintre personalităţile lor, ducând la o învăţare mai activă şi cu rezultate evidente. Acest tip de interactivitate determină “identificarea subiectului cu situaţia de învăţare în care acesta este antrenat” (Idem), ceea ce duce la transformarea elevului în stăpânul propriei transformări şi formări.

,,Pentru a fi educatori perfecţi, ar trebui să fim într-una conştienţi nu numai de ceea ce se petrece înlăuntrul nostru, dar şi de ceea ce simt acei cărora ne adresăm.”
Un rol important în activităţile creatoare desfăşurate cu copiii îl are imaginaţia. Preşcolaritatea este prima perioadă în care copilul îşi manifestă şi îşi dezvoltă aptitudini. Domeniile muzicii, ale desenului, ale picturii, colajului, pirogravurii, modelajului, lecturii după imagini, jocurile de rol şi de creaţie sunt abordate cu dezinvoltură, plăcerea deosebită oferindu-i ocazii de a trăi satisfacţia.
Imaginaţia interacţionează cu memoria, cu gândirea, cu limbajul. Ea este proprie numai omului, prin intermediul ei sfera cunoaşterii umane se lărgeşte mult şi se poate realiza unitatea între trecut, prezent şi viitor.
Dezvoltarea imaginaţiei depinde foarte mult şi în mare măsură de nivelul limbajului. La preşcolar are loc o adevărată explozie a imaginaţiei.
Jocul şi învăţarea oferă copilului numeroase ocazii de a-şi combina şi recombina reprezentările de care dispune. În timpul jocului nu există oameni mai serioşi decât copiii mici: jucându-se ei nu numai că râd, dar trăiesc şi emoţii profunde, se bucură ori suferă. Copilul imaginează şi creează multe lucruri: ascultând poveşti, basme, povestiri el reconstruieşte mintal momentele naraţiunii, amplifică sau diminuează structurile iniţiale, multiplică sau omite numărul de elemente structurale. Acum se dezvoltă capacitatea copilului de a integra psihicul în real.
Convorbirile, povestirile, repovestirile, memorizările, jocurile didactice contribuie la combinarea de imagini şi idei, la stârnirea interesului pentru nou, la lărgirea orizontului de cunoaştere, la valorificarea tuturor disponibilităţilor angajate în dezvoltarea capacităţii de a vorbi. Imaginaţia reproductivă şi imaginaţia creatoare sunt forme active şi voluntare de prelucrare a unui material cognitiv divers: imagini, idei, capacităţi de figurare etc. Imaginaţia colorează exprimarea, contribuie la stimularea spiritului de creaţie, la dezvoltarea memoriei vizuale, la formarea unor deprinderi de vorbire expresivă, la descrierea şi interpretarea nuanţată şi originală a conţinutului unor poveşti ascultate anterior, imagini din tablouri, diafilme, diapozitive, desene, fotografii, la crearea unor povestiri scurte după modelul dat.
La vârsta preşcolară, copiii sunt atraşi de formele complexe de artă, film, desen animat, serbări ce cuprind scenete, dans, recitare, muzică instrumentală, cor, balet, arta deghizării, printre ei putându-se identifica de pe acum viitori actori, dansatori, cântăreţi etc.
Problema creativităţii individuale şi colective este de natură să fie mai atent studiată şi cercetată. Copiii se imită unii pe alţii, copiază desenul vecinului, apar creaţii originale, poveşti noi după consultarea colegilor de grupă. Există şi metode specifice de stimulare a creativităţii de grup: Brainstorming, Gordon, Sinectica; dar mai greu accesibile vârstei preşcolare. Desenele colective, machetele, colajele, serbările şi spectacolele grupei, pot amplifica potenţele creatoare ale indivizilor şi colectivului în ansamblu.

BIBLIOGRAFIE:
Bodiştean, F.,(2007) Literatura pentru copii şi tineret dincolo de story, Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Chiş, V., Stan, C., Bocoş, M., Albulescu, I., (2006), Tradiţii valori şi perpective în
pedagogia învăţământului preşcolar”. Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Colceriu, L., (2010), Metodica predării activităţii instructiv educative în grădiniţe.