Izvoare de inspiraţie în arta decorativă Costumul popular. Tapiseria. Ceramica. Sticla

Izvoare de inspiraţie în arta decorativă
Costumul popular. Tapiseria. Ceramica. Sticla
Prof. Soprovici Mirela
Colegiul Național „Mihai Eminescu”, Botoșani

Artele în general pot dezvălui aspecte ale eului interior,
contribuind la armonizarea fizică, emotivă sau spirituală.
Armonizarea prin artă este o formă de exprimare pentru comunicarea
trăirilor personale în scopul dezvoltării fiinţei, mai ales
acolo unde cuvintele dau greş.
Sunt profesor de Educație Plastică și Vizuală la Colegiul
Național „Mihai Eminescu”, Botoșani și am reușit să lucrez
împreună cu elevii clasei a X-a costume populare românești în
miniatură, pe păpuși Barbie. Am folosit etamină și ață
colorată, dar și informațiile necesare în vederea realizării
opincilor de piele, de la Atelierul de Ceramică din Botoșani (Kuty
– Ceramics S.R.L.). A fost o experiență frumoasă, pe care aș
dori s-o reiau împreună cu elevii, de fiecare dată de câte ori
voi avea ocazia.
Fotografiile de mai jos sunt rezultatul muncii lor, muncă derulată
pe parcursul unui semestru și jumătate, pentru Proiectul
Educațional Târgul micilor artiști, finalizat cu o expoziție
realizată în vederea strângerii unor fonduri necesare
cumpărării medicamentelor, pentru o elevă cu dificultăți
locomotorii.
PORTUL POPULAR desăvârşit într-o perioadă de timp foarte
lungă, ca o creatie colectivă , constituie o marturie a locuirii
poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic de peste 2000
de ani. Portul popular românesc a fost dezvoltat după tiparele
dacice, pe fondul îmbrăcăminţii traco-ilirice.
Cromatica utilizată este discretă şi sobră sau în cazul
culorilor vii, contrastul este echilibrat. Utilizarea vopselelor
vegetale a dat ţesăturilor un aspect deosebit şi o rezistenţă
specială. Deşi portul popular este alcătuit unitar, acesta se
diferențiază sub aspectul diversităţii de forme ornamentale în
functie de zonele etnografice. Broderiile şi decorul pieselor de
port nu se aseamănă deoarece fiecare creator adaugă elemente
proprii.
Portul femeiesc din Moldova de Nord prezintă însuşiri artistice
remarcabile. O piesă de port care a avut un rol decorativ deosebit
în ansamblul costumului femeiesc a fost ştergarul de cap, cunoscut
şi sub numele de zăbrelnic. El în prezent este purtat doar de
femeile bătrâne; este realizat din pânza de bumbac, ţesută în
5-7 iţe. Ornamentaţia este exclusiv geometrică, dispusă în
şiruri. Uneori este decorat şi cu ajutorul mărgeluşelor
colorate. În timp ştergarul a fost înlocuit şi de o
”broboadă” din catifea neagră cu danteluţă pe margine sau
din caşmir cu flori.
Un rol esenţial în portul popular femeiesc din Moldova de Nord
îl are însă cămaşa . Există două tipuri de cămăşi: una cu
mâneca prinsă din gât şi alta cu mâneca prinsă de la umăr.
Măneca se putea termina jos printr-o încreţitură sau aşa cum a
existat în vechime - mâneca cu manşetă. Cămaşa încreţită la
gât este valoroasa prin elementele sale decorative, brodate, care
are ample compozitii ornamentale; sunt realizate din pânză de
cânepă, dar mai ales de in şi mai recent din pânză de bumbac.
Ornamentele se executau cu lână, fir metalic (auriu sau argintiu)
şi lânică. Culorile predominante sunt: negru, roşu, vişiniu,
vânat, în genere predomină culorile închise. Elementele
ornamentale folosite sunt geometrice, vegetale şi zoomorfe.
Tendinţa de înfrumuseţare a gurii de la gât a cămăşii a dus
la prinderea încreţiturilor dintr-o dantelă.
În ultimele decenii, în zona Dornelor, a apărut şi fota bogat
lucrată cu fir. Fotele se înfaşoară peste brâe, care rămân
să se vadă şi sunt legate cu bete ale caror culori sunt
armonizate cu vârstele fetelor.
Un rol important îl are şi bondiţa. Ea este un pieptar din
blană, deschis în faţă ca să se vadă cusăturile cămaşii. Pe
margini era garnisită cu blană de dihor. Broderii policrome
realizate cu lână erau dispuse în faţă şi pe spate.
Cojocul lung fără mâneci este una din piesele cele mai
decorative ale costumului. Trei sferturi , cu linie uşor evazată ,
cambrat pe talie , bogat brodat cu lână şi lânică , cu motive
vegetale şi geometrice , el dă o notă de eleganţă costumului.
Sumanul este realizat din stofă de lână de culoare închisă ,
țesutî în 4 iţe şi dată la „piuă”.
Mantaua purtată mai ales în jurul Rădăuţului este un fel de
suman cu glugă . În zilele de lucru se purtau opinci.
Traistele purtate de obicei în mână , în cele mai diverse ocazii
sunt făcute din ţesătură de lână în carouri alb cu negru, cu
o baieră lată , cu ornamente geomertrice realizate cu negru şi
roşu. Traistuţa este o piesă nelipsită în ansamblul costumului
popular femeiesc din această zonă.
Portul bărbătesc din Moldova de Nord este simplu . Pisele
principale ale acestui costum sunt : cuşma sau pălăria , cămaşa
, bondiţa (pieptarul) , cioarecii , iţarii şi opincile .
Cuşma sau căciula este întotdeauna înalta şi se poartă cam în
toate anotimpurile, în afară de vară. Confectionată din blană
de miel de culoare albă sau neagră, căciulile pot fi de două
feluri :
• căciula joasă de formă cilindrică;
• căciulă ţuguiată , răspândită mai ales în Moldova ,
Oltenia şi Banat.
Camaşa este bătrânească , numită „cameşoi” cu trupul
format dintr-o singură bucată de pânza , lungă până la
genunchi , brodată la guler , la piepţi şi la mâneci . Există
şi tipul de cămaşă cu „fustă”, bogat ornamentată ,
purtată de tineri , mai ales la costumul de sărbătoare.
Bondiţa este o piesă la fel de importantă cu un rol decorativ
deosebit , asemanatoare cu cea femeiască.
Cioarecii şi iţarii au un croi identic . În satul
Flamânzi-Frumuşica Botoşani există aşa-zişii iţari de 101,
adică 101 creţuri a caror lungime atinge 4 m ; ei se regăseau şi
la vestimentaţia dacilor .
Braiele late au o bogată ornamentaţie , ţesute în 5–7–9
iţe. Sunt prezente şi chimirele din piele .
Dacă la început, în crearea ţesăturilor se avea în vedere
rolul lor practic, cu timpul acesta a cedat treptat locul
elementului artistic, corespunzând astfel şi necesităţii
crescânde de frumos pe care o manifestă omul pe masura
îmbunătăţirii condiţiilor sale de viaţă. Apariţia primelor
elemente decorative, în cazul ţesăturilor se transformă pe
parcurs într-o compoziţie decorativă cu legi proprii, specifică
unor anumite categorii de piese textile.
Artele textile mai sunt numite generic TAPISERIA (din fr. Tapis =
covor ţesut sau înodat). Pentru a îmbrăca şi proteja atât
corpul cât şi spaţiul de locuit împotriva modificărilor
climatice, omul a învăţat să împletească diverse fire de
origine animală şi fibre de copac; aşa a apărut mai cu seamă
războiul de ţesut şi arta înodării firelor. Această tehnică
stăveche a împletitului foloseşte două operaţii manuale:
a) prima- se realizează prin încrucişarea firelor orizontale
diferite ca lungime şi grosime (băteală sau bătătură) prin
faţa şi prin spatele altor fire fixe (urzeală) întinse de-a
lungul cadrului de lemn;
b) a doua- îndesarea firelor de băteală cu o ustensilă
specială.
Urzeala este acoperită în întregime de firele colorate ale
bătăturii care formează decorul ornamental. De cele mai multe ori
se folosesc fire de grosimi şi origini diverse: cânepă, mătase
etc.
Cadrul de lemn vertical se numeşte gherghef, iar cel orizontal
război.
Mai amintim şi alte ustensile folosite la războiul de ţesut:
- tasatorul (bătătorul) care arată ca o furculiţă şi cu care
se îndeasă firul ce se împleteşte;
- suveica prin care se trece din ghem firul de bătătură;
- depănătoarea (vârtelniţa) cu care se desfăşoară sculurile
vopsite şi se fac gheme.
Interiorul locuinţelor ţărăneşti era cu adevarat
„îmbracat” . Ţesăturile aşezate în interior erau prezente
atât în casele ţărăneşti cât şi în cele boiereşti. Când
se mutau dintr-un loc într-altul luau cu ei în principal
interiorul, ce consta în chip esenţial din ţesături.
Casa era îmbracată cu peretare, ce erau realizate pe lăţimea
războiului de ţesut şi pe lungimea peretelui camerei ; de obicei
aceste peretare erau aşezate pe partea de camera unde se afla şi
patul. Mai târziu , aceste obiecte de decor interior au început a
fi prinse unul de altul pe toata lungimea lor.
CERAMICA este ştiinţa şi arta de a realiza obiecte din materiale
anorganice; ele devin solide, dure şi durabile prin încălzirea la
temperaturi ridicate a unui amestec de compoziţie specială şi de
consistenţa unui aluat, căruia i s-a dat anterior arderii o formă
de obiect util sau decorativ.
La fel ca şi primele ţesături şi împletituri, vasele de lut
arse în cuptoare datează din preistorie demonstrâd astfel
îndemânarea şi măiestria omului. Oalele, ulcielele şi
strachinele erau folosite în gospodăria ţărănească, iar cele
bogat decorative şi estetice erau atârnate pe perete ca podoabă
langă icoane şi ştergare. Ornamentele marcau structura vasului
îndeosebi marginea tratată ca bordură, dispunerea ritmică a
elementelor decorative geometrice şi vegetale alternând cu pauze.
Elementele decorative erau stilizate, geometrizate şi aveau ca
punct de plecare natura: floarea, brăduţul, steaua.
Fără îndoială, descoperirea focului şi inventarea roţii au
favorizat diversificarea şi rafinarea modelării argliei: ceramica
fină, ceramica de placare a pereţilor şi de pavimentare, ceramica
grosieră.
Ceramica de Marginea este o marcă de ceramică tipică pentru
comuna Marginea din judeţul Suceava. Se caracterizează atât prin
culoarea neagră pe care o dobândesc obiectele după ardere -
rezultat al folosirii unei tehnologii preistorice, cât şi prin
ornamente - rezultat al folosirii unor tehnici specifice sau prin
păstrarea unor forme tradiţionale.
Tehnologia prin care se obţin oalele la Marginea este aceea de
ardere înăbuşită (reducătoare) şi de lustruire cu ajutorul
unui cremene. Pământul din care se fabrică oalele este adus de
olari de la marginea satului şi ars în cuptoare circa 9 ore pentru
ca negrul de fum să pătrundă în vase şi astfel să le dea
culoarea neagră tipică acestora. Dacă în vechime aceste vase
erau coapte în nişte gropi adânci de 1,5 metri săpate în
pământ, astăzi se ard în cuptoare înfundate cu lut.
La fel ca şi în ceramică, STICLA se prelucrează dintr-o pastă
care nu este precum lutul, naturală, ci frabricată dintr-un
amestec de silicaţi cu un mordant, la care pot fi adăugaţi
ulterior oxizi metalici pentru varianta mai colorată în masă.
Românii au preluat de la egipteni tehnologia producerii sticlei.
Dacă pictura de icoane pe sticlă fusese cel mai usor şi mai
ieftin mijloc de răspândire a iconografiei ortodoxe în mediile
româneşti sărace şi analfabete, vitraliul avea o alta misiune:
filtrarea veritabilă a luminii solare printr-un ecleraj conceput
să abată privirea de la urâţenia lumii materiale, să amplifice
senzaţia de mister, de inexplicabil.
Arta vitraliului s-a impus din necesitatea de a asigura o
stabilitate mai mare deschiderilor, golurilor care predominau mai
ales arhitectura gotică, prin reţele de plumb fixate în cadre
metalice.
În România, în interiorul caselor ţărăneşti tradiţionale
din Transilvania, sub tavanul de lemn se obişnuia să se aşeze pe
perete o icoană pictată pe sticlă realizată cu motive şi
simboluri din arta decorativă populară.

Bibliografie:
1. Ion N. Şuşală, Educaţie Plastică, Manual pentru clasa a
X-a, Ed. Aramis, Bucureşti, 2005
2. Angela, Paveliuc-Olariu, Arta populara din zona
Botosanilor-Portul popular, Comitetul pentru cultură și educație
socialistă al județului Botoșani, Muzeul Județean, 1980
3. Angela, Paveliuc-Olariu, Arta populara din zona
Botosanilor-Ceramica populară, Comitetul pentru cultură și
educație socialistă al județului Botoșani, Muzeul Județean,
1981
4. Angela, Paveliuc-Olariu, Arta populara din zona
Botosanilor-Scoarțe și lăicere, Comitetul pentru cultură și
educație socialistă al județului Botoșani, Muzeul Județean,
1976