Jocuri educaţionale

Testoasa
Elemente intuitive de geometrie. Forme plane
Matematica Clasa a III-a

În căutarea morcovului
Adunări şi scăderi în concentrul 0-1000
Matematica Clasa a III-a

Cutremur
Unităţi de măsurat lungimea
Matematica Clasa a III-a

Familia, Școala și Biserica - Principalii Factori în Educația Religioasă

Învăţământ gimnazial | Religie

Propus de: ponyori | 11.03.2019 20:39 | Revista cadrelor didactice nr. 55/2019 | 63 vizualizări

Această temă este actuală pentru domeniul religios deoarece în
societatea contemporană atât tinerii cât şi copiii primesc nu
numai prin mijloace mass-madia, dar şi prin exemplul negativ al
celor din jur.

Necesitatea realizării unei cât mai bune desfăşurări a dezvoltării religiozităţii copilului, ştiut fiind faptul că omul se naşte cu predispoziţie spre Dumnezeu, a făcut să se amplifice preocupările atât faţă de factorii externi, cât şi de cei interni ai educaţiei religioase.
Astfel se continuă şi se amplifică necesitatea religiei în viaţa noastră.
Această temă este actuală pentru domeniul religios deoarece în societatea contemporană atât tinerii cât şi copiii primesc nu numai prin mijloace mass-madia, dar şi prin exemplul negativ al celor din jur sugestii ce-i pot abate de la o înţelegere corectă a adevărului revelat şi, nu în ultimul rând de la trăirea după voia lui Dumnezeu.
În această lume în care “desfrâul poartă numele de dragoste, yoga se numeşte <>, a fuma şi a bea se numesc <>, etc” , copiii, implicit şi tinerii sunt dezorientaţi, ora de religie are menirea să le îndrepte paşii pe drumul cel bun. Numai că profesorii se vor strădui zadarnic dacă părinţii nu vor pune de acasă bazele unei bune educaţii. La aceasta se adaugă şi rugăciunile stăruitoare ale bisericii.
Profesorii de religie au şanse mult mai mari atunci când profesorii de alte discipline, cum ar fi istoria, geografia, româna, muzica, desenul, pun umărul pentru a-i salva pe aceşti copii de care uneori părinţii lor nu se mai ocupă, fiind prea ocupaţi de partea materială a lucrurilor.
În cazul în care există o strânsă legătură între familie, şcoală şi Biserică, cuvintele Mântuitorului „Învăţaţi-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă”(Matei 28, 29) capătă valoare.
“Toţi cei implicaţi în realizarea educaţiei religioase au misiunea de a propovăduii Evanghelia lui Hristos, tinerii conştientizând faptul că îndepărtarea de adevărul revelat manifestat în persoana şi activitatea Domnului nostru Iisus Hristos îl duce pe om la pierzanie. Dimensiunea misionară a educaţiei religioase vizează, pe lângă instruirea tinerilor în ceea ce priveşte elementele de doctrină şi istorie creştină şi îndreptarea lor spre împărtăşirea lor cu Sfintele Taine.”
Iată de ce consider că metoda eficientă de educare religioasă a copiilor se poate realiza doar prin contribuţia şi colaborarea fructuoasă dintre familie, şcoală şi Biserică.
Din cele mai vechi timpuri mintea iscoditoare a omului a fost preocupată de ceea ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare, a încercat să patrundă tainele universului, să le cunoască. Odată cu societatea a apărut şi educaţia ca un proces de desfăşurare cu particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, după cum existenţa socio umană în ansamblul său se află în continuă devenire.
Educaţia este una dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi umane. Ea este absolut necesară omului, existând în acesta dorinţa, înclinaţia, dar şi capacitatea de a răspândi zestrea întelepciunii şi învăţăturii sale, de a se perpetua spriritualiceşte, dincolo de timpul şi spaţiul ce i-au fost hărăzite. Prin educaţie, omenirea durează şi dăinuie. Din această perspectivă, o cultură importantă trebuie să dispună şi de un învăţământ pe măsură. Prin el, îşi construieşte elementele dăinuirii sale. Acest lucru se întâmplă dacă ţinem cont de cele dou mari scopuri ale educaţiei: primul este „ să dăm copilului cunoştinţe generale de care, bineînţeles, va avea nevoie să se servească; aceasta este instrucţia. Celălalt e să pregătim în copilul de azi pe unul de mâine şi aceasta este educaţia.” Nu achiziţia în sine este valoroasă, ci cum, când, şi ce se actualizează atunci când trebuie . „Un îndreptar de bază pentru educaţie îl constituie Vechiul Testament. Din cărţile: Levitic, Numerii, Deuteronom, Pilde şi Psalmi rezultă că scopul educaţiei este dobândirea înţelepciunii spre care trebuie să tindem din toate puterile. În concepţia vechi-testamentară este considerat om înţelept nu cel care are multe cunoştinţe, ci cel care ştie cum să trăiască pentru a fi bine plăcut lui Dumnezeu.
Ca metodă de educaţie, Vechiul Testament, recomandă în special exemplul părinţilor care trebuie să-şi educe copiii şi atunci când este cazul, să-i mustre şi să-i bată: <>(Pilde 13,24 ).Familia deţine rolul fundamental în educaţie, ceea ce s-a păstrat până în zilele noastre.”
Ideea de educaţie este prezentată şi în Noul Testament, copiii fiind supuşi unei îndrumări atente, orientate spre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Aceasta rezultă din chiar cuvintele Sale: <> (Matei 19,14).
Educaţia creştină are drept început şi sfârşit dragostea de om şi de Dumnezeu, în vederea fericirii omului pe pământ şi în ceruri. Prin realizarea ei pe pământ această educaţie urmăreşte să câştige împărăţia cerurilor. Educaţia creştină înseamnă convertirea totală la Hristos.”
„În epoca patristică, părinţii şi scriitorii bisericeşti creează o nouă formă de spiritualitate care implică o orientare nouă pentru fiecare individ.
Ei foloseau metode diferite de educaţie în funcţie de situaţii, împrejurări şi oameni, ei nu doar vorbeau despre educaţie, ci se aplicau cu foarte mare dăruire şi răbdare asupra sufletului fiecărei persoane, manifestau o îndrumare directă, personală şi un control continuu al fiinţei umane.
Biserica era cea care făcea educaţia, în spiritul de frăţietate şi de dragoste, proces în care personalitatea nu era anulată, ci integrată în ansamblul celorlalte personalităţi.”
Suma eforturilor educative ale Sfinţilor Părinţi urmărea mântuirea celor educaţi. Elaborau deci, o educaţie soteriologică. Această educaţie avea la bază, în centrul şi în vârful ei pe Hristos. Ea se străduia să facă un Hristos din fiecare persoană care se supunea acestui proces de educaţie.
„Această dimensiune a educaţiei s-a păstrat până în zilele noastre, îmbogăţindu-se în ceea ce priveşte formele de realizare. Educaţia religioasă creştină este o acţiune specific umană, desfăşurată în mai multe contexte: familie, biserică, şcoală, societate.”
„Este o lucrare susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de harul lui Dumnezeu. În afară de om, în calitate de educator, educaţia religioasă presupune şi prezenţa dimensiunii transcendente a unui factor informat mai presus de om şi de lume. Principiul colaborării libere şi active între harul dumnezeiesc şi strădania creştinului în scopul desăvârşirii acestuia din urmă, numit şi principiul sinergismului, stă şi astăzi la baza educaţiei religioase creştin-ortodoxe.”
Aşa cum mântuirea în şi prin Hristos este posibilă, şi educaţia creştină - ca acţiune premergătoare mântuirii omului, acţiune de perfecţonare continuă - este posibilă. Căci ea constituie premisa esenţială a mântuirii, fiind necesară în îndrumarea sufletescă a creştinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale către ajungerea scopului ultim: realizarea asemănării cu Dumnezeu deoarece „în viziunea biblică şi patristică, omul a fost chemat să fie inel de legătură între lumea creată şi cea necreată a lui Dumnezeu, în Hristos. Zidit după chipul lui Dumnezeu, omul este menit să se înalţe la asemanarea cu Dumnezeu, după chipul Persoanelor trinitare care trăiesc şi există una prin alta , aşa cum ne-a arătat însuşi Mântuitorul. (Ioan 17.21).”
Educaţia religioasă se realizează în familie, Biserică şi şcoală de către părinţi, preoţi şi profesori. Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi, conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor credinţei şi formarea conduitei exemplare. O educaţie temeinică şi durabilă este cea începută în familie, încă din fragedă copilărie, continuată în şcoală şi consolidată prin diferite activităţi ce se derulează în Biserică şi în societate.
Biserica a aşezat la temelia ei încă de la început principiul învăţământuilui, potrivit poruncii Mântuitorului: „mergând, învăţaţi toate neamurile” ( Matei 28,19) dată Sfinţilor Apostoli şi prin ei, slujitorilor bisericeşti din toate timpurile. Începând din epoca apostolică şi continuând în cea patristică, s-a acordat o importanţă majoră învăţământului catehetic. Desfăşurat de Sfinţii Apostoli după practica şi metodele Mântuitorului, învăţământul a fost continuat în acelaşi fel de Părinţii Apostolici şi de Sfinţii Părinţi, dezvoltându-l prin introducerea unor elemente noi corespunzătoare specificului psihologic şi cerinţelor religioase şi spirituale ale catehumenilor.
În Biserica Ortodoxă, „învăţământul religios, fiind practicat de la început pe cale orală, el a primit denumirea de cateheză, de la cuvântul neo-testamentar „katiheiu” care are sensul de : a face să răsune, a spune ceva de la loc înalt, a anunţa o veste, a anunţa pe cineva prin viu grai(Luca 1,4; Fapte 18,25 ; 21-21 ; romani 2,18 ; galateni 6,6 ).” De-a lungul timpului, acest învăţământ s-a realizat sub mai multe forme, în funcţie de contextul istoric şi religios al fiecărei perioade, ajungând până în zilele noastre pe clase şi pe lecţii.
Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a fost întotdeauna pozitivă, considerându-l o obligaţie fundamentală pentru fiecare membru al ei. Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârşit dacă nu îşi luminează mintea cu ajutorul învătăturii care trezeşte sentimente înalte şi determină voinţa spre realizarea faptelor bune.
Educaţia religioasă primită în şcoală nu are ecou dacă elevul nu face parte dintr-o familie care să-i vorbească despre Dumnezeu. Primul lucru ce sare în ochi la tineretul nostru este neglijarea laturii religioase. Pedagogii mărturisesc că în şcoli vin adesea copii pentru a căror formare religioasă nu s-a făcut nimic sau aproape nimic în familie; copiii nu au frică de Dumnezeu, nu cunosc rânduielile religioase.
Dacă întrebi un copil: „Te rogi lui Dumnezeu? ” şi el răspunde: „Acasă la noi nimeni nu se roagă! „
Lecţiile profesorilor de religie din şcoală nu îşi află sprijin în familie din partea multor părinţi. Este aproape cu neputinţă să se pună în rânduială mersul la Biserică, la slujbă al unor astfel de copii.
Se constată la aceştia chiar indiferenţă, lipsa dorinţei de a se ruga şi a merge la Biserică. Adesea, putem auzi din gura copiilor mai mari care frecventează şcoala, vorbe necuviincioase despre obiectele de cult, blasfemii şi înjurături, vorbe şi ocări neruşinate, chiar manifestări de necredinţă.
Dumnezeu a făcut totul ca să fie posibilă o bună creştere şi educare a copiilor. El a stabilit de la început căsătoria pentru ca tatăl şi mama să îşi îndrume copiii prin iubirea lor unită către bine. „El a dat fiecărui copil câte un Înger Păzitor; în Taina Botezului i-a spălat sufletul de păcatul originar, iar prin Taina Împărtăşaniei copiii se unesc în modul cel mai strâns cu Hristos, îşi întăresc viaţa sufletească şi primesc un zălog al vieţii veşnice. Prin urmare Dumnezeu face totul pentru a uşura sarcina părinţilor. Vina deci, nu o poartă Dumnezeu şi nici profesorii de religie. Chiar un scriitor antic păgân Quintilian spunea: <> Deobicei stricăciunea vine de la părinţi care dau copiilor un exemplu rău încă de la cea mai fragedă vârstă .”
„Astăzi, copiii vin la şcoală ignorând complet problemele religioase. Ei cunosc destule cântece laice, diferite poezi, dar foarte puţine rugăciuni. Ştiu foarte multe despre păcate, dar foarte puţin despre lucrurile sfinte. Studiind la şcoală religia deşi numărul de ore destinate acesteia este mic, ar putea primi o educaţie religioasă temeinică, dar le lipseşte receptivitatea. Mulţi părinţi privesc studiul religiei ca pe o materie secundară şi nu îi sprijină pe profesori în pretenţiile lor, nu îi supraveghează pe copii în efectuarea temelor la aceast obiect şi nu privesc cu ochi buni volumul mare de material ce trebuie memorat.
În acest caz nu trebuie să ne mai mire faptul că, la terminarea şcolii, copiii au cunoştinţe insuficiente tocmai la cea mai importantă dintre ştiinţe: ştiinţa mântuirii.”
O vorbă din bătrâni spune că ce nu cunoşti nu poţi să preţuieşti. Cel ce nu are cunoştinţe suficiente despre credinţa sa şi învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe nu va putea pune prea mare preţ pe credinţă şi Biserică.El devine din ce în ce mai nepăsător şi sfârşeşte prin a-şi părăsi credinţa şi Biserica. Acest fenomen este foarte periculos în zilele în care ortodocşii trăiesc amestecaţi cu cei de alte credinţe.
„Misiunea noastră comună, a preoţilor, părinţilor şi a profesorilor de religie, va avea finalitate în măsura în care se va realiza prin lumina şi iubirea lui Hristos. Creştinul autentic este omul iubirii şi trăirii evanghelice, al iubirii ce năzuieşte mereu spre autodepăşire.”

Comentarii (0)

Nu există niciun comentariu

Comentaţi

Autentificaţi-vă pe site pentru a putea publica un comentariu.

Azi: 113 evenimente

«MAI 2019»
LuMaMiJoViSaDu
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Toate evenimentele

Fotografia zilei


Ziua Apei

Propus de: iuiu_flori

Sondajul zilei

Ce părere aveți despre utilitatea evaluărilor naționale la clasele a II-a și a IV-a?

701 voturi | 17 comentarii Vedeţi rezultatele
Propus de: 8101961 Propuneţi un sondaj

Nou pe didactic.ro

Pentru cadrele didactice din preuniversitar: Abonaţi-vă la Premium și puteţi avea mai multe puncte la dosarul personal!