Eminescu - savant și scriitor

În convorbirile cu Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade declara: “Se poate spune că cultura română a rezultat din tensiunea dintre sedentarism şi transhumanţă, sau, dacă vreţi, dintre localism, provincialism şi universalism… Există mari scriitori români care sunt tradiţionalişti…iar alţii sunt deschişi spre lume, universaliştii. De asemenea, s-ar putea spune că primii sunt atraşi de religie, de mistică, în timp ce ceilalţi au spirit critic, sunt atraşi de ştiinţă. Fireşte, e vorba de o tensiune creatoare între cele două tendinţe. Cel mai mare poet român, Eminescu, a realizat o minunată sinteză între cele două curente.”
Dilema diferenţierii dintre scriitor şi om de ştiinţă este o problemă modernă. Pentru intelectualul secolului al XIX-lea, acest divorţ nu se pronunţase încă. Într-o scrisoare din 1874, adresată secretarului Agenţiei române din Berlin, Ioan Al. Samurcaş, Eminescu afirma că munca sa întotdeauna va rămâne ştiinţifică şi literară, declaraţie grăitoare pentru concepţia poetului despre fireasca asociere a celor două domenii.
Adept al teoriei organicismului atunci când discuta despre stat sau despre istorie, Eminescu oferă o operă a cărei organicitate la toate nivelurile ei (poetic, filozofic, socio-istoric, economic, politic, cultura, etc.) implică interrelaţii indestructibile în straturile ei de profunzime.
Între toate compartimentele operei lui Eminescu funcţionează o legătură deplină asigurată de identitatea de viziune la nivel ideatic şi identitatea de procedee retorice la nivel formal. De pildă, publicistica eminesciană, în care scapără adesea sintagme ce ne sunt cunoscute din poeziile sale, sintagme care probabil începuseră să bântuie laboratorul intern al creaţiei şi pe care poetul şi le verifica, le încerca, este străbătută de un viguros spirit pamfletar pus în lumină de o gamă variată de procedee expresive de la tehnica structurării textelor, până la diversitatea elementelor de figuraţie, complementare celor din creaţia artistică, aspecte care întregesc caracterul organic al operei eminesciene, considerată în integralitatea ei. Alteori atributele stilului gazetăresc trec în lirică, aşa cum este cazul Scrisorilor.
Analizând publicistica eminesciană, C. Parfene remarcă perfecta coerenţă interioară a textelor de la formularea clară a obiectului dezbaterii, la demonstraţia logică susţinută de procedee de textualizare variate (de la elemente de figuraţie poetică până la silogisme şi aparente paralogisme, adică reducerea la absurd a adversarilor). Fără să se abată de la rigoarea ştiinţifică a subiectului tratat, fie el de istorie, de economie sau altul, fraza lui Eminescu păstrează acea expresivitate ce vine din adâncurile sale de român adevărat care suferă pentru ţara lui mică, aşezată parcă pentru eternitate sub ceea ce Mircea Eliade va numi teroarea istoriei. Articole ample, adevărate studii, precum Basarabia, Românii din Ungaria sau texte polemice precum Anunţăm cu plăcere…, Am spus-o în numărul trecut…aduc, pe lângă tonul polemic cerut de subiectul tratat, o veritabilă desfăşurare de procedee retorice puse în slujba argumentaţiei. Întrebările retorice, adesea construite în cumul, urmate de răspunsuri uneori ironice, accentele satirico-sarcastice, adresarea directă către cel vizat, inserarea parabolelor parodice, notele comice (de pildă într-un articol ca Studii exegetice asupra unei parabole care lipseşte în Sfânta Scriptură), anecdotele care conferă textului expresivitate poetică (a se vedea, de exemplu articolul Am zis în numărul nostru penultim…în care este relatată savuroasa anecdotă despre un turc, un călugăr şi un popă ce călătoreau împreună; dacă primii doi sunt opriţi de cutumele lor să savureze din mâncarea celorlalţi, popa nu are nicio interdicţie aşa că se înfruptă din toate. Concluzia: popa poate fi cu toate partidele, căci nu-l împiedică principiile, deoarece nu le are.) sau pildele (precum în Şarpele, când îl doare capul…, unde arată că omul piere de propriul venin când are în exces), recursul la mit sau la basm pentru a stabili similitudini cu situaţia din ţară (precum în Unul din miturile cele mai semnificative…în care rezumă cunoscutul basm Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte), alegoria ca figură de construcţie menită să pună în antiteză trecutul aureolat şi prezentul degradat, prezenţa laitmotivelor, dispunerea specifică în pagină – toate acestea ţin de o artă a construcţiei textului, de o tehnică compoziţională specifică.
La nivelul vocabularului, Eminescu selectează în textele publicistice, chiar cu caracter ştiinţific, elemente ce ţin de varianta orală a limbajului ceea ce vorbeşte despre intenţia atingerii scopului informativ şi persuasiv al textului respectiv, deci despre o adaptare a mijloacelor folosite la scopul textului şi la publicul-ţintă.
Textele lui Eminescu, concluzionează C. Parfene, „sunt scrise într-un ton familiar, de comunicare naturală, firească, fără artificii de preţiozitate, de morgă autoritară între emiţător şi destinatar, încât impresia de ansamblu este aceea a unui dialog viu, spontan, între interlocutori.”
Analizând oralitatea stilului publicisticii eminesciene, C. Parfene inventariază elementele expresive cu efect în planul funcţiei conative a limbajului: arhaismele care aduc culoare locală în textele în care sunt tratate chestiuni istorice (izvod, hulă, nimărui, niciodinioară etc.), cuvinte şi expresii populare (câte în lună şi-n soare, câţi cai verzi pe pereţi, s-au pus pe iscodit, câte alte toate sau Vorbă multă sărăcia omului! Cu vorbele nu se face brânză, nici apa de gârlă oţet de trandafiri şi enumerarea ar putea continua.), formule de adresare specifice, comparaţii plastice, zicători şi proverbe în combinaţie cu neologismele acolo unde acestea chiar erau necesare, Eminescu numărându-se printre cei ce militau împotriva stricătorilor de limbă (onest, oportunitate, pretext, nihilism, stigmatizare, utilitate, demagogie, echitate etc.) etc.
Alteori textele surprind prin faptul că sunt construite ca un dialog cu un auditor imaginar.
Pana scriitorului intervine şi în nenumăratele portrete, individuale sau colective, admirative, satirice sau groteşti pe care le regăsim risipite în textele eminesciene (de exemplu, portretul ţăranului român realizat în antiteză cu clasa îmbogăţiţilor în De bine de rău… sau portretul junilor superficiali realizat în note ironice de şarjă pamfletară ori portretul parveniţilor din Icoane vechi şi icoane noi, portretele groteşti făcute lui Petre Grădişteanu sau lui V.A. Urechia etc.). În realizarea acestor portrete, Eminescu uzează de o gamă variată de procedee artistice de la epitetul apreciativ la cel depreciativ, invectivă, litotă, metafore – cel mai adesea peiorizante, comparaţii, anafora (a se vedea excelentul portret caricatural făcut ziarului adversar Românul) etc. Cu siguranţă, cel mai savuros este autoportretul consemnat pe o filă din Ms. 2256: „D. Michaelis Eminescu, vecinic doctorand în multe ştiinţe nefolositoare, fost bibliotecar când a şi prădat biblioteca, fost revizor la şcoalele de fete, fost redactor en chef al foii vitelor de pripas, şi al altor jurnale necitite colaborator.”
Privită din celălalt unghi, al imixtiunii ştiinţificului în artistic, problema interferenţei scriitorului cu savantul îşi găseşte din nou un răspuns în opera lui Eminescu.
Examenul la care a supus manuscrisele şi opera poetică eminesciană i-a permis lui Solomon Marcus să afirme că în ambele predomină o gândire deschisă, care şi-a devansat de multe ori epoca, o reflecţie convergentă cu unele idei pe care numai ştiinţa ulterioară poetului le-a dezvoltat şi, eventual, le-a confirmat .
Cercetătorii au remarcat faptul că multe dintre conceptele pe care Eminescu le dezvoltă în poezia şi proza sa sunt consonante cu idei ştiinţifice din domenii diverse pe care poetul le achiziţionase nesăţios în bogatul său bagaj cultural. Astfel, versuri din Luceafărul precum: ”Din sânul vecinicului ieri/ Trăieşte azi ce moare/ Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăşi soare” trimit la legea conservării energiei, o noutate ştiinţifică pentru timpul lui Eminescu. Al. Dima crede că motivul cosmic apare cu atâta frecvenţă în opera lui Eminescu nu doar ca un impuls al imaginaţiei romantice, ci şi al atmosferei ştiinţifice a vremii lui. Tabloul cosmogonic din Rugăciunea unui dac sau din Scrisoarea I ne oferă, prin imaginaţia poetului, o imagine anterioară marii explozii, a Big-Bang-ului, dar şi imaginea chaosului care premerge naşterea universului şi care conţine virtualitatea infinită a unor lumi care aşteaptă să fie trezite la viaţă: „De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit/ Sunt atrase de viaţă de un dor nemărginit.” (Scrisoarea I). Sintagma colonii de lumi pierdute ar putea fi o reprezentare alegorică a năzuinţei omului de a recupera tot ceea ce l-a precedat şi tot ceea ce îi va urma. Aici ca şi în alte părţi – notează Solomon Marcus – „viziunea eminesciană asupra lumii este dominată de ceea ce azi numim principiul holografic. Descoperită mai întâi în fizică, transferată apoi în biologie (…) şi extinsă ulterior la scara întregului univers, holografia a devenit acea filozofie conform căreia individul poate recupera generalul, iar localul poate da seama despre global, partea poate recupera funcţiile întregului, poate da seama despre structura acestuia din urmă”, sau, cu versurile lui Eminescu: „Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate.” sau „În orice om o lume îşi face încercarea.” (Împărat şi proletar) Această viziune se regăseşte şi în notaţiile din caiete: „Frunzele de stejar dintr-un an sunt copii fidele a celor din mii de ani trecuţi.” Şi în altă parte: „Tot astfel se întâmplă cu timpul. Deşi închipuindu-ni-l ca infinit, fiece parte a lui determină tot trecutul şi tot viitorul…”
Teoria ecuaţiei universale, obsesia lui Eminescu, pune problema raporturilor dintre infinit şi finit. Interesul lui Eminescu pentru matematica diferenţială (despre care relatează Slavici) trebuie înţeles ca fiind consonat cu aspiraţia poetului către infinit (de exemplu, infinitatea sferei apare frecvent în lirica eminesciană: „Eşti tu notă rătăcită/ Din cântarea sferelor,/ Ce eternă, nefinită,/ Îngerii o cântă-n cor?” – La o artistă).
O altă notă comună între însemnările din manuscrise şi opera artistică este cea legată de aspecte precum timpul, spaţiul şi relativitatea acestora, aproapele şi departele, tentaţia vitezei, dilatarea sau comprimarea spaţiului şi a timpului.
Evident, ar fi o eroare să reducem la câteva situaţii de explicită corespondenţă între versuri şi teorii ştiinţifice modul în care viziunea poetică eminesciană a fost marcată de orizontul său cultural-ştiinţific. Mult mai importantă este această interferenţă din perspectiva globală a universului poetic eminescian care ne oferă ipostaza unui eu liric mai mereu proiectat într-o perspectivă cosmică.
Noţiunile de matematică, fizică, astronomie risipite peste tot în caietele sale nu vorbesc despre dezordinea intelectului său, ci pur şi simplu despre acele aspecte care îl preocupau şi care i-au marcat viziunea despre lume şi, implicit, opera artistică.
Fizicienii şi matematicienii spun că sunt ghidaţi în elaborarea teoriilor de nevoia de simetrie şi simplitate, două concepte care ţin de dimensiunea estetică. Astfel, simetria (gr. sym metria, aceeaşi măsură) poate fi considerată un instrument prin care ştiinţa şi arta se conexează. Analizând 41 de poezii eminesciene, Ilie Torsan a demonstrat existenţa unor succesiuni simetrice de tip palindrom, cât şi unele figuri geometrice, în special triunghiuri şi cercuri, legate de simetrie.
„Extensia geniului eminescian în tărâmul cunoaşterii ştiinţifice” – crede Zoe Dumitrescu-Buşulenga – „devine un aspect complementar al cunoaşterii filosofice, împreună hotărâtoare pentru creaţia artistului şi a gânditorului.”
Eminescu încorporează, în opinia aceleiaşi autoare, termenii unei antinomii fundamentale ce explică contradicţiile universului eminescian: „Din această incongruenţă dramatică între o gândire care neagă, tăgăduieşte, şi un sentiment venind din adâncuri care afirmă, creşte zbuciumul neegalat al unui spirit de excepţie. De aici coliziunile între nu şi da, între un refuz violent al realului şi o inserţie pasionată în trecut, în realitatea istoriei naţionale, ca şi în susţinerea unei imagini ideale, posibile, a viitorului, între titanismul rebel şi titanismul metafizic. Dar mai cu seamă între efortul epistemologic care-l leagă indisolubil de filozofie şi ştiinţă.”
Concluzia care se impune din această scurtă trecere în revistă a procedeelor artistice identificabile în textele non-ficţionale eminesciene este aceea că în cazul lui Eminescu asistăm la o colaborare a savantului cu artistul.
Bibliografie
Mircea Eliade, Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, Încercarea labirintului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 94 – 95.
Al. Oprea, studiu introductiv la M. Eminescu, Opere XIV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, p. 10.
Constantin Parfene, Mihai Eminescu. Note privind stilul publicisticii, Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 2000, p. 10.
Solomon Marcus, Invenţie şi descoperire, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, p. 48.
Aurel Avramescu apud Solomon Marcus, Invenţie şi descoperire, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, p. 49.
Apud Ştefan Munteanu, Filosofia indiană şi creaţia eminesciană, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997, p. 105.
Ilie Torsan, Eminescu. Simetria poeziei, Editura Universitară, Bucureşti, 2010.
Zoe Dumitrescu Buşulenga, Mihai Eminescu creaţie şi cultură, Editura Doina, Bucureşti, 2000, p. 286.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Prefaţă la Rosa Del Conte, Eminescu sau despre absolut, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 6.