Educaţia - influenţa ei asupra personalităţii copilului

Educaţia - influenţa ei asupra personalităţii copilului
PIPP Neacșu Ioana Mihaela Școala Gimnaziala Dumitru Udrescu Săpata Argeș

Procesul de învăţare, bazat pe posibilităţile individuale, facilitează adaptarea fiecărui copil la mediul social-istoric în care trăieşte. Societatea umană dispune de o bogată experienţă care este rolul activităţilor indivizilor. însuşirea acestora asigură dezvoltarea multilaterală a personalităţii.
Educaţia şi activitatea de învăţare constituie permanenţe ale progresului în viaţa psihică.
Instrucţia şi educaţia constituie o acţiune organizată ce se exercită asupra copilului, având drept scop transmiterea acelor cunoştinţe şi formarea acelor însuşiri,capacităţi şi trăsături de caracter, care sunt necesare pentru a face din el un om folositor societăţii. Educaţia apare ca un factor hotărâtor al dezvoltării,deci acţionează împreună şi pe baza celorlalţi doi factori, ereditatea şi mediul.
Aşa cum spune Piaget "orice ne înconjoară şi intră în fasciculele acţiunii poate deveni un pretext de educare. O frunză care cade, o muscă aparent inofensivă rotindu-se peste cratiţe, un deget vârât în nas, un fum de ţigară tras pe ascuns de la un prieten mai mare, pot fi luate ca puncte de plecare pentru un dialog cu atât mai eficient cu cât argumentele vor fi mai convingătoare şi căile de a ajunge la adevăr mai pline de atracţie".
Cărţile, întâmplările, faptele oamenilor, dinamica existenţei copilăreşti sunt tot atâtea prilejuri de a mai pune o cărămidă la temelia personalităţii celor mici. Depinde de noi cu câtă dibăcie explorăm posibilele sensuri pe care ni le oferă natura şi viaţa.
Acţiunea educaţională se află ea însăşi într-un proces de continuă perfecţiune fapt care se răsfrânge în mod inevitabil şi asupra dezvoltării, prin amplificarea rolului ei în direcţia constituirii unor structuri psihice capabile să răspundă unor solicitări şi cerinţe tot mai mari din partea societăţii. Acestea demonstrează că relaţia dintre educaţie şi dezvoltare, cunoaşte oscilaţii nu numai în funcţie de stadiile de evoluţie a copilului, ci şi în funcţie de etapa istorică şi de condiţiile sociale pe fondul cărora se desfăşoară acţiunea educaţională.
Bazele personalităţii copilului se pun încă de vârsta preşcolară, când se schiţează unele trăsături mai stabile de temperament şi de caracter. Intrarea în şcoală, trecerea la o nouă formă de activitate şi la un nou mod de viaţă, vor influenţa într-un mod determinant formarea In continuare a personalităţii. Copilul capătă o altă latură începând chiar cu aspectul exterior, ţinuta vestimentară.
Pe plan interior apar schimbări datorită dezvoltării gândirii logice, capacităţii de judecată şi raţionaPe plan mentului. Personalitatea copilului devine din ce în ce mai aptă de independenţă şi autodeterminare datorită capacităţii de a-şi dirija voluntar conduita, de a anticipa solicitările externe.
Ca urmare a instalării unor noi trăsături de caracter personalitatea şcolarului mic, înclină tot mai evident spre aptitudini mai mature şi apre manifestări mai controlate.
Ca personalitate, copiii se disting printr-o mare diversitate temperamentală. Există copii vioi, espansivi, comunicativi şi copii retraşi, lenţi. Sunt şi unii total nestăpâniţi, care parcă nu-şi găsesc locul, vorbesc fără a fi întrebaţi, intervin în toate împrejurimile. La lecţie unii sunt mereu activi, fie că ştiu sau nu, alţii refuză să se afirme.
Pe măsură ce copilul creşte, însuşirile înnăscute ale sistemului nervos se împetesc cu influenţele educaţiei formând un "aliaj".
Atitudinea educatorului faţă de însuşirile tipologice şi temperamentale trebuie să fie maleabilă, diferenţială, temperându-l pe unii, şi stimulându-l pe alţii; cei vioi cu temperament sangvinic trebuie orientaţi spre a-şi concentra energia asupra obiectivelor şcolare; apaticii trebuiesc stimulaţi spre a se angaja şi menţine în activitate; impulsivii frânaţi, iar cei cu trăsături melancolice încurajaţi cu căldură, trataţi cu delicateţe, ajutaţi să-şi valorifice potenţialităţile intelectuale.
Un rol imporatant în reglarea activităţilor şi relaţiilor şcolarului mic cu ceilalţi, joacă atitudinile caracteriale. Activităţile şcolare oferă cadrul plămădirii unor calităţi: sârguinţa, constiinciozitea, punctualitatea, perseverenţa, spiritul de organizare făcând ca şi elevii mai puţin dotaţi intelectual să se realizeze profesional. Nu sunt excluse nici cazurile de indeferenţă, neglijenţa, superficialitate, atitudini care pot impieta asupra caracterizării unui potenţial intelectual bun.
Educatorul trebuie să cunoască diversitatea caracterelor copiilor, observând atent.meticulos la clasă şi în afara clasei (sub forma exterioară, dar căutând să înţeleagă şi motivaţia faptei). în funcţie de acestea măsura educativă poate să meargă de la sancţionarea faptei exterioare (observaţie, mustrare), până la restructurarea sistemului de relaţii care l-au determinat pe copil să se comporte astfel.
Pornind de la "materialul" dat, "modelatorul" trebuie să lucreze cu migală, cu gingăşie, să asculte "pulsul" materialului prelucrat, să interacţioneze cu el, să-i preîntâmpine nevoile, să-i detectez caracteristicile, spacificitatea, să-şi dozeze contribuţia, să nu fie restrictive, posesive, să fie un model de bună intenţie, dragoste, echilibru, optimism.
BIBLIOGRAFIE
1. Dicţionar de psihologie, coordonator Schiopu, Ursula, Editura Babel, Bucureşti, 1997.
2. Dorina Sălăvăstru, Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
3. Dragu, A.; Cristea, S., (2002), Psihologia şi pedagogia şcolară, Constanţa.
4. Dragu, Anca, Structura personalităţii profesorului, Editura Didactică şi Pedagogică, RA, 1996.