Educația emoțională la grădiniță

EDUCAŢIA EMOŢIONALĂ ÎN GRĂDINIŢĂ

Prof. înv. preprimar: Radu Zoica,
Grădiniţa P. N. Nr. 3 Găeşti, Dâmboviţa

Remarcabila afirmație a profesorului Ioan Neacșu: „.....
procesul de învățământ este prin excelență emoționalitate”
(Neacșu, I., 2010, p.162), precum și concluzia lui Malrein (1963)
care susțin faptul că școala nu este doar un furnizor al
cunoștințelor, ci locul unde copilul este pregătit pentru
integrarea în societate (formarea abilităților de viață).
Astfel educația emoțională poate fi considerată un demers atât
teoretic, dar mai cu seamă practic și metodologic, referindu-se la
intervențiile educaționale (acțiuni și influențe) care pot avea
loc în contexte diferite: formal, nonformal și informal.
Educația emoțională este, în fond, o invitație lansată
profesorilor de a accepta „o nouă paradigmă” și anume aceea
de a pregăti copilul pentru viața socială, apelând la
valorificarea laturii afective pentru a deveni propriul
„specialist al vieții emoționale” (apud Neacșu, I., 2010,
p.177).
Explozia informațională a zilelor noastre a dus la reconsiderarea
priorităților din învățământul românesc.
Astfel, elevul „materia primă” a procesul instructiv –
educativ, nu mai poate fi abordat doar cu un „acumulator” și
„generator” de cunoștințe, el este o ființă care are
propriile interese și trebuințe în viață.
Demersurile instructiv-educative care asigură o dezvoltare
socio-emoțională sănătoasă a copiilor, materializată în
comportamente adecvate, trebuie să focuseze pe:
• formarea și dezvoltarea abilităților de relaționare și
interacțiune socială (copii și adulți);
• formarea de comportamente prosociale;
• acceptarea și respectarea diversității;
• recunoașterea și exprimarea emoțiilor și autocontrolul
acestora;
• dezvoltarea conceptului de sine.
Dezvoltarea emoțională a copiilor reprezintă un factor esențial
pentru dezvoltarea capacității de formare/învățare, în prima
parte a vieții, dar și pentru succesul și fericirea care pot
apare la maturitate.
Emoțiile apar în viața noastră încă de la naștere, chiar
procesul nașterii produce reacții fiziologice la început, care
ulterior devin manifestări emoționale (plânsul).
Copilul descoperă și acceptă emoțiile spontane, manifestările
emoționale pătrund firesc și natural în viața lui. Nimeni nu
îl învață pe mincul bebeluș să plângă, să râdă sau să se
încrunte.
Perioada preșcolară reprezintă perioada acumulărilor
fundamentale, acum se pun bazele dezvoltării personalității
umane.
Dezvoltarea emoțională a preșcolarilor vizează, însușirea
unor competențe specifice de identificare și exprimare a
emoțiilor, înțelegerea și reglarea acestora, producând
consecințe pozitive în viața socială a copilului.
Paleta largă de emoții la care copilul preșcolar este supus,
constituie uneori bariere în calea reușitei lor. Reacțiile
comportamentale reprezintă expresia emoțiilor personale, iar
echilibrul nostru emoțional pe care reușim sau nu să-l obținem
depinde soluționarea multor situații apărute în viața noastră.
Înțelegerea și gestionarea corespunzătoare a emoțiilor se poate
învăța/dezvolta în orice etapă a vieții, dar realizarea
acestui lucru în copilăria timpurie aduce avantaje foarte mari.
Copilul este o persoană, unică, iar emoția este expresia vieții
lui.
Uneori reacțiile emoționale ale copiilor sunt foarte intense, iar
părinții sunt luați prin surpindere de intensitatea acestora,
fapt care duce la apariția unor situații dificil de controlat
(gestionat).
Persoanele adulte care fac parte din viața copilului
(părinte/educator) trebuie să dispună de capacitatea de-al ajuta
pe acesta să depășească momentele problematice, ceea ce
presupune deținerea abilităților de autoreglare a emoțiilor
proprii.
Dezvoltarea emoțională a copilului are la bază capacitatea
adulților (părinte/educator) de înțelegere și acceptare a
emoțiilor personale, precum și modul de exprimare a trăirilor
emoționale.
Prima „școală” în care are loc dezvoltarea emoțională a
copilului este reprezentată de mediul familial, copilul imită
modelele parentale.
Viața emoțională a copilului este influențată și de modul în
care părinții îl tratează, cu căldură sau indiferență, fie
cu înțelegerea empatică sau cu o disciplinare aspră.
Remarcăm faptul că părinții au un rol primordial în educația
emoțională a copilului, deoarece ei reprezintă adevărate modele.
Pentru o bună adaptare socială, copilul trebuie învățat să
recunoască ceea ce simte pentru a putea vorbi despre aceasta, să
identifice emoțiile altora după expresiile exterioare (facial),
să învețe cum să facă diferențierea între emoția internă
și expresia externă, pentru a răspunde corespunzător.
Pentru dezvoltarea competențelor emoționale copilul trebuie să
aibă în preajma sa modele sigure și demne de urmat; exprimările
emoționale adecvate ale mamei/tatălui, dovezile de dragoste îl
ajută pe copil să înțeleagă că mediul în care el crește este
unul sănătos și securizant.
Înconjurat de dragostea necondiționată a părinților copilul
este ajutat să-și dezvolte „limbajele iubirii” (Campball, R.,
2000/2001, pp. 10-11), exprimate prin:
• gesturi tandre;
• încurajare verbală;
• petrecerea timpului împreună;
• recompense materiale sau emoționale;
• alte servicii.
Influențele educative din mediul familial, grădiniță și apoi
primii ani de școală reprezintă o bază fundamentală a
pregătirii copiilor pentru viață.
Ca dascăli, în calitate de modelatori și moderatori ai
caracterului uman avem datoria de a participa activ în procesul
dezvoltării emoționale a preșcolarilor noștri prin oferirea și
implementarea unor ocazii variate de antrenare și valorificare a
competențelor emoționale.

Bibliografie:
1. Chapman, G. & Champbell, R. (2001), Cele cinci limbaje de iubire
ale copiilor, București; Editura Curtea Veche;
2. Neacșu, I. (2010), Introducere în psihologia educației și a
dezvoltării, Iași: Editura Polirom;