DEZVOLTAREA CREATIVITĂŢII LA ŞCOLARUL MIC

Ca formaţiune psihologică, creativitatea este proprie tuturor
copiilor, în limitele dezvoltării normale. Se conturează treptat,
pe măsura dezvoltării ontogenetice, conducând astfel la
diferenţierea şi individualizarea personalităţilor creatoare,
fiecare dispunând de o dominantă specifică, în funcţie de
ponderea şi modul în care se corelează factorii implicaţi în
această constelaţie, de experienţa
acumulată şi de contextul social şi climatul psihosocial în
care se manifestă.
Privită prin această prismă a devenirii, creativitatea presupune
anumite premise psihofiziologice care, subsumate şi angrenate în
procesul dezvoltării, vor conduce la conturarea şi exprimarea ei
ca dimensiune proprie individului respectiv. Toate condiţiile
virtuale existente în om, dar nu neapărat utilizate, care ar putea
contribui la succesul actului creativ, alcătuiesc creativitatea
potenţială a persoanei, spre deosebire de facultatea creativă,
care presupune posibilitatea reală, actualizată de a crea. ( A
Stoica, 1983 ). Fiecare copil dispune, deci, de un potenţial
creativ, respectiv de anumite trăsături sau însuşiri favorizante
actului creator.
Esenţa strategiei educaţionale întreprinse în acest sens constă
în centrarea ei pe dezvoltarea personalităţii creatoare a
elevilor. Această strategie presupune două coordonate
complementare descoperirea potenţialului creativ şi promovarea
unor modalităţi care să stimuleze trecerea de la creativitatea
potenţială la cea manifestă. Pedagogic vorbind, aceasta nu
înseamnă a-l forţa pe copil să devină un mic geniu sau un
inventator de lucruri noi ( G. Mialaret, 1975 ), ci a-i modela
personalitatea în sensul cerinţelor integrării creative în
viaţa socială.
Identificarea elementelor potenţialului creativ presupune multă
atenţie şi preocupare din partea educatorului. La nivelul şcolii
ea se realizează cu precădere, prin observaţii curente, la
lecţii şi în afara lor.
Ana Stoica este de părere că elevul creativ s-ar caracteriza prin
următoarele conduite capacitate de pătrundere şi prelucrare a
materialului, posibilitatea restructurării personale şi rapide a
datelor, spirit independent şi critic, preferinţă pentru
complexitate, dispoziţie de a-şi asuma riscuri, relativă
indiferenţă faţă de impresia pe care o produce profesorilor şi
colegilor, încredere în sine, nonconformism intelectual, interese
variate şi curiozitate.
Întregul demers tehnologic întreprins de învăţător trebuie
subordonat antrenării şi exersării potenţialului creativ al
elevilor, astfel încât aceştia să adopte o atitudine creatoare
în activitatea pe care o desfăşoară.
Valenţele educative nu pot fi apreciate în sine decât în
contextual unei situaţii concrete în care interacţionează
sincronic strategia învăţătorului, personalitatea elevului şi
conţinutul informaţional.
Învăţătorul îndeplineşte o importantă latură a sarcinii sale
prin crearea premiselor necesare promovării creativităţii
elevilor. În legătură cu dezvoltarea creativităţii elevilor,
învăţătorul trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
- gândirea creativă şi învăţarea din proprie iniţiativă
trebuie încurajată prin laudă;
- trebuie promovat modul variat de abordare a problemelor, de
manipulare a obiectelor şi ideilor;
- elevii trebuie îndrumaţi să dobândească o gândire
independentă, nedeterminată de grup, toleranţă faţă de ideile
noi, capacitatea de a descoperi probleme noi şi de a găsi modul de
rezolvare a lor şi posibilitatea de a critica constructiv;
- se recomandă ca învăţătorul să ofere câmp de manifestare
spontaneităţii şi iniţiativei elevilor;
- stimularea atitudinii interogative a elevilor;
- folosirea unor metode şi procedee speciale pentru declanşarea
şi stimularea diverşilor factori ai potenţialului creator;
- preocuparea învăţătorului pentru prevenirea şi înlăturarea
eventualelor blocaje ce ar putea interveni în exprimarea
creativităţii elevilor;
- învăţătorul să încurajeze rezolvările euristice, pe bază
de imaginaţie şi fantezie, fără a exclude însă procedeele
raţional-algoritmice;
- alterarea judicioasă a relaţiei dintre competiţie şi cooperare
în procesul de învăţământ;
- se impune ca tehnologia didactică să se concentreze asupra
procesului creative şi nu a produsului său;
- relaţia învăţător – elevi este cea care concentrează şi
conferă valenţe educative sporite tehnologiei didactice.
Torrance formulează următoarele premise ale învăţării
creative:
1. Iniţiativa proprie:Trebuie să lăsăm elevilor iniţiativa de a
gândi independent, deoarece, numai pe calea exerciţiului, elevul
va învăţa să gândească creativ. Pe de altă parte, gândirea
trebuie să se desfăşoare într-o formă care să intereseze pe
elev. Iniţiativa se manifestă prin curiozitate, uimire, punerea
unor întrebări. S-a dovedit că învăţătorii care stimulează
elevii să pună întrebări şi să caute metode inventive obţin o
dezvoltare a creativităţii.
2. Învăţarea independentă: Cercetările au demonstrat că elevii
care sunt stimulaţi să citească şi să scrie în afara
programului şcolar, sunt cei care învaţă mai mult şi cu
plăcere.
3. Necesitatea revizuirii conceptului de maturitate necesară unei
activităţi oarecare : Elevii nu trebuie să fie reţinuţi de la
efectuarea unor activităţi dorite, chiar dacă ele nu corespund
vârstei lor.
4. Încrederea în sine: Avem datoria de a veni în ajutorul
elevului, făcându-l conştient de posibilităţile pe care le are
de a se manifesta creativ şi de a-şi dezvolta această
creativitate.
5. Felul în care reacţionează mediul: Nu este suficientă
atitudinea de îngăduinţă a celor din jur; mai este necesar să
ştii cum poate fi folosită libertatea acordată. Copilul
încetează să mai fie creativ când mediul nu reacţionează la
manifestările sale.
Sarcina învăţătorului este:
a) să ajute copiii să înveţe cum să procedeze în învăţare
în tot cursul vieţii, într-o lume pe care nu au cunoscut-o;
b) să încurajeze în abordarea mai creativă a problemelor pe care
le va ridica activitatea lor productivă.
Activităţile trebuie orientate în următoarele direcţii:
a) stimularea gândirii productive;
b) libertatea de exprimare a cunoştinţelor, gândurilor, faptelor;
c) utilizarea talentelor şi a deprinderilor individuale;
d) generarea de noi semnificaţii din cele vechi;
e) năzuinţa spre necunoscut;
f) exersarea autocontrolului;
g) satisfacţia personală.
Elevii mici trebuie ajutaţi sistematic,cu tact, cu răbdare să-şi
formeze anumite deprinderi.
Dintre metodele care stimulează şi exersează gândirea elevilor,
pe linia flexibilităţii, creativităţii, inventivităţii, se pot
enumera: problematizarea, învăţarea prin descoperire,
algoritmizarea, modelarea, exerciţiul, munca individuală, munca
în grup, jocul didactic, cubul, ciorchinele, brainstorming, eseul
de cinci minute.
Pentru a asigura dezvoltarea personalităţii creative a elevilor,
aceştia trebuie să-şi însuşească o atitudine receptivă şi
fără prejudecăţi în întâmpinarea lunii înconjurătoare, şi,
apelând la diferitele domenii ale experienţei lor, să înveţe
să folosească variatele modalităţi de abordare a realităţii.
Practic, aceasta înseamnă că elevul trebuie să folosească în
rezolvarea problemei date, asociaţii stabilite la alte discipline
sau să coreleze această problemă cu cunoştinţele sale
anterioare.
Matematica, alături de celelalte discipline de învăţământ,
îşi aduce o contribuţie importantă la formarea elevului pentru o
activitate socială şi intelectuală utilă. Formarea priceperilor
şi deprinderilor de aplicare în practică a cunoştinţelor de
matematică se bazează în mare măsură pe rezolvarea şi
compunerea problemelor.
În mod obişnuit, procesul gândirii începe cu o întrebare, cu
punerea unei anumite probleme. Aportul pe care-l aduce rezolvarea de
probleme la dezvoltarea gândirii creatoare, nu este în funcţie de
numărul de probleme rezolvate, ci de efortul pe care-l depune
gândirea, de gradul de participare al elevului la această
activitate. De aceea trebuie acordată o atenţie mare analizei
profunde a conţinutului, a datelor problemei, a relaţiilor dintre
aceste date, care duc la aflarea valorii numerice necunoscute.
O condiţie esenţială a creativităţii o constituie fondul de
cunoştinţe de care dispune individul şi de gradul de stăpânire
a acestuia.
A doua condiţie constă în existenţa unor capacităţi şi
deprinderi intelectuale cu care să fie prelucrat fondul de
informaţii. Climatul educaţional trebuie să fie favorabil
creativităţii. Prin selecţionarea materiei astfel încât să
cuprindă probleme care incită intelectul elevului la
frământări, rezolvări, descoperiri, prin utilizarea unor metode,
mijloace şi forme stimulatoare, prin solicitări care să activeze
mintea elevilor, puterile lor creative, de elaborare independentă,
învăţătorul poate contribui la asigurarea unui climat care să
favorizeze creativitatea.
Creativitatea nu se învaţă în lecţii speciale, ci prin
întreaga activitate desfăşurată în procesul învăţării. Nu
trebuie să punem în opoziţie învăţarea creatoare cu
învăţarea reproductivă. Învăţarea nu poate fi în întregime
creativă. Trebuie asigurată însuşirea algoritmilor cu care se
operează la disciplina respectivă.
Învăţarea se exprimă printr-un comportament creator.
Învăţarea creatoare se întâlneşte în toate situaţiile care
se subsumează strategiei generale a rezolvării de probleme.
Utilizarea celor învăţate în noi contexte ridică întotdeauna
anumite obstacole care urmează să fie depăşite. Rezolvarea de
probleme este uzual definită ca formulare de noi răspunsuri,
mergând de la simpla aplicare a unor reguli învăţate la crearea
soluţiei. ( A. Woolfolk, 1990 ). Deducem de aici că gradul de
implicare creatoare este diferit de la aplicarea unei reguli la o
situaţie asemănătoare până la crearea unei soluţii noi pentru
o problemă dată.
Învăţarea creatoare presupune cu precădere acest din urmă
aspect, descoperirea unei soluţii originale pentru rezolvarea
situaţiilor problematice. Ea intervine atunci când simpla aplicare
a unor răspunsuri automatizate sau algoritmi nu este suficientă
pentru descoperirea soluţiei.
De cele mai multe ori intervine operaţia de combinare într-o
structură cognitivă nouă a regulilor învăţate anterior. Acest
fapt este generat şi întreţinut de un fond motivaţional,
stimulat din exterior sau autostimulat. Prin acest proces de
combinare a vechilor reguli în altele noi, omul rezolvă probleme
noi pentru el şi îşi formează astfel mai multe capacităţi noi.
( R. Gagnė, 1975). Soluţiile sunt deci, originale sau creatoare
pentru cei care învaţă, nicidecum pentru cunoaşterea umană în
general.
O altă categorie de activităţi creative o constituie continuarea
de către elevi a construcţiei sistemului sau structurii după
modelul dat de învăţător şi lucrat până la un punct sub
conducerea lui. Elaborarea sau transformarea unui sistem sau a unei
structuri pe baza modelului dat, creează câmp larg educării
creativităţii.
Elaborarea variantelor este o altă categorie de activităţi
creative, elevii trebuie să compună variante de exerciţii şi
probleme de un anumit tip. Trebuie lăsată elevilor independenţă
deplină în compunerea problemelor şi exerciţiilor.Creativitatea
solicită în mod iminent şi descoperirea.
Învăţarea prin descoperire se referă la o situaţie în care
materialul de învăţat nu este prezentat într-o formă finală,
el urmează să fie descoperit, ca urmare a unei activităţi
mintale, şi apoi inclus în structura cognitivă a celui ce
învaţă.
Adeptul acestui tip de învăţare este Jerome S. Bruner.
Învăţarea prin descoperire este prezentă cu predilecţie în
rezolvarea de probleme, în momentul său rezolutiv. Situaţia de
învăţare trebuie să fie bine structurată şi adaptată
particularităţilor de vârstă ale celui care învaţă, cât şi
conţinutului disciplinei.