Criminalitatea - o problemă a noastră, a tuturor

CRIMINALITATEA
– o problemă a noastră, a tuturor –

Prof. Hoară Simona
Şcoala Profesională Specială Craiova

Dinamica fenomenului infracţional din ultimii ani şi eforturile instituţiilor statului şi ale societăţii civile de a-i face faţă într-o manieră coerentă şi eficace, impune realizarea unei strategii naţionale de prevenire a criminalităţii. Acest lucru este deplin posibil deoarece există o bază teoretică bogată consacrată acestui domeniu: acte normative româneşti, programe şi recomandări ale Consiliului Europei şi ale O.N.U., strategii elaborate recent în alte ţări.
Noile evoluţii contemporane demonstrează pericolul criminalităţii pentru dezvoltarea socială, dreptul cetăţenilor de a trăi în securitate şi, ca o consecinţă, elaborarea unei strategii pe termen lung pentru a evita mersul spre o societate terorizată.
Peste tot in lume, statisticile oficiale arată creşteri importante ale_criminalităţii dar si eforturi din ce în ce mai mari pentru a-i face faţă atât la nivel de stat cât mai ales la nivel comunitar. Deşi serviciile de poliţie rămân în continuare esenţiale pentru combaterea şi prevenirea criminalităţii, cetăţenii şi comunităţile devin din ce în ce mai vizibile în domeniul atât de complex al ordinii sociale şi al creşterii calităţii vieţii.
În acest context e nevoie ca Ministerul Justiţiei să realizeze o strategie naţională de prevenire a criminalităţii centrată pe dezvoltarea socială, în care puterile publice să aibă rolul principal în coordonarea programelor la nivel naţional, judeţean şi local. Iată câteva obiective şi recomandări în acest sens:

1. Prevenirea delincvenţei cuprinde acţiuni colective necoercitive asupra cauzelor infracţiunilor pentru a le reduce probabilitatea sau gravitatea. În ultimii ani, două modalităţi sunt cele mai utilizate în lume: prima este prevenirea socială, care, apelând la educaţie, prin intermediul instituţiilor şi specialiştilor, împiedică evoluţia indivizilor spre inadaptare şi antisocialitate. A doua, este prevenirea situaţională, care urmăreşte protejarea persoanelor şi bunurilor cu ajutorul poliţiştilor şi experţilor în domeniu care stabilesc măsuri eficace în teren, instruiesc cetăţenii, instalează
7 5 7
dispozitive.
2. Sentimentul de securitate personală este condiţia de bază a calităţii vieţii şi este cel mai mult alterat de criminalitate. Deseori, presa de senzatie joacă un rol important în percepţia pericolelor de către cetăţeni. Statul coordonează întreaga activitate şi asigură prevenirea situaţională prin norme de securitate, legi pentru alcool şi arme, reglementari urbane privind amenajarea spaţiului, iluminatul public şi alte măsuri asemănătoare.
3. Doar prevenirea socială este eficace pe termen lung, deoarece acţionează asupra tinerilor inadaptaţi în contextele sociale în care trăiesc: familie, şcoală, grup de prieteni, cartier, localitate. În acest sens, acţiunile preventive au o dublă orientare: pe de o parte, spre factorii care anticipează o dezvoltare inadecvată a persoanei şi a familiei sale şi, pe de altă parte, spre comunitatea în care trăiesc aceştia. În mod deosebit, prevenirea socială dezvoltă programe de ameliorare precoce a competenţelor de viaţă ale minorilor, de eliminare a carenţelor parentale, de creare a condiţiilor pentru o bună evoluţie intelectuală şi morală a familiei, de îmbogăţire a mediului educativ în care trăiesc minorii (pre) delincvenţi. A te purta civilizat, a nu ţipa, a-ţi controla violenţa, a respecta regulile, a-ţi impune să fii bun cu cei din jur, a¬ţi oferi ajutorul, a face faţă fricii, a-i preţui pe cei apropiaţi, nu sunt achiziţii atât de facile pe cât par la prima vedere.
Cu cât vulnerabilitatea socială a copiilor şi părinţilor este mai mare, cu atât riscul apariţiei şi menţinerii conduitelor antisociale este mai amplu. Când eşti convins că nu ai valoare şi nici viitor, conduita morală devine un lux inutil.
4. Problematica actuală a prevenirii criminalităţii este complexă şi impune clarificări teoretice, investigaţii de teren şi o bună comunicare cu lumea ştiinţifică din ţară şi străinătate. Iată o serie de asemenea probleme ce trebuie abordate în cuprinsul proiectului de strategie naţională de prevenire: tendinţele criminalităţii în timp şi spaţiu, cauzele acesteia, sursele vulnerabilităţii sociale, crearea unei culturi adecvate ideii de prevenire, sursele tradiţionale ale ordinii sociale, limitele sistemului penitenciar, domeniile şi principiile care fundează acţiunile şi programele de prevenire, necesitatea acţiunilor proactive.
5. Elementele componente ale strategiei propuse de noi spre realizare Ministerului Justiţiei, sunt următoarele:

 programe de prevenire;
 studii şi cercetări;
 Institutul Naţional de Criminologie (există deja);
 informarea şi educarea publicului;
 formarea specialiştilor;
 centru de documentare;
 fond de investiţii în prevenire;
 fundaţie publică pentru prevenire.
6. Conducerea şi coordonarea activităţilor de prevenire trebuie desfăşurată la două nivele: la nivel naţional - Consiliul Naţional de Prevenire a Criminalităţii, conferinţa primarilor privind prevenirea, conferinţa comitetelor de părinţi din sistemul şcolar etc. iar la nivel local - consiliul judeţean, consiliul local, comitete de cetăţeni, comitete de intreprindere, parteneriate. Nu trebuie să ne temem de multiplicarea serviciilor de prevenire deoarece acest lucru poate duce la inovaţie şi emulaţie constructivă, dar în acest caz este nevoie de o coordonare flexibilă.

7. Întreaga strategie naţională de prevenire are în centrul său o diversitate de programe pentru copii şi familie, pentru şcoli şi comunităţi, pentru victime, pentru minorităţi şi imigranţi, pentru deţinuţi, etc., dar şi programe înalt specializate în domeniul toxicomaniei, corupţiei, crimei organizate, mediului natural şi construit, ş.a. Programele preventive, de orice natură ar fi ele, implică întotdeauna o mare parte de negocieri cu toate părţile interesate.
8. Un capitol aparte ar trebui consacrat instituţiilor şi organizaţiilor implicate direct în prevenirea criminalităţii: ministere, organizaţii non-guvernamentale, intreprinderi, persoane particulare benevole. De asemenea, este necesar să fie abordate sursele dificultăţilor pentru activităţile de prevenire (cele care provin din partea indivizilor, cele care derivă din varietatea infracţiunilor, cele care ţin de costurile programelor).
9. De obicei populaţia localizeaza cauzele criminalitatii în alcool, droguri, şomaj, influenţa prietenilor sau în violenţa promovată prin presă. Soluţiile de reducere a stării infracţionale sunt considerate diminuarea sărăciei, ameliorarea prevenirii, creşterea severităţii sentinţelor şi a numărului de poliţişti. Deşi identificarea şi prevenirea riscurilor are deseori o conotaţie politică, ministerele şi asociaţiile societăţii civile ar trebui să aibă o largă autonomie pentru a duce lucrurile la bun sfârşit.

10. „Prevenirea nu este doar opera unui specialist ci ea solicită efortul tuturor. Dincolo de recomandări foarte limitate, ea implică apelul la o schimbare de mentalităţi... O societate unde se reînnoadă comunicarea, unde constrângerile rămân suple, unde omul este luat constant în consideraţie, va refuza violenţa. Refuzând această sfidare, se va naşte o lume nu fără violenţă, dar mai liniştită”(Răspuns violenţei, tomul 1,PressesPocket, Paris, 1977, pag, 222).
Ea se adresează unor ample categorii de oameni, nebănuite la prima vedere: corpului profesoral din toate categoriile de şcoli, arhitecţilor care trebuie să proiecteze imobile/spaţii de locuit uşor de supravegheat şi care să încurajeze viaţa comunitară, persoanelor care pot deveni victime atrăgătoare pentru delincvenţi, martorilor întâmplători care asistă la scene conflictuale, familiilor tinere care au dificultăţi, poliţiştilor al căror rol pacificator devine din ce în ce mai amplu , personalului din penitenciare şi tuturor deţinuţilor, portarilor şi chelnerilor din baruri, discoteci şi restaurante, responsabililor cu iluminatul străzilor...
11. Activitatea de prevenire a criminalităţii nu va fi eficientă în orice condiţii: în primul rând este nevoie de o legislaţie adecvată, de statistici uniforme, de o reflectare obiectivă în mass-media, de evaluarea corectă a nevoilor locale, de implicarea cetăţenilor şi a sectorului privat. În toate acestea, Ministerul Justiţiei are un roj major de jucat.
12. Diversele soluţii avute în vedere pentru prevenirea criminalităţii, pun în balanţă problema drepturilor omului, a libertăţilor şi responsabilităţilor individuale cu necesitatea de a proteja populaţia în general, şi mai ales, grupurile cele mai expuse, pe primul plan fiind minorii; pentru aceasta este nevoie de reglementări juridice riguroase şi o prezentare clară a principiilor care conduc acţiunile prioritare. Soluţiile pentru prevenirea delincvenţei trebuie concepute într-un context cu dificultăţi pe termen lung în care specialiştii intervin în baza unor diagnostice fundamentate ştiinţific.
13. In general, publicul larg crede că statul trebuie să reducă pericolele şi să vegheze la securitatea comunităţilor, mai ales când sunt expuse la riscuri puţin evidente sau care nu depind de voinţa lor. De aceea, atunci când este abordată prevenirea criminalităţii, este necesar un climat de încredere între reprezentanţii statului, experţi, public şi presă. In acest sens, guvernul trebuie să ierarhizeze şi să obţină consensul şi legitimitatea pentru acţiunile sale îndreptate spre combaterea principalelor riscuri care pot genera criminalitate.
Din punct de vedere ştiinţific, prevenirea implică măsurile de politică penală care au ca finalitate, exclusivă sau parţială, limitarea posibilităţii de apariţie a infracţiunilor. Pentru Consiliul Europei - Recomandarea R(87)7 - prevenirea este doar un instrument distinct al politicii penale (care mai include pedepsele alternative, depenalizarea, ajutorul victimelor, reinserţia socială şi tratamentul aplicat delincvenţilor.
Criminologia limitează termenul de „prevenire” doar la măsurile care urmăresc să diminueze criminalitatea prin acţiuni asupra cauzelor, luate înainte ca ele să se manifeste (excluzând măsurile de represiune care de obicei previn doar recidiva).
Pentru a înţelege specificul prevenirii criminalităţii mai trebuie luate în calcul şi alte note distinctive: prevenirea are caracter colectiv şi nu este coercitivă, acţionează înainte de producerea infracţiunilor, exclude măsurile de pedepsire sau intimidare. Desigur, există şi voci care se opun ideii de prevenire aducând ca argumente faptul că delincvenţa este un fenomen social ce nu poate fi influenţat, că adevărata cauză se află în organizarea bio- psihică a individului, că infracţiunile sunt creaţia sistemelor de justiţie penală sau că eşecul luptei împotriva criminalităţii este datorat slăbiciunii politicii de sancţiuni penale.
Cei care au încredere în activitatea de prevenire consideră că personalitatea omului poate fi modificată prin educaţie şi prin schimbarea contextelor situaţionale iar dinamica trecerii la act (interacţiunea individ - situaţie) poate fi influenţată decisiv.