Comunicarea inter și intra-instituțională

COMUNICAREA INTER ȘI INTRAINSTITUȚIONALĂ

Trăim și vom trăi vremuri ale comunicării. Peste tot și
cu mijloace tot mai perfecționate comunicăm. Presa vizuală, cea
audio și cea scrisă, telefoanele mobile, internetul și multe
altele creează o atmosferă foarte densă a comunicării. S-ar
putea crede că o dată cu intensificarea și extinderea
comunicării, a întreținerii nevoii schimbului de informații,
oamenii învață și știu de la sine să comunice. Însă, la o
privire mai atentă, se observă ca atmosfera nu este lipsită de
neînțelegeri, de formalism, de nesincronizări, de confruntări
interpersonale.
În substanța-i intrinsecă, comunicarea presupune
cunoașterea, aprofundarea, dezvăluirea atentă, nuanțată și
onestă a structurilor psihologice, axiologice, filozofice. În
comunicare, partea vizibilă, rostită este clădită pe partea
nevăzută, nerostită exterior. Comunicarea interumană este
ancorată adânc în lumea noastră interioară : în stările
noastre afective, în motivațiile noastre, în părerea noastră
generală despre viață, oameni, relații, fericire, Dumnezeu. De
asemenea, comunicarea dintre noi are ca suport convingerile,
credințele, valorile, prejudecățile, obiceiurile și educația
noastră.
Comunicarea educațională sau pedagogică este comunicarea
care mijlocește realizarea fenomenului educațional în ansamblul
său, indiferent de conținuturile, nivelurile, formele sau
partenerii implicați. Față de acestea, comunicarea didactică
apare ca formă particulară, obligatorie în vehicularea unor
conținuturi determinate, specifice unui act de învățare
sistematică, asistată. Comunicarea constituie baza procesului de
predare - asimilare a cunoștințelor în cadrul instituționalizat
al școlii și între parteneri cu roluri determinate. Atât
comunicarea educațională, cât și cea didactică pot fi
considerate ca fiind forme specializate ale fenomenului complex și
dinamic al comunicării umane.
În accepțiunea sa cea mai largă, comunicarea poate fi
definită ca fiind relația bazată pe co-împărtășirea unei
semnificații. Dacă informația este premisa absolut necesară unui
act de comunicare, ea nu este însă și suficientă. Absența
înțelegerii acelei informații și a cadrului relațional care
să-i ghideze și să-i fixeze semnificația, anulează comunicarea.
În esență, a comunica înseamnă " a fi împreună cu ", "a
împărtăși și a te împărtăși, a realiza o comuniune de
gând, simțire, acțiune Este foarte important să știm să
comunicăm cu copiii. Calitatea relației noastre cu ei , dar și
consistența lor umană , spirituală depind mult de calitatea și
de durata comunicării noastre cu ei. În prima parte a vieții,
comunicarea copiilor cu părinții și profesorii are o mare
greutate . Formarea lor se întemeiază în considerabila măsura pe
schimbul de mesaje pe care îl au cu adulții. În consecință, nu
putem trece indiferenți peste această dimensiune a relației
noastre cu copiii, fie că sunt fiii noștri naturali sau elevii
noștri. "Felul în care vorbesc părinții și profesorii "- scrie
H. Ginott- "îi arată copilului părerea lor despre el.
Afirmațiile lor influențează încrederea și prețuirea pe care
acesta o acordă propriei persoane. De aceea, în actul permanent al
comunicării lor cu copiii, educatorii - în general- vor fi atenți
la " diferența dintre cuvintele care demoralizează și cele care
dau curaj ", la cea " dintre cuvintele care incită la
confruntare și cele care invită la cooperare", la cea "dintre
cuvintele care îl pun pe copil în imposibilitatea de a gândi sau
de a se concentra.
Desigur că, pe măsură ce cresc, copiii se comportă
diferit în situațiile de comunicare, cu prietenii, colegii,
părinții, sau profesorii lor. Cu toate acestea, există și
aspecte comune ale interacțiunii dialogate. Noi, adulții, vom
ține seama atât de aspectele generale, dar și de cele
particulare, atunci când comunicăm cu elevii. Se impune să fim
atenți la dinamica și fluctuațiile vieții emoționale ale
elevilor noștri, întrucât în funcție de semnul ( pozitiv sau
negativ) , de intensitatea și de durata ei, comunicarea noastră
intră sau nu în criză, are sau nu efecte favorabile asupra
activității lor de invățare. Este necesar ca - pentru a se
instrui - elevii noștri să fie pregătiți emoțional să asculte
și să învețe. Această pregătire presupune, mai întâi, să
creăm condițiile ca ei să-și dezvăluie o parte din bagajul
emoțional cu care vin la școală. Elevii sunt mult mai dispuși
să se poarte în mod responsabil atunci când profesorii descriu
problema, în loc să acuze sau să dea ordine, notează A. Faber (
2002,p.58) .
De exemplu, în loc de :

-Dan, ce neatent ești! Uite ce-ai făcut pe jos!


- Cine-i geniul care a uitat să-și trecă numele pe lucrare ?
- -Încetați
tămbălăul ăsta și treceți imediat în clasă! Hai,
mișcați-vă!
S-ar putea :

- Dan , sunt niște pete de acuarelă pe jos!

- Am o lucrare nesemnată, dragii mei !

- -Băieți, se aud vocile voastre tocmai de pe hol !
Tot astfel , atunci când profesorii dau informații fără
insulte, este mult mai probabil ca elevii să-și schimbe
comportamentul.
De asemenea , în loc de a da un ordin, de a formula o
profeție descurajatoare sau de a adresa o amenințare, este mai
onest și mai acceptabil să oferim o variantă. " Amenințările
și ordinele " - scriu A. Faber și colaboratorii (2002) - " îi pot
face pe elevi să se simtă neajutorați sau să fie îndărătnici.



Mereu atenți la viața lor emoțională și cu dorința
sinceră de a-i respecta , este recomandabil ca în loc să lansăm
un avertisment, să facem morală sau să le aducem elevilor niște
acuzații, să ne exprimăm scurt, printr-un singur cuvânt. În
general, lor nu le place să li se facă morală sau să asculte
lungi explicații. " Un singur cuvânt sau gest îi încurajează
să se gândească la problemă și să își dea seama ce trebuie
făcut ".
De exemplu, în loc de :

- Unde pleci ața, fără haină`? Afară e frig , nu mai e ca ieri.
Vrei să răcești ?
S-ar putea: - Luiza, haina!.....
Există, în multe cazuri, și tendința de a fi
sarcastici, de a-i face să le fie rușine sau de a-i insulta pe
elevi. Este recomandabil ca în locul unor asemenea reacții să le
vorbim despre sentimentele noastre . O altă tendință des
întâlnită la adulți este aceea de a eticheta. Specialiștii
recomandă să nu ne angajăm în etichetarea copilului, să
încetăm cu etichetările referitoare la capacitățile lor de
învățare. Nu putem simplifica evoluția unui copil. Etichetările
sunt supărătoare și constrângătoare, oricât am crede că sunt
de inofensive. Mai degrabă , să vedem în fiecare copil o ființă
cu potențialități multiple . Înainte de a formula și de a pune
etichete , să ne străduim ca fiecare copil să fie încurajat "
să guste plăcerea de a face sport, de a cânta, de a dansa, de a
juca pe o scenă de teatru sau de a face arte plastice.
În loc să etichetăm copilul, mai bine :
 să căutăm prilejul de a-i arăta o noua imagine despre el
însuși ;
 să-l punem într-o situație în care să se poată vedea
singur altfel;
 să prezentăm comportamentul pe care ne-ar plăcea să-l vedem;
 să -i reamintim realizările lui anterioare ;
 să ne formulăm sentimentele și / sau așteptările ;
Este indicat să fim prudenți cu etichetările, dar și cu
laudele. Majoritatea copiilor încep să se simtă incomod când aud
comentarii nesfârșite despre comportamentul lor. Alți copii au o
reacție foarte diferită atunci când știu că " sunt băgați în
seamă " tot timpul .
Prin urmare, ca adulți, este necesar să știm dacă - în
raport cu elevul - lauda noastră este folositoare sau nu; iar ea
este folositoare, dacă îl ajută să își conștientizeze forța
și să capete o imagine clară despre capacitățile și
realizările sale; și nefolositoare, dacă aprecierile noastre îl
fac pe copil mai dependent de persoana și de aprobarea noastră .
Așadar, comunicarea cu copiii, elevii, nu este un exercițiu
psihosocial în sine . Ne interesează foarte mult principiile și
valorile care o întemeiază , specificul/particularitățile în
lumea pe care o traversăm; de aici întreg contextul de idei ,
mesaje, stări afective implicat în ce, cum, și când comunicăm
cu copiii și elevii noștri.

Bibliografie
 Gabriel Albu, Comunicarea interpersonală, Editura Institutul
European, Iași ,2008
 Andrei Cosmovici, Luminița Iacob, Psihologie școlară, Editura
Polirom,București, 2008
 Bogdan Balan, Ștefan Boncu, Andrei Cosmovici,Constantin Cucoș,
Psihopedagogie, Editura Polirom, București, 2005