Cei șapte ani de acasa...

Cei şapte ani de acasă...

Cu ceva timp în urmă (când eram încă un copil) a avea cei şapte ani de acasă era echivalentul cu a fi educat de către familie corespunzător normelor morale ale vremii şi pregătit pentru inserţia în viaţa de şcolar. Ulterior, această perioadă te urmărea ca adult şi îţi impunea un anume fel de a-ţi educa propriii copii. Aşadar, bazele educaţiei unui copil se puneau în sânul familiei, încă de când copilul începea să înţeleagă ce are voie să facă şi ce nu.
Societatea contemporană este marcată profund de asaltul tehnologiei în continuă schimbare. Cu toţii, de la copii şi până la maturi, resimţim nevoia de a fi la curent cu noutăţile, aceasta reprezentând, acum, o necesitate. Astfel, de la cele mai mici vârste copiii utilizează calculatorul, tableta, telefonul de ultimă generaţie, aceştia devenind „cei mai buni prieteni” ai lor. Familia a trecut parcă pe locul doi. De multe ori, din lipsă de timp, părinţii preferă să ştie că copilul este liniştit şi se joacă, uitând de pericolele ce pândesc din spatele ecranelor. Unde mai pui că unii părinţi sunt nevoiţi să plece la lucru în străinătate şi să îşi lase copiii în grija altor rude. În aceste condiţii mai putem vorbi de cei şapte ani de acasă? Cine se mai ocupă de acest aspect extrem de important din viaţa copiilor noştri? Educaţia şi bunele maniere, bună-cuviinţa şi comportarea politicoasă sunt cheia pentru integrarea în societate. Toate acestea le deprind copiii acasă, în familie. La început prin imitaţie, pentru că părinţii sunt primele modele ale lor, vor prelua din comportamentul acestora norme, reguli (salutul, cereri politicoase, mulţumiri). Şi îmi vine în minte din nou o întrebare: acolo unde părinţii lipsesc cine sunt modelele copiilor? Eroii de la televizor care se comportă oricum, numai civilizat nu? Personajele sângeroase din jocurile de pe telefon? Acum mai mult ca niciodată cei şapte ani de acasă trebuie să se materializeze în deprinderi formate micului adult, în abilităţi sociale şi mai ales în capacitatea de a alege corect între bine şi rău. Aceasta este, în opinia mea, marea provocare a zilelor noastre.
A avea cei şapte ani de acasă nu înseamnă acelaşi lucru pentru toţi, dar sunt elemente comune: salutul, comportarea cuviincioasă în familie/cu prietenii, respectarea normelor sociale (ce poate să facă şi cum nu trebuie să se comporte) – care care rămân de actualitate. Este adevărat că, atunci când această sintagmă a apărut, copilul stătea acasă până la şapte ani (de obicei cu mama care era casnică). Acum de la 3 ani merge la grădiniţă, unde învaţă prin joc să socializeze cu cei de vârsta lui, să respecte adultul, să adopte comportamente adecvate în situaţii diferite. Mamele s-au adaptat şi ele: au serviciu, utilizează tehnologia modernă, angajează bonă sau duc copilul la after-school. Astfel că obligaţia de a educa e deplasată în sarcina altcuiva, se pare. Şi totuşi, a avea cei şapte ani de acasă (sau mai puţini, ar zice cârcotaşii) va rămâne un deziderat, un standard, un reper sau, de ce nu, un termen de comparaţie.

Prof. înv. primar, Dimofte Gherghina - Gina
Şcoala Gimnazială „Sfântul Nicolae”, Comuna Vînători, judeţul Galaţi