,,ALEXANDRU TZIGARA SAMURCAŞ (1872 – 1952) ’’

Alexandru Tzigara Samurcaş s-a născut la 23 aprilie 1872, în
Bucureşti, în suburbia Batişte. Pe linie maternă, provine
dintr-o veche familie de boieri, originară din Constantinopol, era
cunoscută mai ales datorită negoţului cu blănuri de samur (
samurcaş în limba turcă înseamnă ,,sprânceană din blană de
samur”), mai precis este un descendent al vornicului Constantin
Samurcaş, care a ctitorit Mânăstirea Samurcăreşti, prin mama sa
Elena, care s-a căsătorit cu Toma Tzigara, de origine albaneză.
Tzigara – Samurcaş îşi petrece copilăria în mahalua
Batiştei, pe Str. Polonă 21. Vecinătatea cu familia Kremnitz a
însemnat pentru băiatul de zece ani, prietenia cu Baby, ,,căruia
i se zicea Gege’’, mai mic decât Tzigara – Smurcaş cu trei
ani, vizitele în ,,castelul fermecat” a lui Onkel Willy şi Tante
Mite. Vacanţele de vară le petreceau împreună la Sinaia sau în
Germania. Feeria vieţii libere de la ţară a luat sfârşit
atunci când a trebuit să meargă la şcoală, la Pensionul
Schewitz , cea mai bună şcoală din aceea vreme, introdus de
unchiul său Ion Samurcaş, pe plată redusă, ca urmare a
prieteniei dintre bunicul său şi familia Schewitz.
Experienţa de la Pensionul Schewitz fiind una amară descrisă
chiar de tânărul elev: ,,scularea la 6 dimineaţa, spălarea pe
înghesuială la chiuvetă fără apă curentă, căutarea
încălţămintelor în mormanul de ghete aruncate toate la un loc;
descinderea în clasa rău aerisită, luminată cu lămpi de ulei
şi încălzită cu sobe de tuci. Aşa zisele ore de meditaţie, în
care mai mult se somnola, durau până la servirea cafelei cu lapte
însoţită de o bună pituşcă rumenită. La dejun şi seara tot
coltucul de pâine braşovenească, un amestec cu cartofi, servea de
bază, căci mâncările din cauza mirosului de seu, erau uneori,
respingătoare. După mese aveam recreaţii, care pe vreme bună
erau plăcute în curte, altfel ne întorceam în aceleaşi săli
rău mirositoare care de-abia le părăsisem. Timpul dintre mese era
consacrat cursurilor, dându-se precădere limbei franceze, care
îmtr-adevăr se învăţa mai bine ca în orice altă şcoală din
ţară. Şi în timpul recreaţiilor vorbirea în franţuzeşte era
obligatorie: recalcitranţii fiind pedepsiţi. Rolul profesorilor
părea, de altfel, a fi mai mult să pedepsească pe cei cu
lecţiile nepregătite, decât să-i lămurească asupra
conţinutului unor cărţi destul de rudimentare. Orele de curs se
scurgeau într-o atmosferă de generală plictiseală, lipsite fiind
de orice animaţie din partea dascălilor, care, ca şi elevii, erau
în aşteptarea clopotului liberator din amorţeala copleşitoare ce
pe toţi îi stăpânea. Şi acum mi-e milă de atâta vreme
pierdută, de aşa-zisele ,,meditaţii”sterile, în care
supraveghetorii erau reduşi la rolul de momâi, impunând tăcere,
fără însă a se interesa de lucrările elevilor căzuţi într-o
toropeală generală, întreruptă numai de părăsirea clasei spre
a face mişcare sub pretextul, simulat, de cele mai multe ori, ale
unor nevoi fireşti în localuri îndepărtate şi grozav de
rudimentare, total insalubre şi fără apă”. Alexandru Tzigara
Samurcaş, a continuat pregătirea educativă la gimnaziul Mihai
Bravul, unde i-a avut ca dascăli pe Tănase Tănăsescu, C.
Stoicescu, Pandele Ionescu. Ca activitate extraşcolară,din
iniţiativa elevilor, a făcut parte din corul benevol al bisericii
Icoana din apropierea gimnaziului. Tot în decursul anilor de la
Mihai Bravul, a călătorit la Sinaia participând la serbările şi
spectacolele teatrale de la Castelul Peleş. La finele anului
1887-1888, i s-a acordat premiul al treilea ,,pentru silinţă la
învăţătură şi bună purtare”. Apoi urmează studiile
liceale la Liceul Matei Basarab din Bucureşti, şi obţine
Certificatul de absolvire a clasei a VII a, cu media de promovare
7,60 şi 8,92 la purtare, dându-i posibilitatea sa se înscrie la
bacalaureat. La 24 septembrie 1892, i se eliberează Diploma de
Bacalaureat în Litere şi Ştiinţă în numele Majestăţii Sale
Regele Carol I. Succesul a fost sărbătorit la lăptăria
neamţului Wutz ,,unde în realitate se consuma mai mult alcool
decât lapte”. Ca proaspăt bacalaureat i se propune să plece la
Paris şi Versailles pe cheltuiala ,,Ligii pentru unitate culturală
a tuturor românilor” ca al 12 – lea membru al delegaţiei
pentru apărarea în străinătate a revendicărilor. Preşedintele
Ligii era Grigore Brătianu, iar protectorul delegaţiei avocatul
Petre Grădişteanu, dar Tzigara Samurcaş refuză. Alexandru Tz.
şi-a continuat studiile universitare la Facultatea de Litere,
Secţiunea istorică, avându-i ca mentori pe Alexandru Odobescu,
profesor de Arheologie, şi Grigore Tocilescu, profesor de Istorie
Antică, care încă din timpul studiilor, în angajează ,,custode
preparator” în 1892, la Muzeul Naţional de Antichităţi, pe
care îl conducea. Cu sprijinul lui Alexandru Odobrescu, Tz.
Samurcaş obţine un concediu în străinătate, ,,cu scop de
specializare în partea tehnică a lucrărilor muzeografice”. Pe
parcursul studiilor în străinătate la Munchen şi Berlin, a
rămas în corespondenţă cu maestrul Odobescu. În 1893, Regele
Carol I îi acordă o bursă pentru studii în străinătate, la
sfaturile lui Alexandru Odobescu, iar Petre P. Carp îi acordă ,,un
ajutor de învăţământ de 150 lei pe lună, pe timp de trei ani,
cu începere de la 1 mai 1893”. Alexandru Tzigara – Samurcaş
pleacă la studii în Germania, la Universitatea din Munchen, pentru
a studia istoria artei. În 1896 susţine doctoratul la Munchen în
faţa comisiei prezidată de decanul prof. dr. I. Frederich. Obţine
titlul de doctor în filosofie, specialitatea istoria artei.
Disertaţia, cu titlul ,,Simon Vouet, pictorul lui Ludovic al XIII-
lea” a fost publicată în acelaşi an la Munchen.
Întors în ţară, demisionează de la Muzeul Naţional de
Antichităţi în urma unui conflict cu Grigore Tocilescu şi îşi
continuă studiile în Franţa, şi în Germania, preocupat fiind de
muzeografie. Îl are ca îndrumător pe Wilhelm von Bode, reformator
al muzeelor din Berlin.După terminarea studiilor, din 1899,
lucrează la Fundaţia Universitară „Carol I“ (iniţial, ca
bibliotecar, şi apoi ca director) şi, în acelaşi timp, susţine
cursul de estetică şi istoria artei la Şcoala de Arte Frumoase
din Bucureşti. Ca bibliotecar la Fundaţiei, Tz. Participă la
Congresul Internaţional al bibliotecarilor şi al profesorilor de
estetică şi istoria artelor de la Paris. În 1900 s-a căsătorit
cu Maria Grigore Sturdza, născută Cantacuzino. În revista Albina
din 28 octombrie 1901, publică articolul ,,Redeşteptarea artei
naţionale” care reprezintă o pledoarie în favoarea mişcării
artistice şi, mai ales pentru înfiinţarea unui muzeu naţional
viu. Alexandru Tzigara – Samurcaş a avut o carieră bogată, a
fost numit de două ori Prefect de Poliţie al Capitalei, redactor
la revista Convorbiri literare, membru corespondent al Academiei
Române, si participant la numeroase expoziţii interne şi
internaţionale. În 1940 este numit preşedinte al Comisiei pentru
întocmirea unei legi a muzeelor. După 1945, cariera şi viaţa lui
Samurcaş iau o turnură tragică. Înlăturat de la conducerea
muzeului pe care îl fondase, evacuat din casa pe care o construise,
tîrît de foşti subordonaţi prin tribunale, cu bunurile scoase la
licitaţie publică, bolnav şi umilit, moare la 1 aprilie 1952 la
Spitalul Filantropia din cauza unei embolii şi este înmormântat
la Cimitirul Bellu.
Bibliografie:
Alexandru Tzigara Samurcaş ,,Bibliografie”, Bibloteca Centrală
Universitară din Buc., Editura Ex. Ponto, 2004.
Alexandru Tzigara Samurcaş ,,Memorii, vol. I, II, Editura Grai şi
suflet, Cultura Naţională, Buc. 1991.
Alexandru Tzigara Samurcaş, Muzeografie românească, Buc., 1936.
Revista, Muzeul Naţional, Buc., 1974.
Revista, Luceafărul, Nr. 9, Sibiu, Anul 1914.
http://www.romlit.ro/al._tzigara-samurca
http://www.observatorcultural.ro/Arhiva-Alexandru-Tzigara
www.dacoromanica.ro