Absurdul în viața de zi cu zi

Atunci când crezi că ai văzut și auzit totul, vine un
eveniment care te face să crezi că de fapt, nu ai văzut încă
destul. Care artă poate să prezinte cel mai bine aceste aspecte
ale vieții, dacă nu teatrul? „L'art du théâtre nous oblige à
nous réjouir. Tu dois être heureux. La vie est ennuyeuse. Il faut
verser des larmes”, a déclaré Pascal Rambert. Este adevărat,
teatrul este o activitate umană în care emoțiile sunt
nesfârșite, o artă profund morală.
Eugène Ionesco a construit gloria mondială a teatrului
contemporan. Când vorbim astăzi despre numele lui Eugène Ionesco,
ne gândim mai întâi la teatrul său și la valul de inovație
dramatică, care l-a însoțit după război. De asemenea, ne
gândim, aproape imediat, la piesele sale care au fascinat lumea
teatrului: La Cantatrice chauve, La Leçon, Les Chaises și Les
Rhinocéros.
Eugène Ionesco este considerat, alături de irlandezul
Samuel Beckett, ca părintele teatrului absurdului. Dincolo de
ridicolul celor mai banale situații, teatrul lui Ionesco prezintă
atât de clar singurătatea omului și irelevanța existenței
sale. Piesa Rinocerii a reușit să surprindă o poveste
universală făcută din contradicții, fragilitate tulburătoare,
vise, reconstrucții. Mai mult, denunță un fapt care este si
astăzi actual, o poveste modernă despre rezistența umană, despre
sufletele celor care nu vor să piardă sensul lor profund în lupta
de zi cu zi pentru libertate. Când vorbim despre libertate, vorbim
despre libertatea de a fi autentici într-o societate dezorientată,
adeseori frivolă și care ridică omologarea la nivelul unui
cuvânt de ordine pervers, unde cei mulți, abandonându-și
identitatea, umanitatea, zdrobesc totul în cale. În acest gen de
regim totalitar, unde totul este standardizat, aceeași culoare,
aceeași asprime, aceeași bestialitate, unii rezistă. Poate că nu
fac parte din elită, pretențioși, nevoiași, totuși reușesc
acolo unde alții au eșuat, rămân oameni.
Personajul lui Bérenger, care la început părea puțin
prost, ilustrează bine această rezistență, această dorință de
a nu capitula. O piesă care se prezintă de la bun început,
amuzantă, complet absurdă. Apoi, încetul cu încetul, începem
să ne gândim la istorie. Absurdul, nespusul, poate deveni
realitate, în indiferență, egoism, prostie, până în ziua când
această nebunie moare, când rațiunea prevalează, grație unor
personaje precum Bérenger.
Potrivit lui Ionesco, rolul autorului este de a pune
întrebări, de a se întreba constant dacă găsește sau nu
răspunsuri la întrebările sale. Importanța lucrării va depinde
de densitatea întrebărilor care au prins viață, de complexitatea
lor, de adevărul lor.
Les Rhinocéros -1959, este o piesă emblematică a
teatrului absurdului, acțiunea se învârte în jurul ideii unei
epidemii imaginare de „rinoceri”, boală care afectează toți
locuitorii unui mic sat, și treptat, în faza finală, singura
persoană care nu cedează acestei metamorfoze în masă este
personajul principal, Bérenger, un om obișnuit, ușor dezorientat,
care este adesea criticat pe tot parcursul piesei pentru problemele
sale cu băutura și tendința de a amâna.
Piesa este adesea văzută și interpretată ca un
răspuns și o critică la ascensiunea neașteptată la putere a
regimurilor totalitare (comunism, fascism și nazism) după cel
de-al Doilea Război Mondial. Temele abordate sunt ascultarea de
curente și legi impuse de-a lungul timpului, cultura, mișcările
de masă, filozofia și morala. Piesa este o fabulă a cărei
interpretare rămâne deschisă. Cu toate acestea, pentru mulți
critici, piesa este despre apariția nedorită a regimurilor
totalitare și comportamentul de turmă al oamenilor care nu opun
rezistență la nedreptățile comise odată cu ascensiunea acestor
regimuri politice.
Chiar dacă refuzăm să credem, este imposibil să nu
observăm că oamenii din jurul nostru devin azi rinoceri, adică
devin îndoctrinați, și pentru a se diferenția de cei care nu
împărtășesc aceeași idee și-au construi un semn distinctiv.
Analogia se poate explica ușor: acest semn de rinocer care le apare
în frunte personajelor din piesa lui Ionescu simbolizează
vehemența și autoritatea cu care oamenii încearcă să își
impună punctul de vedere cu privire la o presupusă problemă din
spațiul public, indiferent de cât de absurdă sau aberantă ar fi
această problemă. Pentru aceștia singura formă de dialog este
împunsul, lovirea cu cornul a partenerului de dialog, și, în
definitiv, a tuturor celor care nu împărtășesc aceleași idei
precum ei.

Bibliografie :
Gabriel Pârvan, Le théâtre français au XX- e siècle, Editura
Pygmalion, Pitești, 1998.
Dumitru Tucan, Eugène Ionesco. Teatru, meta teatru, autenticitate,
Editura Universității de Vest Timişoara, 2015, p280-290
http://societatesicultura.ro/2015/09/rinocerii-eugen-ionescu/
https://www.sparknotes.com/drama/rhinoceros/themes/
http://anne.lege.free.fr/a_distance/site/file/source/3e/Francais/seance_1_rhinoceros_correction.pdf
https://ro.wikipedia.org/wiki/Rinocerii