Rolul familiei în actul instructiv educativ

Educația se realizează atât prin intermediul procesului instructiv-educativ, cât și în cadrul activităților extrașcolare, un rol important fiind deținut de familie. Între factorii educației, familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educația începe din familie, unde se formează "ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter" – după cum urmează Loisel. Familia își aduce contribuția în toate sectoarele educației, aici copilul făcându-și "ucenicia" pentru viața, cea morala rămânând însă esențială prin substanța pe care i-o imprima familia.
Jan Amos Comenius menţiona că actul educaţional va fi eficient doar atunci cînd familia, şcoala şi societatea îşi vor unifica eforturile. Chiar şi în cadrul unui parteneriat educaţional eficient familiei îi revin, totuşi, cele mai relevante funcţii:
Asigurarea condiţiilor favorabile pentru securitatea şi dezvoltarea psihofizică a copilului
• Crearea mediului relaţional care ar influenţa direct socializarea copilului
• Crearea unui climat psihologic favorabil pentru satisfacerea trebuinţei de respect de sine a copilului şi a condiţiilor oportune pentru explorarea sinelui/autocunoaştere încurajarea tentaţiei copilului pentru autoeducaţie
• Oferirea unor modele relaţionale şi comportamentale
De obicei nucleul familiei îl formează părinţii şi copii.
Cunoaşterea de către educatorii de profesie (educatoare, învăţători, profesori şi diriginţi) a structurii familiei elevilor are o mare importanţă, căci fiecare structură creează un climat educativ specific.
În familiile formate din părinţi şi copii, mama este cea care începe educaţia, în primul an de
viaţă având rol predominant, nu numai în hrănirea copilului cum exagerat se accentuează, ci în realizarea şi a celorlalte dimensiuni ale educaţiei, între care căldura afectivă şi formarea deprinderilor elementare ocupă primul loc. Mama este prima persoană pe care o va iubi copilul.Atitudinea acestuia faţă de alte persoane este esenţial determinată de relaţia sa cu mama.Semnificaţia pe care o vor avea pentru el mai târziu oamenii şi perspectiva în care el va considera raporturile posibile cu lumea depind de mamă.Contactul copilului cu universul se realizează prin intermediul mamei.Ea este în aceeaşi măsură iniţiatoare şi pe plan intelectual şi cultural .
Mama este cea care îl învaţă pe copil să ajungă la primele gesturi îndemânatice şi la primele performanţe practice.Acesta este prima autoritate cu care se confruntă copilul.El face cunoştinţă cu primele reguli ,cu primele obligaţii , cu primele forme ale moralei.Astfel este necesară toată dragostea mamei şi un permanent sentiment de siguranţă pentru a face posibile începuturile adaptării copilului la exigenţele sociale.Mama care nu consolidează sentimentul de siguranţă al copilului care îi subestimează încrederea în ea sau în el însuşi , îl face să se teamă de lume pune sub semnul îndoielii însăşi dezvoltarea fizică a copilului.Acest rol de iniţiator , de ghid şi de model are o deosebită strălucire în primii ani de viaţă ai copilului.
Pe măsură ce copilul înaintează pe treptele superioare ontogenetice, tatăl preia atribuţiile educative într-o măsură mai mare. De fapt această defalcare a atribuţiilor este relativă, căci şi sexul copilului îşi spune cuvântul în exercitarea influenţelor educative, fetele rămânând în seama mamelor , iar băieţii intrând în sfera de influenţă a taţilor. Rolul tatălui are la început manifestări în bună parte indirecte, dar aceasta nu-i ştirbeşte caracterul esenţial.Acest rol indirect nu trebuie să ne determine să pierdem din vedere că tatăl are de jucat şi un rol direct.Copilul cunoaşte prin tată un mod diferit de a fi şi învaţă să se adapteze fără să se simtă ameninţat în sentimentul său de siguranţă.Tatăl îşi exercită funcţia sa esenţială pe care o va păstra şi care constă în a reprezenta în familie şi mai ales faţă de copil o ordine a realităţii diferită de aceea pe care o reprezintă mama.Copilul învaţă că tata munceşte şi tocmai acestei munci depusă de tata la serviciu i se datoreşte siguranţa de zi cu zi şi plăcerile din afara programului, care vin din timp în timp să dea o culoare festivă existenţei curente.Rolul său de întreţinător îi dă un prestigiu considerabil.
Rolul părinţilor este foarte important şi trebuie să fie puternic prin fermitate, nu prin severitate sau brutalitate , prin răbdare şi dragoste . Trebuie intensificat tot ceea ce este satisfăcător din partea copilului şi raportate progresiv, impulsurile sale agresive folosind modelele.Astfel copilul să se regăsească în acest cadru şi să prevadă reacţiile adultului de care este dependent. Schimburile afective sunt necesare acestei construcţii progresive a “personalitații copilului”.Schema fundamentală a grupului familial , a creşterii copiilor se formează pe modelul relaţiilor dintre părinţi, pe modelul relaţiilor dintre aceştia şi copil.
Atmosfera afectivă din familie are o influență hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie. În primii ani de viață copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacții emotive care vor determina direcționarea activității și atitudinilor de mai târziu. Năzuințele copilului se formează în mica copilărie prin exemplul celor din jur. În familie copilul învață limbajul și comportamentul social, își formează aspirații și idealuri, convingeri și aptitudini, sentimente, trăsături de voință și caracter. Întotdeauna ambianța, climatul din familie influențează, în raport cu natura sa, personalitatea copilului. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma: "Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ceea ce nu vreți să imite."
Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din tiparul reprezentat de familia sa este cea mai sigură investiţie pe terenul viitoarei lui personalităţi asigurându-i detenta realizării de sine şi a succesului în general. Din contră, dacă este crescut într-un climat tensionat, conflictual, instabil, copilul se poate inhiba ba chiar se poate maturiza afectiv şi conjunctiv. Urmarea este, fie o puternică motivaţie prosocială de evitare a tot ce se aseamănă cu cele trăite acasă, fie într-o motivaţie antisocială ca expresie a nevoii de pedepsire a celor din jur, de răzbunare permanentă, de ură, rezultat al frustrărilor afective acumulate în primii ani de viaţă.
Încă de când copilul formulează primele propoziţii simte nevoia să transmită părinţilor "evenimentele" din viaţa sa. Dacă părintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit, neavând dispoziţia sufletească nici timpul necesar să îl asculte pe copil, firul comunicării se rupe iar copilul se va simţi neglijat, respins în aşteptările sale. Va căuta răspunsuri în altă parte sau nu va mai căuta deloc. Numai fiind aproape de sufletul copilului, pătrunzând în gând şi luând parte la preocupările acestuia, părintele devine confidentul, sfătuitorul, punctul de rezistenţă şi încredere al copilului sporind şansele unei iubiri reciproce şi unui respect necondiţionat.
Iubirea unui părinte, adesea în exces şi inexplicabilă nu poate justifica erorile de comportament şi de atitudine în raport cu copilul, mai ales că ele decurg din impasul relaţiilor părinte-copil, părinte cu el însuşi, părinte cu partenerul de viaţă. Dacă într-o familie se cultivă nesăbuit dorințele, pretențiile copilului, dar se neglijează dezvoltarea inițiativei, implicării personale în activitate, echilibrul, apar grave disfuncționalități în relațiile copiilor cu cei din jurul său, instalându-se unele trăsături de caracter, precum: egoism, lipsa de sensibilitate și atenție față de alții.
Rolul părintelui în existența copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găsește forța și secretul de a lansa pe traiectoria vieții un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat, bun și, prin aceasta, predispus la o anume fericire. Părintele nu are dreptul și nu poate să se substituie copilului său, pe care trebuie să-l perceapă de la bun început ca pe o ființă autonomă, rolul său fiind acela de a-i facilita, stimula și consolida manifestarea autonomiei și eficienței sale umane.
Se spune că "profesia" de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale.
Pentru o bună educație a copilului este necesară conlucrarea familiei cu grădinița, iar apoi cu școala. Unitatea de acţiune a celor doi factori (grădiniţă – familie) în opera de formare pentru viaţă a copilului este condiţionată de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere reciprocă.
Premisa de la care trebuie să pornească această colaborare este unitatea, comunicarea, continuitatea şi competenţa în munca educativă.
În familie copilul îşi însuşeşte limbajul şi corectitudinea în exprimare. Aceasta oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale-informaţii despre plante, animale, obiecte casnice, ocupaţiile oamenilor. Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria si gândirea.Părinţii trebuie să dea explicaţii corecte copiilor să îi înveţe să utilizeze dicţionarul pentru însuşirea corectă a explicaţiilor.
Este binecunoscut faptul că o deprindere greşit formată este mai greu de înlocuit cu una corectă. În perioada şcolară mică, familia vine în sprijinul şcolii, susţinând "gustul pentru citit" al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozităţii copilului de a citi, prin cumpararea unor cărţi care să pună bazele unei mici biblioteci.
Prin proverbul românesc : „ Cartea face omul – om şi altoiul pomul- pom „se atestă că prin carte se moşteneşte de la înaintaşi şi se transmite urmaşilor patrimoniul cultural al civilizaţiei naţionale şi universale. Cititul cărţilor, altădată un privilegiu, devine un instrument la îndemâna oricui, în zilele noastre. Acestă activitate trebuie să devină preocupare cotidiană fundamentală , întrucât contribuie la îmbogăţirea vieţii spirituale a fiecăruia dintre noi.Din păcate în concurenţa acerbă cu mijloacele mass-media , audio-vizuale , în ultimii ani a pierdut teren mai ales în rândul tinerilor.Pentru ca apropierea de carte să devină o deprindere zilnică , iar plăcerea de a citi – o necesitate dorită şi tăită , e necesar ca familia să se implice activ în apropierea copilului de miracolul cărţii încă înainte de învăţarea alfabetului. Familia constituie primul mediu de viaţă socială şi culturală , iar prin valorile pe care le transmite copilului asigură premisele dezvoltării intelectuale morale şi estetice.Oferind copilului cartea de lectură părintele, prin provocarea acestuia de a povesti, de a comenta şi de a aprecia ceea ce l-a impresionat, va realiza natural şi firesc primul exerciţiu de formare a judecăţii estetice.
Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură, manuale şcolare , cât şi condiţii bune de muncă. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învăţătură, dar ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele şi purtarea acestuia.
Familia este locul de introducere și propulsare a copilului în societate şi în cultură, constituind mijlocul prin care copilul este ancorat în viaţa umană şi în cadrul în care se elaborează personalitatea sa proprie. Numeroase trăsături importante ale personalităţii se constituie după măsura situaţiilor trăite de copii în sânul familiei. Atitudinile părinteşti determină pe copii să se diferenţieze unii de alţii destul de net pentru ca particularităţile pe care le prezintă să se manifeste clar şi coerent în comportamentul curent sau în exprimările pe care subiecţii înşişi le oferă prin unele teste de personalitate .Cei doi părinţi sunt implicaţi în mod egal în procesul educativ familial.Ei sunt indispensabili , dar pot , în largă măsură să fie substituiţi de înlocuitori adecvaţi , dacă copiii îi acceptă pe aceştia , fapt care depinde mai ales de propria acceptare a copiilor de către părinţi.Orice neînţelegere dintre părinţi , pune în pericol sentimentul de siguranţă al copilului şi deci armonia dezvoltării personalităţii sale.Părinţii trebuie să fie convinşi că nu există o metodă unică de educaţie infailibilă şi universal valabilă, ci sunt mai multe metode, toate bune, dacă sunt folosite adecvat, în funcţie de individualitatea copilului şi de împrejurările concrete.
Trebuie reținut că: faptele de astăzi ale copiilor reprezintă în general, o prefigurare certă a celor de mâine; deprinderile şi convingerile "schițate" acum constituie baza modului de acţiune în viitor; atitudinile şi comportamentele adulţilor cu care vin în contact (îndeosebi ale părinţilor) vor fi primele modele copiate cu fidelitate de către copii.
Prin pregătirea şi educarea copilului pentru viaţă, facem posibil ca orizontul specific de speranțe să devină o realitate posibilă.

Bibliografie

Paul Popescu-Neveanu – Psihologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti – 1990
Ursula Şchiopu şi Emil Verza - Psihologia vârstelor, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti - 1981