Emigrarea evreilor în timpul lui Nicolae Ceaușescu(1965-1989

Evreii reprezintă o comunitate etno-confesional care ii definește pe adepții religiei iudaice sau mozaice, urmașii lor și cei care s-au convertit la iudaism și urmașii lor (iudaismul ortodox recunoaște adesea, în anumite limite, apartenența la poporul evreu și a evreilor convertiți la alte religii și a copiilor lor născuți din mamă evreică, și există unele grupuri de evrei convertiți la culte creștine care continuă să-și afirme apartenența la poporul evreu). Evreii sunt populația majoritară în Israel.
În sensul strict, pornind de la Vechiul Testament, israeliții sau evreii sunt cele 12 triburi ale lui Israel, iar iudeii sunt urmașii tribului lui Iuda, singurii israeliți rămași după exilul babilonian. Tot potrivit Vechiului Testament, israeliții sau evreii sunt descendenți ai lui Avram (Abraham), prin fiul său, Isac (Ițhac), și fiul acestuia, Iacob (Iaakov, fratele geamăn al lui Esau) și a descendenților lui Iacob pe linie feminină. Iacob, care și-a schimbat numele în Israel, este considerat a fi primul evreu. Evrei sunt și fii ai altor popoare care s-au convertit la iudaism și s-au alipit în cursul istoriei de poporul evreu pe pământul Palestinei (Eretz Israel) sau în diaspora. Apartenența individului la poporul evreu este în zilele noastre independentă de păstrarea normelor religioase sau a datinilor.
Prezența evreilor pe teritoriul Romaniei este atestată arheologic încă din Antichitate, iar începând din Evul Mediu este documentată de surse literare și alte categorii de izvoare istorice. Minoritatea evreiască a devenit semnificativă din punct de vedere numeric și al ponderii economice și culturale în special începând cu secolul al XIX-lea. Potrivit recensământului oficial din 1930, totalul evreilor din România era de 756.930.
În secolul al XX-lea, antisemitismul unei părți însemnate a elitelor dintre cele două războaie mondiale a favorizat realizarea holocaustului astfel că în urma trecerii evreilor basarabeni la cetățenia sovietică și mai ales în urma crimelor comise de statele Antonescian în România (inclusiv Basarabia și Transnistria) și Horthyst în Transilvania de Nord, acestă minoritate nu mai număra în 1956 decât 146.264 persoane. În perioada regimului comunist, manifestarea religiei și culturii mozaice sau a apartenenței la evreimea internațională erau socotite potrivit ideologiei oficiale, respectiv drept „naționalism burghez” și drept „cosmopolitism", ceea ce este retrospectiv apreciat ca fiind un „antisemitism ocult” al regimului ; în toate cazurile, această situație a dus la emigrarea majorității Evreilor români spre statele apusene sau spre Israel, astfel că la recensământul din 2011 au fost recenzați în România numai 3271 evrei.
Emigrarea evreilor din România spre Palestina de atunci şi spre Israel astăzi este un proces neîntrerupt încă din secolul XVIII-lea. În perioada de tranzit, de după război, emigrarea a continuat, mai mult sau mai puţin cu aprobarea autorităţilor, interesate să îndepărteze pe această cale elemente neacomodabile, dar mai ales supravieţuitori din lagărele de exterminare, îndeosebi refugiaţi din alte ţări aciuaţi în România .
Acţiunea de răscumpărare a prizonierilor este consacrată în codexul Iudaic sub paragraful “PIDION ŞVUIM”. Evreul, ca individ, dar mai ales comunitatea au obligaţia de a salva fraţii aflaţi în pericol. Pentru răscumpărarea lor se făceau dintotdeauna chete în vederea strângerii fondurilor necesare, dar şi pentru a oferi-cat mai multora-posibilitatea de a lua parte activă la o faptă bună de primă importanţă .
Istoria vânzării evreilor sau începutul “trocului” cu evrei contra bani sau marfă, este o nouă direcţie ce trebuie plasată încă din timpul regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Trebuie precizat faptul că în timpul regimului Gheorghiu-Dej (1948-1965) din România au emigrat 221.290 de evrei . ( pentru a contura o imagine privind populaţia evreiască din România, a se consulta recensămintele din perioada 1930- 2002- Anexa 1). Nu vom insista pe analiza acestei perioade însă trebuie precizate câteva informaţii preliminare referitoare la vânzarea evreilor.
Începută prin mediaţia unui negustor evreu din Anglia, originar din România, cu care avea relaţii comerciale, Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE) a fost încurajată să aducă valută în schimbul unor vize de ieşire pentru evrei. Contactele directe dintre generalul Marcu, din partea României şi Şaike Dan, din partea Israelului, s-au concretizat în contracte care se schimbau din când în când, pofta României fiind în continuă creştere. Plata se făcea în bani numerar, iar predarea lor se efectua când la Viena, când la Zurich sau chiar în Danemarca, crezându-se că astfel se păstrează secretul . Evident, nu toţi evreii s-au îndreptat spre Israel, mulţi emigrând şi spre state din apusul Europei, America de Nord şi de Sud . Pentru Israel, în intervalul 15 mai 1948-1951 au emigrat din România 117.950 evrei, 1951 fiind anul de vârf al emigraţiei; apoi, între 1952-1960 s-au impus restricţionări drastice pentru emigrare, cu toate acestea au mai plecat 32.462; între 1961-1964 au plecat 63.549, în general pe criteriul reîntregirii familiilor; între 1965-1971 au emigrat alţi 22.635 evrei, iar între 1972-1979 – 18.418. Aşa se face că în urma recensământului din 1977 au mai fost înregistraţi în România doar 24.667 evrei, iar în 1992 cifra a coborât la 9000 . Pe parcurs, problemele privind această afacere neonorabilă nu au lipsit, iar amănuntele le vom trata în special pentru perioada regimului Ceauşescu.
Probabil cea mai completă lucrare pe care o vom utiliza în demersul de faţă , este lucrarea istoricului Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor - Istoria acordurilor secrete între România şi Israel, publicată la Editura Polirom în anul 2005. În realizarea acestei lucrări, autorul a beneficiat de accesul la “documente ultrasecrete, care oficial nu există” din România cât şi la documente din Israel pentru a contura acesta pagină sensibilă din istoria României . De asemenea alături de alte surse documentare, cartea lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi Roşii conferă o sursă documentară des utilizată în lucrarea .Când Nicolae Ceauşescu a ajuns la conducerea ţării, în anul 1965, practica vânzării evreilor era de mult înrădăcinată la vârful ierarhiei comuniste româneşti.După 1972, reprezentanţii României şi ai Israelului au semnat acorduri similare cu cel prezentat în radurile de mai sus, din cinci în cinci ani .
Vorbind despre viziunea lui Ceauşescu, istoricul Dennis Deletant afirmă: “ politica lui Ceauşescu faţă de evrei poate fi rezumată în câteva cuvinte: le dădea voie să emigreze celor care doreau acest lucru, facilitând astfel procesul de creare a unei Românii omogene, bazată pe elementul majoritar român” . În continuarea acestei ideii adăugăm şi viziunea ambasadorului israelian la Bucureşti, Yosef Govrin, acesta considera că: “ există cel puţin două motive pentru care România a permis alyah ( în ebraică : עלייה, termenul reprezintă reîntoarcerea evreilor în teritoriul Israelului, fiind o componentă de bază a ideologiei sioniste ) în Israel: în primul rând, pe lângă sumele pe care le plătea Israelul pentru fiecare emigrant, se rezolva şi problema evreiască din România, ţara se debarasa treptat de evrei, muncitorii românii putând să preia apoi locurile de muncă rămase vacante; în al doilea rând, decizia arăta consideraţie faţă de cerea Israelului şi a Occidentului de a lăsa evreii să plece din România ca un act umanitar…” .
Plecarea evreilor din România nu trebuie privită numai prin prisma banilor, o astfel de abordare ar fi o privire mult prea simplistă. Ieşirea evreilor din România a fost legată de interese. Conjunctura politică era cea care dicta. Spre exemplu, când toţi ambasadorii ţărilor arabe au ameninţat să părăsească ostentativ Bucureştiul, plecările au încetat. Atunci când momentul politic a fost considerat prielnic, începeau sau reîncepeau negocierile financiare . De asemenea, Liviu Turcu (fost şef al departamentelor nord-americane şi vest- europene ale CIE-succesor al DGIE-DIE) a făcut observaţia că Ceauşescu îi consideră pe membrii tot mai puţini ai comunităţii evreieşti din România nişte “ostatici”; considerând că exodul lor generalizat şi neplanificat putea să-l lipsească de un capital de negociere crucial în relaţia cu Israelul şi cu Statele Unite ale Americii. Din acest deziderat emigrarea s-a realizat atât de lent .
La începutul anilor ’70, Ceauşescu reuşise să ducă la bun sfârşit un proces început de predecesorul său: în mod sistematic, efficient şi discret, “curăţase” aproape toate posturile importante din România de prezenţa evreiască. Pentru a nu atrage privirile observatorilor internaţionali, liderul comunist mai păstrase o mână de evrei în poziţii vizibile. Ambasadorul Govrin remarca faptul că evreii rămaşi, “ deşi se născuseră evrei, încercau din răsputeri să se integreze în societatea şi cultura românească. Şi, cu cât se străduiau mai mult, cu atât mai puţin dispuşi să-i asimileze se arătau naţionaliştii români din ierarhia locală. Nu e de mirare atunci că nu regăsim nici măcar un evreu în posturile de conducere ale Ministerului Apărării sau ale celui de Externe; şi dacă nu mă înşel, nici în alte ministere .” Comform lui Dennis Deletant, sub regimul lui Ceauşescu, statutul comunităţii evreieşti era unic în întregul bloc comunist. Evreii se bucurau de ceea ce un cercetător a numit “ poate cel mai mare grad de autonomie dintre toate confesiunile”. Acest fapt este pus de acelaşi autor pe seama numărului tot mai mic de evrei rămaşi, care formau acum o comunitate predominant în vârstă, care nu mai reprezenta nici o ameninţare la adresa regimului său a dorinţei lui Ceauşescu de a-şi crea o imagine bună în ochii Occidentului