Comunitatea, educația în familie- caracteristici, dificultăți și soluții

Afirmația luiPestalozzi cnform căreia ” ceasul nașterii copilului este ceasul începutului educației sale” pare astăzi pe deplin firească, după cum sintagma ”familia este prima școală a omenirii” nu mai are nevoie de argumente. La aceste idei, care pun în evidență primordialitatea și prioritatea în timp a familiei între factorii educative , am mai putea adăuga și pe cea cu privire la caracterul continuu al educației în familie, știut fiind că părinții acționează educativ asupra copilului toată perioada cât acesta este membru al familiei chiar după ce o părăsește prin sfaturi, îndemnuri, îndrumări, etc.
De altfel rolul de educatori, care li se atribuie părinților , își află temeiul în însăși etimologia cuvântului ”educație” care în limba de origine (latină) înseamnă ”hrănire” , ”creștere” , ”scoatere din ” , ”formare”. Așadar , întrucât părinții realizează toate aceste valențe ale educației, sunt educatori. În urma acestei afirmații se naște întrebarea : Este pregătită și aptă familia spre a-și îndeplini cu competență aceste atribuții ? Dacă mulți dintre părinți au aptitudini și trăsături temperamental-caracteriale necesare muncii educative, nu același lucru se poate afirma cu privire la cunoștințele, priceperile și deprinderile presupuse de o asemenea activitate. Ar putea rezulta de aici că părinții nu pot și nu trebuie să-și îndeplinească atribuțiile de educatori? Nicidecum ! Căci carențele în domeniul cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor necesare acestei activități pot fi și sunt compensate prin munca pe care cadrele didactice o desfășoară în vederea inițierii lor în problemele de educație. Dacă vom desfășura activitatea educativă din familie în raporturi de complementaritate cu cea desfașurată de școală, carențele sesizate mai sus se vor estompa. Fără îndoială că și familia contribuie la educarea integral a copiior , realizând toate componentele educației. Dintre componentele educației exista una în realizarea căreia familia are rolul de ”vioara întâi” : aceasta este educația morală. Desigur că aceasta nu se va realiza în familie prin lecții sau conferințe ci prin atmosfera creată și prin exemplul personal al părinților și al celorlalți membri ai familiei. Valori morale ca cinstea, omenia, sinceritatea, demnitatea, hărnicia, spiritul adevărului și al dreptății au ca ”manual” însăși persoana părinților iar ca ”lecții” comportamentul lor de fiecare zi. Prin aceasta se așază ”fundamentul” educației morale fără de care grădinița, școala sau liceul nu vor putea construi edificiul educației morale, oricât de ingenious ar fi conceput. Carențele competenței părinților în domeniul educației, de care am amintit în rândurile de mai sus , pot fi compensate și prin climatul afectiv care există în familie și care nu poate fi întâlnit în nici una din instituțiile de învățământ. Iar aceasta are o deosebită valență formativă , mai ales când este vorba de educația morală. De aici apare se conturează idea că puterea educației în familie se află într-un raport invers proporțional cu vârsta copiilor. Ceea ce înseamnă că părinții care au copii de vârstă preșcolară vor trebui să acorde importanță sporită educației acestora, alocându-le mai mult timp și mai multă atenție.
Uneori apar în familie și probleme de educație care depășesc posibilitățile acesteia de a le rezolva. În aceste cazuri părinții se vor adresa fie educatorilor de profesie (educatoare, învățător, profesor diriginte), fie în cazuri speciale medicului, psihologului, logopedului, pe care grădinița ori școala îi vor recomanda.
În finalul acestor considerații prin care am dorit să sensibilizez părinții asupra câtorva probleme de educație în familie, încercând și câteva soluții , s-ar putea recomanda părinților la întâlniri sau ședințe cu părinții, celor preocupați de educația propriilor copii câteva lucrări vechi dar frumoase pe teme de educație în familie. Est vorba despre cartea pedagogului ceh I. A. Comenius ”Școala maternă”, și de cea a pedagogului elvețian I.H. Pestalozzi ”Cum își învață Gertruda copiii”. Lectura lor le-ar putea fi de folos, nu numai prin soluții la problemele de educație pe care le au cu copiii, ci și prin sugestiile pe care le conțin.
BIBLIOGRAFIE
1. Dicționar de sinonime, sub redacția prof. univ. dr. Gh. Bulgăr , București , Editura AAlbatros, 1972
2. Dicționar de psihologie social, București, Editura Științifică și Enciclopedică 1981
3. Henri Joubrel, Paul Bertrand, Dicționar al educației în familie, traducere în limba franceză de Ion Fuhn , București, Editura Didactică și Pedagogică , 1968.