Factorii cheie ai educației prin atașament

Factorii cheie ai educației prin atașament
Prof.psihopedagog Geabău Marilena ,Școala Gimnazială Specială nr.4București
Triunghiul magic al educației prin atașament la grupă/clasă se reprezintă prin realizarea concomitentă a trei deziderate sau principii strategice :Comuniune-Contagiune-Coeziune. Pentru a realiza concomitent și consecvent aceste principii , trebuie să reconfigurăm spațiul afectiv al grupei/clasei pe principiile :
-fă-i pe elevii tăi să se sprijine și apere unii pe alții fizic , emoțional și cognitiv ;până acolo încât să simtă, să gândească și să meargă în aceeași direcție/la fel, astfel încât să încapă într-un spațiu oricât de restrâns la nevoie ;
-fă-ți discipolii să aprecieze pe fiecare dintre colegi și să valorifice calitățile colegilor în activități și oportunități.
-ajută-i pe elevii tăi să se bucure unii cu alții și unii de alții, să-și găseascăobiective comune de distracție, evenimente în care să evidențiem identitatea fiecăruia , cum ar fi aniversări, excursii, spectacole în care să trăiască emoții colective.
-să cultivăm consecvent în sufletul copiilor/elevilor noștri sentimente nobile care-i unesc pe oameni :recunoștința,demnitatea,respectul reciproc, patriotismul.
Dacă mediul securizant, e o condiție esențială în învățarea prin atașament,trezirea continuă a interesului pentru activitatea la grupă, reprezintă o altă condiție importantă.Educatoarea are nevoie de autoritate deontică și onestitate, de interes și implicare afectivă pentru a motiva copiii să se atașeze, adică să creadă, să spere și să pună în practică atât modelul acțional al conuitei educatoarei, cât și să urmeze solicitările acesteia pentru a deveni uniți ca un organism
Un model de urmat ar fi trupa de cercetași care are un îndrumător devotat atât principiilor cât și copiilor, soldaților sau voluntarilor pe care-i indrumă.În calitate de părinte a unui copil care face parte dintr-o trupă de cercetași români, am urmat cursuri de voluntariat și acțiuni în comun cu trupa copilului meu și am citit cartea ,,Cercetașii,, lui Robert Baden Powel. Educatoarea poate la rândul ei să facă dintr-un grup neomogen care-i vine la grupa mică, un grup superomogen ca un trib cum ar spune Louis Cozolino, dacă are abilitatea de a creea contagiune emoțională în activități și bucuria de a realiza coeziune în grup prin strategii adecvate.Adaptarea la principiile,conduitele și aspirațiile grupului dau contur atașamentului.
Louis Cozolino vorbește în ,,Predarea bazată pe atașament,, despre modul în care să creezi o clasă tribală:tribul este un grup de indivizi legați laolaltă de timpul pe care-l împart,de familiaritate ,afecțiune și un scop comun.Triburile reprezintă medii sociale la care s-a adaptat creierul nostru de-a lungul a nenumărate generații.Un trib este un superorganism,ceea ce înseamnă că indivizii din interiorul său au șanse mai bune de a supraviețui împreună, decât separat.Totodată, înseamnă că sprijinul pentru trib depășește adesea nevoile individuale,ceea ce duce la protejarea altora,sacrificiu de sine și alte forme decomportament altruist.,,
Atașamentul doboară barierele de comunicare ,făcând învățarea eficientă dar, e nevoie de empatie.Empatia este o aptitudine pedagogică care favorizează educația prin atașament. Empatia ca însuşire de personalitate presupune capacitatea de transpunere a unei persoane într-un model uman exterior, condiţionând înţelegerea şi comunicarea implicită şi o retrăire afectivă a stărilor emoţionale ale modelului.
Vasile Pavelcu consideră că arta de a preda presupune pe lângă stăpânirea cunoştintelor claritatea şi plasticizarea expunerii alimentate de voiciune şi pasiune ştiinţifică, cât şi aptitudinea deosebită de transpunere în situaţia ascultătorului sau a pre/școlarului. Transpunerea în psihologia copilului nu trebuie să atingă limitele unei extreme identificări. Nu astfel trebuie înţeles comportamentul de „coborâre” la nivelul copilului. Empatia, în acest caz, trebuie să exprime o reacţie atitudinală (intelectiv-afectivă) în care dragostea faţă de copil să fie subordonată nevoii de a-l înţelege şi ajuta.Nu te coborî la nivelul copilului ca să faci teatru, nu ca să-l umileşti pe copil sau să te umileşti pe tine, ci pentru a creşte din nou, împreună cu el, a simţi din nou emoţia marilor creatori, a relua şi verifica adevăruri acceptate.
Cu alte cuvinte, capacitatea empatică proprie unui bun cadru didactic vizează un anumit model de identificare psihologică cu copilul dublat de condiţia păstrării unei distanţe apte să poată cuprinde întreaga problematică a colectivului şcolar. Gilles Ferry sublinia faptul că distanţarea îi permite cadrului didactic să-şi menţină o stare de disponibilitate faţă de fiecare elev, în schimb apropierea „îl asigură pentru a înţelege empatic doleanţele şi trăirile elevilor”. De altfel, nici nu ar fi posibil de conceput o relaţie eficientă între cadrul didactic şi elev fără apropierea dintre aceştia, dar şi fără păstrarea unei relaţii cadru didactic-elev. Prima condiţie deschide calea cunoaşterii şi tratării individuale a elevului; ce-a de-a doua cale permite consolidarea relaţiilor interpersonale la nivelul colectivului de elevi. Excesul manifestat într-o direcţie sau alta, ca şi excluderea totală a unor asemenea modalităţi psihologice din comportamentul cadrului didactic conduce, inevitabil, mai devreme sau mai târziu, la un eşec pedagogic. Un cadru didactic extrem de empatic, fără un filtraj raţional al comportamentului de apropiere de elev poate obţine iniţial unele succese, dar în timp, devenind robul acestei identificări, pierde din vedere tocmai misiunea pentru care se află în şcoală – aceea de a interveni în formarea elevului şi nu numai de a-i înţelege viaţa sa interioară.
Pe de altă parte, un cadru didactic slab empatic, deşi extrem de detaşat de psihologia elevului, se va impune poate iniţial faţă de unii elevi, dar va crea cu timpul premisele unei rupturi evidente între el şi cei cărora trebuie să le acorde principala atenţie în şcoală. El nu va reuşi să-şi explice obiectiv diferitele forme de comportament ale elevilor, le va da o interpretare prea subiectivă, iar modalităţile educative la care va recurge, din motivul menţionat, vor fi întâmplătoare. În sfârşit, un cadru didactic care nu-şi pune în nici un fel astfel de probleme privind înţelegerea şi explicarea comportamentului copilului va avea la rându-i un comportament rutinier, iar efectele educative vor întârzia prea mult să se arate.
Dascălul e arhitectul iubirii sau/și disprețului pe care copiii cu care lucrează într-un grup pre/școlar le trăiesc ca liante cosmice ale grupului sau motive de dezbinare,insularizare. Prin joc, educatoarea creează echipe care pot dăinui și după ce copiii merg la școală, sau pot rămâne străini în propria lor grupă/clasă..