Copiii cu probleme familiale - o prioritate în activitatea cadrului didactic

Copiii cu probleme familiale - o prioritate în activitatea cadrului didactic

Prof. înv. primar: Spiridon Gabriela
Şcoala Gimnazială “Mareşal Alexandru Averescu” Adjud, jud. Vrancea

Trăim într-o lume în care valorile materiale capătă o importanţă prea mare în raport cu partea spirituală a existenţei noastre. Pe altarul unei bunăstări efemere, jertfim idealurile familiei, uităm să dăm frâu liber sentimentelor şi, în foarte grav, considerăm că singura datorie de părinte este să asigurăm un trai cât mai îmbelşugat copiilor noştri. Am uitat să comunicăm, nu avem timp să ascultăm, nu mai simţim disponibilitatea să ne dedicăm celor dragi. Dar să nu uităm că “un copil se naşte cu nevoia de a fi iubit şi nu trece niciodată peste ea.”(Frank A. Clark)
Părinţii trebuie să conştientizeze că singura investiţie de valoare, niciodată falimentară, pe care familia o poate face pentru copil este investiţia pentru mintea şi sufletul acestuia.
În activitatea noastră, ne confruntăm tot mai des cu probleme legate de comportamentul copiilor cu probleme în familie, copii traumatizaţi afectiv şi emoţional.
Mă refer, în special la trei aspecte esenţiale prin modul în care influenţează comportamentul copilului, şi anume: părinţi despărţiţi, părinţi plecaţi la muncă în străinătate sau părinţi extrem de ocupaţi care au prea puţin timp liber pe care să îl dedice propriilor copii.
Relaţiile familiale se răsfrâng asupra personalităţii copilului şi determină formarea sa comportamentală.
Nu trebuie să tratăm cu indiferenţă aceste aspecte, deoarece astfel de traume petrecute în copilărie, pot sta la baza unui comportament deviant la maturitate.
Ce putem face noi, dascalii, în aceste situaţii?
În primul rând este necesar să fim foarte apropiați de copii, să comunicăm deschis cu ei, să le câştigăm încrederea.
Un aspect esenţial este acela că toate acţiunile pe care le realizăm trebuie să fie discutate cu şi monitorizate de psihologul instituţiei de învăţământ. El este primul care trebuie să fie informat despre ceea ce am constatat şi, totodată, cel care ne va consilia pe toată durata acţiunii noastre.
Consider că o trăsătură de bază a dascălului o reprezintă capacitatea de afectivitate şi disponibilitatea de a se dedica meseriei pe care şi-a ales-o, de a iubi fiecare copil care îi păşeşte pragul clasei, fără nicio deosebire, de a acorda o atenţie specială acestor copii care, prin fiecare gest al lor, ne transmit ceva, trag un semnal de alarmă.
Dacă, din întâmplare, observăm că unul din copii devine apatic sau prea agresiv, dacă este mai tot timpul trist, preocupat şi ostentativ, nu participă la activităţi, înseamnă că trebuie să-i acordăm o deosebită atenţie, comportamentul acestuia fiind poate o formă de a ne atrage atenţia că ceva nu este în regulă cu el, că are nevoie de ajutor. Dacă am reuşit să ni-l apropiem, atunci când va fi pregătit, ne va spune ce îl frământă.
În primă fază, îl macină un sentiment de vinovăţie, se simte principala cauză a despărţirii părinţilor sau a plecării acestora departe de el.
Uneori, această vină imaginară se poate transforma în ură pentru propria persoană sau pentru cei din jurul lui care nu au aceleaşi probleme ca el. În această situaţie, va simţi nevoia să îşi facă rău, să se lovească sau să răneasă pe cei din jur său, să provoace suferinţă fizică sau morală, să se opună oricărei ordini, să respingă orice formă de apropiere sau manifestare de afecţiune, să răspundă obraznic, să jignească, să pozeze o indiferenţă dusă până la dispreţ pentru tot ce-l înconjoară.
În această situaţie, avem datoria să acţionăm imediat şi cu eficienţă şi să luăm cele mai bune decizii.
În primul rând, trebuie să stabilim o legătură permanentă cu părinţii, dacă acest lucru este posibil şi să găsim, de comun accord, cea mai bună soluţie pentru copil. În astfel de situaţii, pedeapsa aspră nu ar face decât să înrăutăţească şi mai mult lucrurile. Dar nici îngăduinţa dusă până la extrem nu este o soluţie. Răbdarea, afecţiunea, disponibilitatea de a fi alături de el atunci când are cea mai mare nevoie, abordarea curajoasă a subiectului, explicarea situaţiei în mod corect, fără ascunzişuri sau minciuni, punerea în evidenţă a stării de relativă normalitate, sau exemplificări ale unor situaţii asemănătoare cu care s-au confruntat alte persoane cunoscute sunt câteva forme de abordare.
În cazul în care este vorba de divorţul părinţilor, esenţial este să luăm legătura, atât cu mama, cât şi cu tatăl copilului, să-i facem să înţeleagă necesitatea de a se implica fiecare dintre ei în viaţa şi educaţia copilului, că trebuie să treacă peste problemele de cuplu şi să acţioneze unitar, că este necesar să fie alături de el în momentele importante.
Părinţilor extrem de ocupaţi, se impune să îi consiliem şi să le explicăm importanţa ca, cel puţin o oră pe zi, să-şi facă timp pentru copiii lor. Acea oră să fie dedicată unor discuţii pe diverse teme, jocului sau plimbărilor comune. De asemenea, sfârşitul de săptămână este un moment potrivit pentru a-l dedica familiei. Trebuie să sfătuim părinţii să-şi implice copiii în propria lor viaţă şi să nu uite că „cea mai mare bogăţie din această lume sunt copiii, mai mare decât toţi banii din lume şi toată puterea de pe pământ,” (Mario Puzo)
În cazul copiilor cu părinţii plecaţi, este necesar să le oferim multă afecţiune, care să compenseze lipsa celor dragi. Trebuie, de asemenea, să urmărim cu atenţie persoanele care îi au în îngrijire şi să semnalăm asistentului social orice problemă care nu ni se pare firească. O formă de apropiere constă în a-i invita să petreacă unele weekend-uri sau sărbători în familia noastră.
În orice situaţie, este necesar să dăm dovadă de interes, echilibru, spirit de observaţie şi să ne facem cu abnegaţie datoria de dascăl. Idealul constă în a fi întotdeauna corect, ferm şi echidistant, exigent, dar nu sever, îngăduitor, dar nu slab, o persoană în care copiii să aibă încredere, să o îndrăgească şi în faţa căreia să îşi poată deschide întotdeauna sufletul.
“Trebuie să ajutăm copilul să acţioneze singur, să voiască singur, să gândească singur; aceasta este arta celor ce aspiră să slujească spiritual”.( Maria Montessori )