Galceava dintre Faina si Cuptor

http://www.gandul.info/blog-scoala/?p=31

In fiecare zi, in drum spre casa, cumparam o paine de la brutarie.
In una din zile, inauntru, il gasesc pe vecinul meu, profesor, care asista la o discutie deja pornita. Cearta era in toi.
Cuptorul zicea ca el nu are suficiente lemne de la Brutar, ca Faina e proasta si tinuta in mediu necorespunzator, ca aluatul este prost crescut, si ca daca Brutarul ii baga in acelasi timp si cozonaci, si paine, si lipii, el nu poate sa faca retrapajul corespunzator, ca fiecare are un timp de coacere diferit.
Sare atunci Faina si tipa pitigaiat:
-Da’ Cuptorul nu imi da caldura pe care mi-a dat-o Treieratorul, si vrea tot timpul sa cresc cum vrea el.
-Asa e, zice Treiratorul, pe mine nu ma intereseaza cate paini si cozonaci ai la un loc, eu vreau paine de calitate. Si ca nu exista instinct care sa nu cedeze in faţa unei educaţii bune şi perseverente.
Am luat painea si am plecat impreuna spre casa, pentru ca nu ma interesa dezbaterea privind evaluarea painii..
Pai stai sa-ti zic cum e cu evaluarea la scoala, zice vecinul meu.
Astia spun ca atunci cand ii iei in primire, la inceputul anului, trebuie sa-i evaluezi. Ii zice evaluare initiala. Atunci ii iei, ii scuturi, cauti sa afli tot ce stiu. In general afli ca nu stiu mare lucru. Te minunezi ca au ajuns la liceu fara sa citeasca o carte. Te ia cu transpiratii cand te gandesti ca trebuie sa revii la materiile din urma cu doi ani si nu mai ai timp sa predai materia pentru anul in curs. Dupa faza asta iti vine mintea la cap. Te gandesti ca daca au ajuns la liceu, inseamna ca nu ai gasit tu metoda optima pentru a scoate de la ei macar un rand care sa se termine cu punct. Ori ca balbaielile pe care nu reusesti tu sa le intelegi au de fapt, in spatele lor, un inteles adanc care te depaseste. Gata. Ai facut evaluarea initiala. Si decat sa zici ca pleci de la zero si sa te demoralizezi si sa ajungi la transpiratiile initiale, mai bine zici ca pleci de la nivelul marii. Ca da bine la optimism.
Si urmatoarea ora incepi sa-i familiarizezi cu materia. Cel mai important este sa nu le spui cate pagini are manualul, ca pici in dizgratie. Oricum n-or sa afle, ca nu-si cumpara niciunul carti.
Uite-asa, ajungi acasa si te pregatesti sa duci pe cele mai inalte culmi generatia postrevolutionara.
Conspectezi, cauti metode, te gandesti in ce pijama sa imbraci materia astfel incat sa le placa, intr-un cuvant, te dai de ceasu’ mortii ca sa-ti faci bine treaba.
Te duci a doua zi la scoala, si-i gasesti razand, urland pe banci, tipand care mai de care ori jucand carti. Te intrebi daca-i de bine. Poate sunt fericiti ca ai venit la ora si nu stiu cum sa te multumeasca. Te indrepti spre catedra dar ei te ignora. Sunt timizi, gandesti tu, deschizi catalogul si incerci sa-i cunosti.
Rateu din prima. Daca n-ai plamani ca Pavaroti, risti sa preiei functia televizorului, adica sa vorbesti singur. Asa ca, tusesti mai intai sa-ti dregi glasul, da’ sa vezi si reactia. Sigur n-o sa se intample nimic. Atunci ridici tonul cu o octava, si-i rogi sa se aseze in banci. Pana nu spui ca vrei sa le zici un banc cu blonde nu-i chip. Le spui bancu’ . Sunt ochi si urechi. Mai ales ochi. L-i se fac precum la melc. Esti fericit. Le-ai captat atentia si incerci sa predai. Te uiti la ei. Cativa dizidenti te urmaresc, restul masoara din priviri dimensiunile clasei. Altii isi transmit reciproc informatii de calitate mult mai ridicata decat aia pe care le-o prezinti tu. Ma gandesc sa schimb ritmul si-i intreb daca au facut vreodata bai de namol. Unul din mohicani,care urla mai devreme, zice ca el. Ma inseninez de extaz. Tocmai el sa-mi pice in plasa. Exista un Dumnezeu. Se astepta sa le spun alt banc. Teapa. I-am spus ca e bine pentru el ca se obisnuieste cu noroiul de pe-acum, ca poate dupa terminarea liceului va trebui sa scormoneasca dupa fiare prin pamant…
Toti incep sa rada, iar eu, uitandu-ma la el, ma gandesc ce bine e ca la noi nu vin elevii cu arme de foc in buzunar.
Mai predau o ora si ma incearca curiozitatea sa vad daca au prins ceva.
Cum de nu m-am gandit pana acum? Asta e medicamentu’, asta e panaceu’ pe care-l cautam. Se facuse liniste deplina. Era ca la ruleta ruseasca… Dar a fost linistea dinnaitea furtunii… Mai slab la inceput, apoi intr-un vuiet, tipau toti ca a fost nu’sce meci la televizor si nu au avut timp sa invete. Mai fa evaluare formativa. Adica de unde au plecat si unde au ajuns. Te gandesti ca in armata intai se bate in cadenta pasul pe loc si dupa aia e pornirea. Cadenta nu e. Bine ca exista pasul pe loc. Asta inseamna ca am adoptat un stil militaros.
Incerc sa adopt un alt stil de predare. Prezint un mecanism si incerc sa comunic cu grupul dizident care ma urmareste cu atentie in continuare.
Surpriza! Oamenii au idei. Chiar stiu ce am predat pana acum. Cred ca nu le place fotbalul. Toata ora i-am laudat. Poate se va largi grupul.
Ora urmatoare ma gandesc asa: nu-i mai verific la inceput de ora ci la sfarsit. Incep sa desenez pe tabla un mecanism cand aud un ragnet al unuia, de ziceai ca i-a furat cineva masina din fata casei. Aflu ca numitu’ Zbenghiu’ il tintise perfect pe ala. In ureche, cu sarbacana. Realizez ca acu’ e momentul sa bag o formativa. Incerc sa aflu ceva de la el, caut sa-i dau idei, sa-l duc din aproape in aproape. Cum dracu aia de la Gestapo mai scoteau cate ceva de la partizani, iar eu nu scot nimic de la asta? Adica aia erau profesionisti iar eu nu ?
I-am pus un 2. Prima mea nota. Sa fiu bucuros sau ma intristez? Ma consolez cu gandul ca nici Roma nu s-a cladit intr-o zi.
Ora urmatoare, Zbenghiu’ era in grupul dizidentilor.
Asa deci ?… Incep sa visez la regula de 3 simpla : daca un 2 imi aduce un dizident nou, atunci 50 de 2 aduc satisfactii nebanuite. Prea frumos. Daca se verifica, o sa ma dau mare la colegi in cancelarie.
Il iau pe altul. Bag intrebarea si astept raspunsul. Raspunsul a venit imediat :”pe mine ma puneti absent” si a iesit pe usa. Pot sa-i pun nota? Nu pot. Zic, las’ ca-l tin minte data viitoare. Da’ inseamna ca sunt subiectiv. La formativa zice sa nu pui note proaste ca-l demoralizezi. Asa ca ma scot la fata cu dizidentii. Nici la astia nu trebuie sa le pun note mari ca se plafoneaza. Trebuie sa-ndrepti greselile. Si lu’ ala de-a plecat cum ii indrept greselile, pe sub usa?
Asa ca ma plimb printre banci, cautand pe fata lor ceva care sa ma faca sa cred ca mai exista sanse. Ii intreb ce mai e nou, ca sa mai comunicam. Aflu ca Madona s-a cuplat cu unu’ mai tanar cu 20 de ani. Ma minunez. Nu de Madona, ci de ei. Au totusi preocupari. Incerc sa ma uit pe un caiet sa vad cum isi iau notite. Daca eram arheolog poate intelegeam ceva. Il rog pe el sa-mi citesca ce a scris. Nu a reusit nici el. Uite ce copii sufletisti, imi spun. Iau notite de dragul meu, chiar daca nu le foloseste la nimic. Incep sa ma uit si pe restul caietului. Stupoare. Toata biblioteca de la Alexandria, toate obiectele de studiu erau in acel caiet. Un caiet universal. Cata sensibilitate. Micul lor univers, tinut cu dragoste in acel caiet. Si chiar daca universul lor se reduce la un punct, acela este totusi punctul lor de vedere. Iau la intmplare de pe banci alte caiete. Identice. Deci globalizarea a ajuns si in clase…
Ajuns acasa imi fac autoevaluarea. Eu pierd timpul sa le dictez ce este important, ei mimeaza ca iau notite. Pana aici totul este perfect. Un esec perfect. Trebuie sa schimb din nou. Ma gandesc la predarea formativa. Adica sa depisteze greselile, sa le corecteze si sa urmareasca rezultatul final. Si astea in grup. Exlus !. Dupa ce eu caut sa-i imprastii prin toata clasa ca sa nu ajunga la masa critica si sa explodeze? Mai reflectez. Centrat pe elev e clar. Dar cum sa recunosc faptul ca, in mare parte, procesul de invatare nu are loc in sala de clasa şi nici atunci cand cadrul didactic este de fata.? Cand ei spun ca acasa nu invata nimic ? Si dupa ce ma rog ar putea sa invete acasa? Carti nu, notite nu.
Le-am facut un site pe net si le-am pus acolo tot cursul. Mi-a luat o saptamana. Ma gandeam ce induiosati vor fi de efortul meu pe care-l daruiam cu atata bucurie… La urmatoarea ora le-am zis de site. Le-am dat adresa lui si le-am recomandat sa citeasca de acolo. Nu mi s-au parut prea incantati, da’ am zis ca nu au vazut ce grafica misto era acolo, ce fundal muzical cu Segovia, chitara clasica … Am asteptat cu sufletul la gura urmatoarea ora, asteptam sa-i vad ovationand, cu pancarte de multumire in maini …Mai trebuie sa-ti spun ? Clasa era in doliu. Primul lucru pe care l-am auzit a fost: „chiar asa de mult avem de invatat ?”. In acel moment mi-am adus aminte ca in urma cu ceva timp, veneam de la tara cu masina incarcata, si am facut pana. Acuma, stiu ce a simtit cauciucul ala. Dar cum pana a fost rezolvata, si eu m-am trezit repede ca un pugilist din pumni. Ca sa-i inbunez, le-am spus ca marele lor avantaj va fi ca nu vor mai trebui sa scrie asa de mult la clasa. De-abia atunci au inceput ovatiile.
Si uite-asa a trecut un semestru si am ajuns la evaluarea finala.
Cartile erau facute. Aflasem pe canale neoficiale ca elevii si parintii ne vor evalua. Adica nu conteza ca ei stau in cap la ore. Trebuie sa ma asez la fel ca ei. Iar daca unu’ zbiara de nu te intelegi om cu persoana la ore, si ai tupeul nesimtit de a-i reprosa asta, te-ai ars. O sa-ti zica tipu’ “te dau afara din scoala, miselule”. Si apoi or sa vina si babacii lor, si vor zice si aia :”cum iti permiti ba martafloiule sa le dai note mici la odraslele noastre? Ce daca nu invata, nu esti platit sa inveti tu pentru ei? “. Ce sa-ti mai zic. Lucrare scrisa. Daca era orala, apareu lacunele si poate ma manca sa le pun note mici. Poate m-as fi lasat influentat de prestatia de toata jena de pana atunci ori se inhibau. Asa ca scris a fost. De la 5 in sus la toata lumea.
Am ajuns acasa. La despartire il intreb:
- Si care e solutia pana la urma ?
- Lasa vecine, ce, painea mai necoapta nu tine de foame?
- Si grupul dizident merge tot bine? – insist eu
- S-au varsat vecine, au fost asimilati.

sursa: ziarul Gandul