UN PEDAGOG PENTRU PEDAGOGI – DECALOGUL LUI QUINTILIAN

UN PEDAGOG PENTRU PEDAGOGI – DECALOGUL LUI QUINTILIAN

Profesor, Mariana Matasă
Şcoala Gimnazială Grumăzeşti, jud. Neamţ

Bunul mers al procesului de învăţământ şi rezultatele obţinute depind de metodele utilizate. Marii pedagogi au evidenţiat faptul că folosindu-se metode diferite se obţin diferenţe esenţiale în pregătirea elevilor, că însuşirea unor noi cunoştinţe sau comportamente se poate realiza mai uşor sau mai greu, în funcţie de metodele utilizate. Obiectivele urmǎrite în predarea – învǎţarea - evaluarea fiecǎrei discipline şcolare se realizeazǎ efectiv prin folosirea unor metode adecvate şi prin respectarea principiilor didactice de cǎtre cadrele didactice şi elevi.
Metodele sunt instrumente importante aflate la dispoziţia profesorului, de a căror cunoştinţe şi utilizare depinde eficienţa muncii educative. Profesorul, cunoscând varietatea metodelor, particularităţile elevilor cu care lucrează, obiectivele pe care trebuie să le atingă, trebuie să acţioneze pentru a-şi valorifica pe deplin personalitatea, devenind el însuşi un creator în materie articulare a strategiilor, metodelor şi procedeelor didactice.
Curriculum şcolar îşi propune ca pe parcursul studierii limbii latine în gimnaziu, în clasa a VIII-a, respectiv, în clasa a VII-a conform noii programe, să formeze o serie de competenţe, valori şi atitudini printre care se pot enumera următoarele: dobândirea noţiunilor esenţiale referitoare la cultura romană, cu deschidere spre civilizaţia greco-romană, fundament al civilizaţiei europene; realizarea asocierilor elementare între limba română şi limbile moderne prin intermediul fondului lor comun – limba latină ca liant lingvistic; cunoaşterea unor elemente fundamentale lexicale şi gramaticale, comune limbii latine şi limbii române. În viziunea reformei, studierea limbii latine ar trebui să se facă din perspectiva integratoare a culturii şi civilizaţiei greco-romane, reper fundamental al Europei dintotdeauna.
Fiind preocupată de formarea mea continuă, consider că modelul profesorului propus de Quintilian, este modelul spre care trebuie să tind şi eu în activitatea didactică, deoarece reprezintă idealul de profesor. Quintilian ne face să înţelegem că studiul în şcoală se bazează pe voinţa de a învăţa a elevului, ce nu admite constrângere.
Cu două milenii în urmă, ilustrul pedagog latin, Marcus Fabius Quintilianus, scriind lucrarea Institutio oratoria, care va deveni piatra de temelie a ştiinţei pedagogice europene, a dedicat două capitol (cartea a II-a , cap. 2-3) comportamentului etic şi didactic pretins profesorului din ultimul ciclu paideic din acele timpuri (sec. I p.Chr. ), profesorului de elocinţă, respectiv, în zilele noastre, profesorului de liceu.
Consider că este necesar să aduc în prim-plan aceste cerinţe - reguli sub forma unui decalog, fiind şi o propunere pentru toate cadrele didactice să mediteze asupra actualităţii lor şi să se regăsească fiecare în profilul propus de ilustrul pedagog:
1. Înainte de toate, profesorul să aibă faţă de elevii săi sufletul unui părinte şi să se considere locţiitorul celor care i-au încredinţat copiii! (Sumat igitur ante omnia parentis erga discipulos suos animum, ac succedere se in eorum locum a quibus sibi liberi tradantur existimet.)
2. Să nu aibă vicii şi să nu le tolereze! (Ipse nec habeat uitia, nec ferat.)
3. Austeritatea lui să nu fie morocănoasă, blândeţea să nu fie familiaritate, ca nu cumva cea dintâi să provoace aversiune, iar cea de - a doua dispreţ! (Non austeritas eius tristis, non dissoluta sit comitas, ne inde odium, hinc contemptus oriatur.)
4. Să ofere elevilor săi cât mai multe sfaturi despre ceea ce este cinstit şi drept, deoarece, cu cât mai des îi povăţui, cu atât mai rar îi va pedepsi! (Plurimus ei de honesto ac bono sermo sit: nam quo saepius monuerit, hoc rarius castigabit.)
5. Să fie simplu în predare, harnic, exigent, dar fără exagerare! (Simplex in docendo, patiens laboris, adsiduus potius quam inmodicus.)
6. Să răspundă cu bunăvoinţă întrebărilor puse, iar pe cei ce nu-l întreabă să-i provoace el! (Interrogantibus libenter respondeat, non interrogantes percontentur ultro.)
7. Când e să aprecieze elevii, să nu fie zgârcit, dar nici prea darnic în elogii, întrucât cea dintâi atitudine produce silă de muncă, iar a doua mulţumire de sine! (In laudandis discipulorum dictionibus nec malignus nec effisus, quia res altera taedium laboris, altera securitatem parit.)
8. Când critică cele ce trebuie corectate, să nu fie dur, să nu jignească, căci pe mulţi îi depărtează de învăţătură tocmai faptul că sunt mustraţi pe un ton deplin de ură! (In emendando quae corrigenda erunt non acerbus minimeque comementumeliosus; nam id quidem multos a propo studendi fugat, quod quidam sic obiurgant quasi oderint.)
9. Profesorul să aibă o moralitate ireproşabilă ca să constituie o garanţie contra oricărei vătămări a elevilor mai slabi! (Ideoque maior adhibenda tum cura est, ut et teneriores annos ab iniuria sanctitas docentis custodiat.)
10. Aşadar, profesorul să fie desăvârşit, atât în ceea ce priveşte elocinţa, cât şi caracterul, asemenea lui Phoenix din Homer (dascălul lui Ahile), să-i înveţe pe copii deopotrivă să vorbească şi să se poarte bine! (Sic ergo tam aloquentia quam moribus praestantissimus qui ad Phoenicis Homerici exemplum dicere ac facere doceat.)
Prin enumerarea acestor principii în cele două cărţi ale operei sale, Quintilian reuşeşte să creeze un cod de legi în domeniul educaţiei şcolare a copiilor, care nu reprezintă nişte dogme, fiind cunoscută pornirea oratorului împotriva regulilor fixe, lăsând fiecărui cadru didactic libertatea de a-şi exprima opinia asupra recomandărilor propuse de el, motivându-şi intenţia prin următoarele cuvinte: „libera enim vel contra receptas persuasiones rationem sequenti sententia est” (cine se sprijină pe raţiune e liber să gândească chiar împotriva unor idei acceptate).
Pornind de la aceste ultime cuvinte, se deduce că oratorul militează pentru gândirea liberă, reflectată şi în întregul sistem de educaţie, ceea ce probează, în antichitate, calităţi necesare oricărui pedagog modern, în mod special – o minte deschisă, una dintre cele mai valoroase calităţi, frecvent folosit, „open mind”.
Măiestria pedagogică constă în alegerea unei căi pe care să o urmeze deopotrivă profesorul împreună cu discipolul său în parteneriatul construit, în vederea atingerii obiectivelor propuse, a consolidării competenţelor, a formării aptitudinilor şi personalităţii elevilor. În sprijinul profesorului, a apărut, în timp, o nouă ştiinţă – Didactica – care se ocupă cu analiza mecanismelor învăţării, studiul principiilor, procedeelor, metodelor, strategiilor şi mijloacelor de învăţământ.
Termenul provine de la adjectivul grecesc „didaktikos”, referindu-se la ceva care te învaţă, instruieşte. Adjectivul „didactic” apare prima dată în limba franceză, în Evul Mediu în 1554 în dicţionarul Grari Larousse enciclopedique. Apoi Comenius, încercând pentru prima dată să impună pedagogia ca o ştiinţă autonomă, îl foloseşte în titlul operei sale Didactica Magna, care apare în limba cehă în 1649, iar în limba latină în 1657. El atribuie termenului următorul sens : „Didactica, această înseamnă arta şi mijloacele de învăţare. În mod precis, după unii oameni eminenţi, cuprinşi de milă pentru şcolari, condamnaţi a-şi împinge starea lor de Sisif, trebuie să fie explorată cu mai multă sau mai puţină hotărâre şi succes.”
Semnificaţia iniţială pe care Comenius o atribuia termenului de didactică era cea de artă a predării, „arta universală de a-i învăţa pe toţi totul” („omnes omnia docendi artificium”) sau „...un mod sigur şi excelent de a înfiinţa asemenea şcoli în toate comunele, oraşele şi satele oricărei ţări creştine, în care tot tineretul, de ambele sexe. fără nici o deosebire, să fie instruit în ştiinţe, călăuzit spre moravuri bune şi plin de evlavie, iar în acest chip să fie îndrumat în anii tinereţii spre toate cele necesare vieţii prezente şi celei viitoare şi aceasta concis, plăcut şi temeinic". Definind didactica drept artă de a învăţa pe alţii bine, Comenius arată că a învăţa pe altul înseamnă a şti ceva şi a face şi pe altul să înveţe să ştie şi aceasta repede, plăcut şi temeinic.
Mijloacele prin care se poate realiza acest deziderat sunt exemplele, regulile, aplicaţiile generale sau speciale (care ţin cont de natura obiectelor şi a temelor de învăţat şi de scopurile propuse): „Fiecare limbă să se învețe mai mult prin practică decât prin reguli, …regulile trebuie să întărească practica." (J.A. Comenius, 1970, pag. 15)
Pentru a-şi stăpâni şi însuşi ceea ce reprezintă „măiestria pedagogică” sau „arta de a preda”, profesorul deţine un bogat repertoriu şi procedee care asigură însuşirea şi fixarea cunoştinţelor lingvistice, de cultură şi civilizaţie, de la cele clasice la cele alternative sau activ-participative.
Profesorul reprezintă figura centrală a actului pedagogic. În faţa elevilor, el devine un actor, chiar regizor, care-şi pune în scenă toate cunoştinţele, priceperile, resursele pentru a-şi atrage publicul spectator, respectiv, elevii. Piesa pe care o reprezintă elevilor are mai multe acte ca rezultat al unei munci asidue, pornind de la planificare şi trecând prin desfăşurarea demersului didactic, culminând cu evaluarea, respectiv feed-back-ul. Profesorul deţine arta elocinţei, arta actoriei, arta de a educa, „ars educandi”. Arta didactică este arta profesorului. Talentul, dăruirea, bunătatea, respectul, înţelegerea, sacrificiul, înţelepciunea sunt câteva componente indispensabile acestei îndeletniciri care vor avea ca rezultat formarea omului pentru întreaga viaţă.
Profesorul, cunoscând varietatea metodelor, particularităţile elevilor cu care lucrează, obiectivele pe care trebuie să le atingă, trebuie să acţioneze pentru a-şi valorifica pe deplin personalitatea, devenind el însuşi un creator în materie articulare a strategiilor, metodelor şi procedeelor didactice.

BIBLIOGRAFIE
1. Apopei, Alla, Arta de a educa. Mesajul lui Quintilian, Editura Dosoftei, Iaşi, 2008;
2. Cerghit, Gheorghe, Metode de învăţământ, ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997
3. Lăscuş, Voicu, Jan Amos Comenius. Viaţa şi opera, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2009
4. Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală, Editura Polirom, Iaşi, 1999;
5. Rizea, Corneliu Smarand, Didactica limbii latine, Editura Universitaria, Craiova, 2007;
6. Quintilianus, Marcus Fabius, Arta oratorică, Maria Hetco, Editura Minerva, Bucureşti, 1974