Tratarea diferenţiată a copiilor preşcolari

Tratarea diferenţiată a copiilor preşcolari

Prof. Drăgan Alexandra
Grădiniţa cu P.P. nr. 1 Motru, jud. Gorj

Învăţarea diferenţiată are ca scop eliminarea unor lacune din cunoştinţele şi deprinderile însuşite de copii.

Tratarea diferenţiată a copiilor preşcolari vizează, în fapt, adoptarea unor practici instructiv –formative strict circumscrise, la capătul cărora se urmăreste diferenţierea calitativă reală a subiecţilor expuşi educaţiei deopotrivă cu afirmarea individualităţii copiilor, încă de la această vârstă. Din perspectiva activităţii pedagogice propriu-zise, educatorul recurge la proiectarea, organizarea şi desfăşurarea unor procese curriculare care să conducă în mod nemijlocit la diferenţierea şi individualizarea preşcolarilor, favorizând o serie de contexte specifice procedeelor de instruire şi dezvoltând strategii particulare care să se materializeze în diverse forme de aplicare a programelor de învăţare.
Tratarea diferenţiată a copilului preşcolar este impusă de realizarea obiectivului principal al educaţiei preşcolare, acela de a “ permite fiecărui copil să-ţi urmeze drumul său personal de creştere şi dezvoltare”.
Tratarea diferenţiată exprimă necesitatea ca organizarea, desfăşurarea şi evaluarea acţiunilor educative din grădiniţă să fie în acord şi să stimuleze dezvoltarea psihogenetică a copilului. Sarcinile care se dau copilului trebuie să fie în consens cu însuşirile de personalitate, care se află în permanenţă devenire şi transformare, doar aşa se poate asigura o amplificare a efortului psihic şi fizic al copilului.
Intreaga activitate instructiv - educativă desfăşurată în grădiniţă se bazează pe cunoaşterea personalităţii copilului: educatoarea cunoaşte copilul educându-l şi il educă mai bine dacă îl cunoaşte. Învăţământul actual se adaptează tot mai mult la particularităţile psiho-fizice individuale şi de vârstă ale copiilor, în vederea dezvoltării cat mai depline a personalităţii acestora.
Prin natura lor, activităţile desfăşurate în grădiniţă dezvoltă copiilor spiritul de observaţie şi de investigaţie, cultivând imaginaţia, gândirea creatoare, orientează activitatea psihică, disciplinează conduita şi contribuie, în sfârşit, la formarea rapidă şi mai eficientă a mecanismelor psihice, care înlesnesc şi condiţionează învăţarea, munca, fiind necesare la intrarea copilului preşcolar în şcoală.
Pentru obţinerea reuşitei acestora, condiţia de bază este aceea ca elementul de joc să rămână o dominantă a întregii activităţi din grădiniţă, chiar dacă sarcinile procesului instructiv devin din ce în ce mai complexe.
Atunci, când vorbim despre tratarea diferenţiată şi individualizată a copiilor preşcolari, înseamnă că vorbim despre trăsăturile caracteristice ale personalităţii educatoarei,modalităţile de asigurare şi realizare a instruirii, sprijinirea şi îndrumarea educatoarelor şi nu în ultimul rând colaborarea cu alte persoane din colectivitatea preşcolară. Un rol deosebit de important îl constituie pregătirea şi caracteristicele educatoarei pentru a realiza activităţile eficient dar trebuie ţinut seama că fiecare îşi defineşte propriul rol şi care variază de la o persoană la alta. Educatoarea trebuie să aibă disponibilitatea şi energia de a încerca cât mai multe idei noi, de a persevera chiar şi atunci când lucrurile par a nu prea merge bine chiar de la început, sau chiar atunci când metoda folosită necesită un efort suplimentar. Trebuie reţinut faptul că orice învăţare a deprinderilor noi cere în primul rând multă răbdare şi timp.
Învăţarea diferenţiată are ca scop eliminarea unor lacune din cunoştinţele şi deprinderile însuşite de copii, atingerea performanţelor minimale acceptate iar rolul cel mai important în acest tip de învăţare îl are îmbogăţirea şi aprofundarea cunoştinţelor acelor copii capabili de performanţe superioare.
Pentru munca diferenţiată în învăţământul preşcolar doar educatoarea este cea care planifică şi asigură activităţi care sunt potrivite fiecărui copil, dându-i posibilitatea să reflecte, bineînţeles că într-o măsură oarecare, în privinţa procesului de învăţare, sprijinindu-l şi încurajându-l.
Activitatea de diferenţiere trebuie orientată spre acele aspecte care influenţează randamentul şcolar. Orice activitate de diferenţiere a instruirii trebuie să pornească întotdeauna, de la sesizarea trăsăturilor, dar şi a deosebirilor dintre subiecţi manifestate pe mai multe planuri. Aceste trăsături îi diferenţiază pe copii reprezentând operaţia iniţială, premisă a oricărei acţiuni de tratare diferenţiată , astfel educatoarea va şti cum să-şi orienteze intervenţia educativă, adaptând-o în raport cu trebuinţele fiecăruia, dar şi pentru dezvoltarea sentimentelor favorabile apartenenţei la grup. Nu trebuie uitat nici faptul că există situaţii în care grupul de copii este eterogen, ca nivel de pregătire datorat faptului că unii vin direct în grupa pregătitoare, alţii frecventează neregulat grădiniţa sau situaţiile unde sunt grupe combinate. O altă clasificare a grupelor este cea a grupelor omogene care pot fi clasificate la rândul lor în alte subgrupe: copii cu un nivel intelectual normal sau peste nivelul grupei şi copii care au un ritm mai lent în gândire sau acţiune.
În activităţile zilnice pe care le desfăşoara la grădiniţă copilul trebuie să găsească elemente care să-l solicite corespunzator stadiului de dezvoltare atins de el. Dacă aceste elemente sunt prea uşoare, nu trezesc interesul copilului, îl conduc cel mai adesea la plictiseală. Dacă gradul de dificultate al elementelor stimulative depăşeşte posibilităţile copilului,acesta se va considera neputincios şi, în cele din urmă îl va lua pe „nu pot”în braţe.
Învăţământul individualizat constă în împlinirea unor sarcini de lucru de către fiecare copil în mod independent. Indiferent de forma de organizare pe care o alege, educatoarea are un rol deosebit de important. Şi această formă are avantajele şi dezavantajele ei.
Dintre avantaje amintim:
 îl ajută pe copil să-şi însuşească deprinderi de muncă intelectuală;
 îl ajută la eliminarea lacunelor;
 respectă particularităţile de vârstă;
 conduce la aprecierea cât mai exactă a capacităţilor fiecărui copil tratat separat;
Pe lângă aceste avantaje învăţământul diferenţiat şi individualizat prezintă şi unele limite, de care cadrul didactic trebuie să ţină seama:
o copilul se poate izola de colectiv, dacă activitatea nu este dirijată atent şi nu este îmbinată cu activităţi frontale;
o răpeşte mult timp şi prezintă dificultăţi, deoarece preşcolarii şi şcolarii mici nu ştiu să-şi organizeze munca independentă;
o pretinde cadrului didactic o perfectă stăpânire a acestei strategii;
Pentru a putea ajunge la o diferenţiere autentică şi eficientă în instruirea copiilor, trebuie să îndeplinim două obiective:
 cunoaşterea particularităţilor psihice ale copiilor în corelaţie cu randamentul lor cu privire la interese, inclinaţii, viaţă afectivă;
 clasificarea psihologică a copiilor în procesul instruirii privind particularităţile activităţii de gâdire şi capacitatea de învăţare.
În funcţie de receptivitatea copiilor la învăţare se va stabili ritmul de lucru ţi tinând cont de capacitatea lor de asimilare se vor alege formele de muncă, metodele, ritmul de lucru. Orice acţiune de diferenţiere a instruirii, trebuie să pornească întotdeauna de la sesizarea trăsăturilor comune, dar şi a deosebirilor dintre subiecţi, deosebiri manifestate pe mai multe planuri:tip dominant al proceselor nervoase superioare, dezvoltare intelectuală, capacitate de învăţare, ritm de lucru, interes, înclinaţii şi altele.
Sistemul de modalităţi adoptate în vederea diferenţierii instruirii constă în combinaţii variabile ale factorilor care definesc procesul didactic şi anume:
 conţinutul instrucţiei;
 modul de grupare a preşcolarilor;
 timpul sau ritmul de lucru;
 metode de lucru;
Astfel cele mai frecvente combinaţii sunt:
 variaţii în conţinutul stucturii şi ritmului de lucru;
 acelaşi conţinut, dar timp variabil;
 acelaşi ritm de lucru, dar conţinut diferit ca volum şi complexitate;
 grupări variate de copii, variaţii de conţinut şi de timp;
 variabilitatea metodelor de lucru şi a modalităţilor de realizare a conţinuturilor activităţilor.

Bibliografie:

Dodge D.Programa creativă pentru vârstele mici, Washington DC,1993;
Hristu Barbu Pedagogia preşcolară-Didactica-Manual,EDP 1994;
Programa activităţilor instructiv- educative,Bucureşti 2004;
Revista învăţământul preşcolar, Nr. 3-4/1995, Bucureşti, Pag.106.
Revista învăţământul preşcolar,Nr.1-2/ 2000,Bucureşti,Pag.150-154;
Revista învăţământul preşcolar nr.3-4 2006;