TEORIA LECTURII ȘI INOVAREA DIDACTICĂ (un articol de specialitate la limba și literatura română, nivel liceal)

TEORIA LECTURII ȘI INOVAREA DIDACTICĂ
(un articol de specialitate la limba și literatura română, nivel liceal)
“Adevăratul cititor, la fel cu adevăratul drumeț, e acela care citește de dragul de a citi, care-și face din satisfacțiile ce-i procură lectura deprinderi superioare și care nu obosește niciodată.” (Perpessicius)

Printre procesele de învățare școlară a codurilor culturale, lectura textului ocupă locul central în formarea elevilor pentru integrarea lor în societate..
Lectura e “un proces complex și cuprinde competențele și deprinderile la nivel de percepție, decodare, de experiență, de fond lingvistic, de memorie și de capacitatea de a stabili conexiuni.”
Lectura reprezintă un fenomen, deopotrivă social și psihologic, atingând categorii diverse ale populației, cu niveluri diferite de posibilități și pregătire profesională, de lectură. În orice caz, lectura înseamnă, în primul rând, un proces de comunicare;toate sensurile termenului de cultură include semnificația de transmitere și comunicare. În Introducere în teoria lecturii, Paul Cornea vorbea despre două concepții majore ale conceptului de lectură : concepția extinsă: orice tip de comunicare și concepția restrânsă: comunicarea scriptică.
Lectura (lat. “lectura”= citire) este un act de reciprocitate stabilită între scriitor (emițătorul) și lector (receptorul), la mijloc situându-se comunicatul ( mesajul). Termenul de lectură poate fi pus în relație cu cel de citire, dar termenii sunt doar sinonime parțiale, întrucât lectura presupune o receptare specializată, profundă și conștientă, pe când citirea e o receptare superficială, nespecializată și, ușor, inconștientă (neasumată).
Din câmpul lexical al termenului lectură nu poate fi evitat nici termenul de decodificare. Decodificarea întărește oarecum idea că, de fapt, nu citim, ci recitim. Matei Călinescu în A citi, a reciti precizează că re(lectura) e : “un proces cu o finalitate structural, reflexive, autoreflexivă, un mod al atenției care presupune încetinirea lecturii, cântărirea critică a detaliilor, un anumit profesionalism al lecturii.” Teoreticianul privilegiază relectura, după cum mărturisea și Georges Perec : “Recitesc cărțile pe care le iubesc și iubesc cărțile pe care le recitesc.”. Cu alte cuvinte, importantă e recitirea , adică parcurgerea a doua, a treia oară a unei cărți în vederea surprinderii tuturor detaliilor, tuturor nuanțelor. Cu toate acestea trebuie să precizez că sensurile totale și depline ale unei opere literare nu vor fi epuizate niciodată. Relectura unei cărți e mereu proaspătă și diferită, surprinzătoare și emoționantă, doar pentru simplul motiv că niciodată nu recitim o carte cu aceeași stare de spirit. În cazul operelor epice doar firul epic rămâne cunoscut, în rest vom găsi mereu alte nuanțe, alte idei, alte interpretări.
Totuși, teoreticianul Ingarden apreciază, diferit de Matei Călinescu, prima lectură a unei opere literare, în numele prospețimii impresiei, al sentimentului de “surpriză și de uimire generate de contactul originar cu o operă de artă literară” . Teoreticianul are și el dreptate în ceea ce privește prima impresie. Există, însă, puține lecturi prime pure, deoarece cititorul, de ce le mai multe ori, cunoaște câte ceva despre autorul cărții pe care urmează să o lectureze, ori i-a fost prezentată cartea și pornește deja cu o primă impresia, a celui ce i-a recomandat-o prin citirea înaintea lui. Citire sau recitire, indiferent cum i-am zice, re(lectura ) produce un entuziasm în sensul cuvintelor lui Roland Barthes : “lectura e munca din care s-a evaporat orice urmă de osteneală”.
Wolfgang Iser în Actul lecturii consideră că, în lipsa lecturii, cartea nu e mai mult decât un obiect. “Prin lectură cartea ia ființă” . Operele literare sunt citite pentru că ele pot da unele răspunsuri finite umane. Actul de lectură e suma adunării textului propriu-zis cu experiențele cititorilor. Lectura îl leagă pe scriitor de cititor. Interacțiunea aceasta e fantastică, indispensabilă. Lectura poate deveni doar atunci plăcere când productivitatea noastră intră în joc, adică acolo unde textile ne oferă șansa de a ne active capacitățile. Sartre vorbește chiar de un pact între cei doi poli: “Actul de creație este, în momentul conceperii unei opere, doar un moment incomplet, abstract. Dacă autorul ar fi singurul care există, atunci acesta ar putea scrie cât de mult dorește - opera ca obiect nu ar trebui să vadă niciodată lumina zilei, iar autorul ar trebui să lase penița din mână sau să atingă culmile disperării. Dar procesul scrierii include procesul lecturii, iar aceste două acte independente au nevoie de doi oameni cu activități diferite. Strădaniile combinate ale autorului cu cele ale cititorului contribuie la nașterea obiectului concret și imaginar care este opera spiritului. Arta nu poate exista decât pentru îl prin celălalt. ”
În viziunea lui Paul Cornea orice locutor e în stare să producă, să recepteze, să distingă diferite tipuri de texte. Dar, mai ales în cazul operelor literare, fiecare întâmpină textul “cu un orizont de așteptare.” Asimilează textul, dar trece dincolo de el, aproape întotdeauna, prin amprenta personală a viziunii, a interpretării. Un scriitor trebuie să scrie pentru că acesta e modul prin care se face de cunoscut lumii, prin care se comunică, tot astfel cum pianistul uzează coardele pianului sau pictorul tușul vopselei. Astăzi, scriitorul nu mai este interesat de a se comunica pe sine, ci scrie gândind ce i-ar plăcea receptorului să citească, ce l-ar face mai popular, ce i-ar crește veniturile. S-a produs aici o mare greșeală și o îndepărtare a autorului de cititorul său, chiar dacă, teoretic, scrisul pentru dorințele cititorului pare un gest altruist. Dimpotrivă, “această îndepărtare e o consecință a generalizării relațiilor pe piață. Pe măsură ce literatura devine o ramură a industriei cărții, contactul direct între producător și consumator se întrerupe, fiind înlocuit de jocul de basculă dintre ofertă și cerere.”
Se ridică o altă întrebare: se află sensul depus de autor în structurile textuale, ori, dimpotrivă, e preconizat de cititor, pe baza anumitor reguli de semnificare? Cele două eventualități conturează perspective cu totul diferite, în multe privințe antinomice, asupra procesului lecturii: în primul caz sensul e descoperit, în al doilea caz sensul e construit. Deci, lectura e un mod de observație (mai mult sau mai puțin pertinent, interesant, inteligent, perspicace) și o activitate inventivă de producere, nu simplu de reproducere a sensului. În funcție de capacitățile intelectuale și afective ale lectorului se poate vorbi de citirea hipologografică (la stadiu primar) și citirea hiperlogografică (citirea matură, specializată, performantă). Teoreticianul Jansen consideră că trecerea de la hipo la hiper se efectuează în patru pași în funcție de vârstă: prima grupă cuprinsă între 9-10 ani, a doua grupă de vârstă este între 11-12 ani, a treia între 13-14 ani, a patra între 15-16 ani. Acesta este un criteriu de la care pot exista, ca în cazul tuturor teoriilor, excepții multiple. Un copil pasionat de mic, căruia i s-a insuflat pasiunea pentru a citi, poate ajunge mult mai repede la stadiul de lectură hiperlogografică, după cum un om adult poate rămâne mult și bine în pragul lecturii hipologografice. Totuși, ceea ce mi se pare interesant, e că, la vârsta de 15 ani, elevul de clasa a IX-a, printr-o muncă intensă asistată de profesor, poate ajunge un excelent cititor, poate pătrunde în lectura hiperlogografică. El poate deveni un lector performant prin explicarea conceptelor operaționale însușite, prin realizarea unor interpretări proprii, prin rezolvarea unor sarcini de lucru complexe etc. De altfel, la nivel de clasa a IX-a se operează cu termenii de : lector inocent, lector eficient și lector competent. Chiar este aceasta o metodă de lucru. Lectura în trei trepte este o convenție prin care se asigură un demers didactic progresiv, în scopul de a stimula și de a dobândi plăcerea lecturii.
Tot în Introducere în studiul lecturii, Paul Cornea menționează diferitele tipuri de lectură, asupra cărora nu voi insista prea mult. Teoreticianul numește astfel: lectura liniară, lectura receptivă, lectura literară, lectura informativă globală, lectura exploratorie, lectura de cercetare și lectura rapidă. În viziunea prof. Octavia Costea, tipurile de lectură care merită a fi menționate sunt: lectura cu voce tare și în gând, lectura textului literar, lectura interpretativă, lectura de căutare, lectura explicativă a textului/metodică, lectura de documentare, lectura graficelor și a schemelor.
De asemenea, au fost identificate și tipurile de lector : lectorul alter ego, lectorul vizat, lectorul prezumtiv, lectorul virtual, lectorul înscris, lectorul real (empiric). În Didactica lecturii, Octavia Costea trece în revistă diferitele tipuri de cititori în viziunea marilor teoreticienii ai lecturii : cititor implicat (Wolfgang Iser - 1978), cititor model (Umberto Eco - 1975), cititor ideal (Jonathan Culler - 1981), cititor actual (Hans R. Jauss - 1982), cititor informat (Stanley E. Fish - 1980).
Dintre tipurile de motivație pentru lectură sunt, de obicei, menționate următoarele: motivațiile intelectuale, motivațiile afective și motivațiile socio-afective. La capătul lecturii descoperim modelarea, formarea a două comportamente : unul obiectiv, atunci când cartea e simplă sursă de informative și unul subiectiv, când cartea devine proiecție a sinelui. Lectura e condiție a reușitei, a cunoașterii de sine și de ceilalți.
În volumul Întoarcerea labirintului , criticul literar Eugen Simion observă schimbarea din poetica tradițională, unde elementele care determină procesul literar erau autorul, opera și lumea și poetica modernă care cuprinde autorul, opera, lumea și lectorul, acesta din urmă având rolul cel mai important. Când lectorul de literatură devine producător de literatură, vorbim de lectura productivă - scriitura se modifică la nesfârșit în funcție de lectorul ei, ceea ce asigură longevitatea operei literare. Studiul lui Eugen Simion este interesant, dar unele aspect au fost deja amintite, parțial. Frumusețea cărții e realizată de episoadele în care sunt rememorate figurile emblematice ale lui Marin Preda, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Marguerite Yourcenar, pasaje care vor fi aduse în discuție elevilor pe parcursul anilor școlari. Frumos este pasajul în care criticul, vorbind despre lectura romanului Moromeții, mărturisește: “Întâlnirea cu o carte poate fi un act important în biografia cuiva ”.
Un text “delicios”, curat scris este eseul “Cărți Pascale, sau despre necesitatea unui manual al perfectului cititor”al lui Mircea Eliade din volumul Drumul spre centru. Trecând dincolo de utilitatea lecturii, Mircea Eliade propune “funcții mai nobile, mai firești”actului de lectură. Două idei fundamentale încheagă textul: prima vizează capacitatea lecturii de a lumina tainele lumii și adâncurile finite umane: “lectura care să ne introducă în anotimpuri, să ne reveleze ritmurile din afara noastră... Lectura ar putea ajunge o tehnică prin care omul ar învăța ritmurile și anotimpurile. Am intra în primăvară cu o carte... Lectura și-ar regăsi funcția ei primordială, magică, de a stabili contactul între om și cosmos ...” A doua idee de bază pune în discuție necesitatea apariției unui “Manual al perfectului cititor”din care lectorul să deprindă vârstele lecturii, dar și întrebuințarea ei în cele mai intime trăiri umane: “s-ar găsi acolo ce trebuie să citești când ești trist, sau oboist, sau în vilegiatură …” O idee interesantă e și aceea a rezolvării decepțiilor interioare prin actul lecturii și nu prin “mii de formule farmaceutice, tonice, siropuri și mai știu eu ce…” Ideea e reluată, peste aproximativ două decenii de H. R. Patapievici, unde autorul îl pomenește pe Francis Fukuyama (atenție la titlul cărții acestuia: “The end of History and the Last Man” ! ), care menționează că în America există două medicamente (Ritalin și Prozac) care dă rezolvare problemelor sociale și psihologice ale individului: “în loc să încercăm să depășim sinele cu toate anxietățile și limitările sale, așa cum au făcut toate generațiile anterioare … acum putem scoate din mânecă o pilulă”.
Nu pot să nu mă întreb unde se va ajunge peste 20-30-50 de ani?! Cred că trebuie să ne învățăm elevii și copiii că e bine să suferi, să fii decepționat, să te frămânți, dar și să te bucuri, să plângi, să te resemnezi sau să te avânți. Trebuie să-i învățăm că demnitatea și onoarea nu sunt simple cuvinte, ci concepte pentru care trebuie să lupți în viață, că la un moment dat banii părinților dispar și că rămâi singur cu viața și că trebuie, impetuos, să rămânem oameni ! Trebuie să-i ispitim, să-i momim, să-i seducem pentru un ideal, pentru viața adevărată, profundă și, nicidecum, ușoară. Antoine de Saint-Exupery în Citadela, carte care vorbește despre om și umanitate, spunea: „Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită.”

Prof. MIHAELA FILDAN