Talentul muzical-Aptitudinea muzicală

TALENTUL MUZICAL-APTITUDINEA MUZICALĂ

,,Aptitudine, dispoziție naturală și dobândită de a efectua
anumite sarcini. Timp îndelungat aptitudinile rămân
nediferențiate și, în general, numai cu începere de la vârsta
de aproximativ 10 ani ele prind a se preciza. Dispozițiile
particulare, cum ar fi abilitatea de a desena,... aptitudinea pentru
muzică, se manifestă destul de precoce.”
O atenție deosebită din partea psihologilor a fost acordată
studiului aptitudinilor muzicale. In sensul acesta se studiază
probleme ce privesc sensibilitatea muzicală, însușirile
creatoare, și însușirile interpretative, factorii generali de
personalitate care îmbracă forme specifice în strucura
talentului. Unii autori vorbesc depre aptitudinea muzicală pornind
de la simțul înălțimii, intensității, ritmului, armoniei,
diferențierea tonurilor, recunoașterea intervalelor succesive,
analiza tonurilor combinate sau izolate.
Aptitudinea muzicală este o însușire a personalității care
face posibilă efectiuarea cu succes a activității muzicale. O
persoană cu aptitudine muzicală manifestă interes și
înclinație deosebită pentru muzică, fredonează melodii,
cântă, învată cu ușurință cântecele auzite, manifestă
dorința de a cunoaște cât mai multe date din domeniul muzical.
Talentul muzical constă în dezvoltarea aptitudinii muzicale la un
nivel superior, caracterizat prin originalitate și capacitate
creatoare. Când o persoană reușește să creeze muzică
originală, cuceritoare, răscolitoare, exprimând idei, sentimente
și dorințe profund umane, suntem în prezența unui talent
muzical.
Trebuie remarcat faptul că aptitudinea muzicală este o
combinație specifică de însușiri senzoriale intelectuale,
afective și volative. Din punct de vedere senzorial este nevoie de
o bună acuitate auditivă. Datorită căreia se poate percepe
înălțimea sunetelor, intensitatea lor, ritmul, armonia și
timpul. Nu totdeauna o persoană care dispune de un organ auditiv
bun dă dovadă de înzestrare muzicală. Aceasta înseamnă că
doar simpla peercepere a sunetelor nu e de ajuns, ci este nevoie în
plus și de o înțelegere a lor. Se știe că Beethoven și-a
pierdut la un moment dat definitiv auzul, dar aceasta nu l-a
împiedicat să compună cele mai frumoase lucrări muzicale.
Aproape toți cercetătorii vorbesc despre un auz interior și unul
exterior. La Beethoven auzul interior era foarte dezvoltat.
„La 35 de ani a găsit, pentru a da frâu liber independenței
sale de creație un aliat excepțional: surzenia. Beethoven se poate
astfel închide în sine, în dublul sens al cuvântului: se
izolează de omenire, dar aude cu atât mai limpede vocea sa
interioară. Și acesta înseamnă a doua libertate a sa, cea mai
prețioasă. Desigur, auzului minții sale a rămas intact nu numai
în privința înălțimilor sonore ci și a intensităților și
coloritului sonor. Dar totuși, ceea ce domină este auzul pur
mintal, acela pentru care ceea ce contează în muzică este ideea,
independent de întruchiparea ei.”
Înălțimea unui sunet este determinată de frecvența sau
numărul de vibrații pe secundă. Intensitatea sau tăria unui
sunet depinde de amplitudinea undelor sonore.

Ritmul muzical este capacitatea de a trăi activ, motric, de a
simți expresivitatea emoțională a ritmului muzical și de a-l
reproduce cu exactitate. Perceperea ritmului ușurează substanțial
înțelegerea structurii melodice a unei compoziții muzicale.
,,Ritmul presupune izocronismul și carura, deși li se
împotrivește. Spontaneitatea ritmică pretinde și depășește
ordonarea metrică. Ritmul este construirea timpului în funcție de
spontaneitatea sufletului. Ritmul este timpul sufletului și al
intelectului, împotrivindu-se și suprapunându-se și
încorporându-se timpului sensibilității pure, în sensul în
care înțelegea Kant acest cuvânt.”
Memoria, mai ales memoria auditivă, este de asemenea o componentă
necesară a aptitudinii muzicale. Execuția după după auz al
melodiilor este un indiciu al aptitudinii muzicale, care ajută la
depistarea timpurie a acesteia. Copiii înzestrați muzical, odată
ce aud o melodie, încep să fredoneze anumite fragmente care i-au
impresionat.mai puternic, iat după câteva percepri repetate o
redau în întregime.
Tot așa de importantă este și memoria vizuală. ,,Psihologia ne
arată cum artele învață cele două simțuri privilegiate -
văzul și auzul - să asculte, așa cum îndeamnă Claudel, muzica
devenirii interioare a lucrurilor și a faptelor. Dincolo de
înțelegerea preocesului de geneză a operei de artă, psihologia
aplicată acestui domeniu ne introduce în fascinanta confruntare
intelectuală a întrebărilor care frământă conștiința
estetică a lumii moderne.”
Nu se neglijează nici memoria motrică, actorul cântăreț
trebuie să-și amintească gesturile, mișcările, locul de
deplasare pe scenă. Arta interpretativă se manifestă pe două
laturi, cântăreț și dirijor. Sensibilitatea muzicală este
asociată cu înțelegerea conținutului de idei al partiturii sau
al frazei muzicale. Același lucru este valabil și pentru dirijor,
care cucerește și entuziasmează publicul. Stăpânind perfect
partitura, pătruzându-i sensul, el îi dă o nouă viață,
dominând în același timp orchestra cu prestigiul și autoritatea
sa.
,,Înrâurirea imediată a muzicii asupra noastră este,
indiscutabil, de natură emoțională. Percepem succesiunea unor
stări sufletești și ne simțim ființa afectivă zguduită,
înălțată. Dar acesta este doar punctul de pornire al
înțelegerii muzicii. A te mărgini să remarci emoții și să le
încerci, înseamnă să rămâi la periferia fenomenului muzical.
Procesul înțelegerii nu progresează decât dacă izbutești a
prelungi în conștiință ecourile muzicii după stingerea
sunetelor și sintetiza mulțimea stărilor sufletești deslușite
în muzică și trăite de propria-ți sensibilitate.”
La apariția interesului pentru muzică un rol determinant îl are
în primul rând mediul familial. Așa de exemplu în familia lui
George Enescu cântatul era practicat cu pasiune și seriozitate.
Străbunicul său a fost preot, dotat cu o voce superbă, mama sa de
asemenea avea o voce frumoasă și cânta la chitară.
Dintre toate aptitudinile, cele muzicale apar cel mai timpuriu. Nu
trebuie uitat însă că marile talente muzicale nu sunt produsul
exclusiv al înzestrării native, ci mai ales al unei munci
perseverente. George Enescu obișnuia să spună: În muzică este
nevoie de talent cam 30%, restul de 70% este muncă. Prin acel 30%
înțelegând înzestrarea nativă.
,,Totuși, fără cultură și exercițiu, geniul muzical va
rămâne totdeauna foarte imperfect...Istoria marilor artiști
demonstrează câtă sudoare a picurat în timp ce ei își făceau
exercițiile, cât ulei a consumat lampa lor de noapte, câte
încercări nereușite au înghițit flăcările șemineului lor,
cât de retrași în tăinuita lor singurătate și-au exersat ei
degetele, urechea și inima, până când, în sfârșit, s-au
prezentat în fața lumii cu realizările lor de maeștri,
smulgându-i acesteia aclamații de admirație.”
Având aceste criterii de evaluare, problema care se pune e cea a
integrării acestor modalități într-un complex educativ optim,
care să permită atât selecția științifică a valorilor
artistice, cât și stimularea eficientă a capacităților
depistate în conformitate cu particularitățile de personalitate
ale fiecărui aspirant la creație și interpretare artistică. În
procesul de stimulare a aptitudinilor artistice, psihologul și
pedagogul utilizează ca materiale informative nu numai rezultatele
metodelor științifice, ci și datele observației empirice pe care
le pot furniza părinții, personalul didactic, cei din anturajul
copiilor talentați. Numai așa, într-un mod coordonat se poate
spera în creștera eficienței educative și într-o valorificare
maximă a talentelor riguros selecționate.

BIBLIOGRAFIE
1. ALBU, Gabriel, Introducere într-o pedagogie a libertății,
Editura Polirom, Iași, 1998
2. BĂLAN, George, Enescu, Editura Tineretului, București, 1963
3. George, BĂLAN, Dincolo de muzică Editura pentru Literatură,
București, 1967
4. DELACROIX, Henri, Psihologia artei, Editura Meridiane,
București, 1983

5. GOLÉA, Antoine, MUZICA din noaptea timpurilor până în
zorile noi, vol. 1, Ed. Muzicală, București,
1987

6. IONESCU, Constantin, A. Educație Muzicală, Editura Muzicală,
București, 1986
7. LAROUSSE, Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic,
București, 1996

8. PINCHERLE, Marc, Lumea virtuozilor, Editura Muzicală a Uniunii
Compozitorilor , București, 1968