Studiu de specialitate: Tradițional și/sau modern?

Bunul mers al procesului de învăţământ şi rezultatele obţinute depind de metodele utilizate. Marii pedagogi au evidenţiat faptul că folosindu-se metode diferite se obţin diferenţe esenţiale în pregătirea elevilor, că însuşirea unor noi cunoştinţe sau comportamente se poate realiza mai uşor sau mai greu, în funcţie de metodele utilizate.
Metodele sunt instrumente importante aflate la dispoziţia profesorului, de a căror cunoştinţe şi utilizare depinde eficienţa muncii educative. Profesorul, cunoscând varietatea metodelor, particularităţile elevilor cu care lucrează, obiectivele pe care trebuie să le atingă, trebuie să acţioneze pentru a-şi valorifica pe deplin personalitatea, devenind el însuşi un creator în materie de articulare a strategiilor, metodelor şi procedeelor didactice.
Antrenarea permanentă a elevilor la un efort intelectual susţinut şi dezvoltarea unor capacităţi necesare unei activităţi de învăţare productivă reprezintă modalitatea cea mai eficientă de educare a elevilor în spiritul unei atitudini conştiente şi active.
Cerinţa primordială a educaţiei progresiviste, cum spune Jean Piaget, este de a asigura o metodologie diversificată bazată pe îmbinarea activităţilor de învăţare şi de munca independentă, cu activităţile de cooperare, de învăţare în grup şi de munca interdependentă.
În ultima vreme, în şcoala românească s-a pornit o ”cruciadă” împotriva aşa-numitelor metode tradiţionale, considerate ”vinovate” de toate dificultăţile prin care trec procesul de învăţământ şi actanţii educaţiei, fie ei profesori sau elevi. Trimis în boxa acuzării, învăţământul românesc tradiţional este învinuit de următoarele fapte:
• Profesorii ţin prelegeri şi impun puncte de vedere;
• Învăţarea are loc predominant prin memorare şi reproducere de cunoştinţe;
• Se urmăreşte ierarhizarea elevilor;
• Evaluarea vizează măsurarea şi aprecierea cunoştinţelor (ce ştie elevul);
• Elevii lucrează izolat şi acceptă pasiv ideile transmise.
La polul opus, didactica modernă pare a fi găsit cheia rezolvării tuturor acestor probleme.
Termeni precum „activizare”, „centrare pe elev”, „cooperare” par a fi dotaţi cu puteri magice, capabile să insufle plictisitoarelor şi vetustelor lecţii tradiţionale o înfăţişare cu totul extraordinară:
• Profesorul devine partener în învăţare;
• Învăţarea se realizează prin cooperare;
• Evaluarea pune accent pe elemente de ordin calitativ (valori, atitudini);
• Elevii colaborează unii cu alţii.
Adevărul este că, din fericire, în practica şcolară, nici una dintre aceste situaţii, exagerate de
altfel, nu este întâlnită. Cadrele didactice au realizat că, astăzi, dacă doreşti cu adevărat să desfăşori un proces instructiv-educativ modern, trebuie să răspunzi provocării de a spori potenţialul formativ al metodelor clasice prin accentuarea potenţialului lor euristic şi activ-participativ.
Un adevărat profesionist în predare (indiferent de disciplină) va trebui să ştie să adapteze demersul didactic. Sunt lecţii care în mod cert produc performanţe şcolare superioare numai cu ajutorul metodelor moderne, dar suntşi lecţii în care prezenţa acestora nu este obligatorie. Utilizarea metodelor moderne nu trebuie făcută în lipsa unor combinări şi armonizări cu metodele aşa-numite tradiţionale deoarece avantajele şi dezavantajele lor sunt complementare.
Sunt considerate active acele metode care nu încorsetează elevul într-o reţea de expresii fixe sau de reguli rigide, ci care rezervă o pondere crescândă elevului înî nteracţiunea lui cu obiectele învaţării, care determină un maximum de activism al structurilor operaţional-mintale în raport cu sarcinile de învăţare în care este angajat acesta.
,,Activ” este elevul care gândeşte, care depune un efort de reflecţie personală, interioară si abstractă, care întreprinde o acţiune mintală de căutare, de cercetare şi redescoperire a adevărurilor, de elaborare a noilor cunoştinţe şi nu cel care se menţine la nivelul acţiunii concret-senzoriale, intuitiviste, și nici cel care face apel la facultatea de receptare şi de reproducere apoi a cunoştinţelor.
Având în vedere că nici metodele clasice nu sunt lipsite de virtuţi, pentru activizarea elevilor pot fi îmbinate în mod armonios metodele clasice cu cele moderne. Metodele de învăţământ sunt căile folosite de elevi şi profesori cu scopul ca elevii să se formeze, atât prin activitatea îndrumată de profesori, cât şi prin cea organizată independent şi diferenţiat.

Bunul mers al procesului de învăţământ şi rezultatele obţinute depind de metodele utilizate. Marii pedagogi au evidenţiat faptul că folosindu-se metode diferite se obţin diferenţe esenţiale în pregătirea elevilor, că însuşirea unor noi cunoştinţe sau comportamente se poate realiza mai uşor sau mai greu, în funcţie de metodele utilizate.
Metodele sunt instrumente importante aflate la dispoziţia profesorului, de a căror cunoştinţe şi utilizare depinde eficienţa muncii educative. Profesorul, cunoscând varietatea metodelor, particularităţile elevilor cu care lucrează, obiectivele pe care trebuie să le atingă, trebuie să acţioneze pentru a-şi valorifica pe deplin personalitatea, devenind el însuşi un creator în materie de articulare a strategiilor, metodelor şi procedeelor didactice.
Antrenarea permanentă a elevilor la un efort intelectual susţinut şi dezvoltarea unor capacităţi necesare unei activităţi de învăţare productivă reprezintă modalitatea cea mai eficientă de educare a elevilor în spiritul unei atitudini conştiente şi active.
Cerinţa primordială a educaţiei progresiviste, cum spune Jean Piaget, este de a asigura o metodologie diversificată bazată pe îmbinarea activităţilor de învăţare şi de munca independentă, cu activităţile de cooperare, de învăţare în grup şi de munca interdependentă.
În ultima vreme, în şcoala românească s-a pornit o ”cruciadă” împotriva aşa-numitelor metode tradiţionale, considerate ”vinovate” de toate dificultăţile prin care trec procesul de învăţământ şi actanţii educaţiei, fie ei profesori sau elevi. Trimis în boxa acuzării, învăţământul românesc tradiţional este învinuit de următoarele fapte:
• Profesorii ţin prelegeri şi impun puncte de vedere;
• Învăţarea are loc predominant prin memorare şi reproducere de cunoştinţe;
• Se urmăreşte ierarhizarea elevilor;
• Evaluarea vizează măsurarea şi aprecierea cunoştinţelor (ce ştie elevul);
• Elevii lucrează izolat şi acceptă pasiv ideile transmise.
La polul opus, didactica modernă pare a fi găsit cheia rezolvării tuturor acestor probleme.
Termeni precum „activizare”, „centrare pe elev”, „cooperare” par a fi dotaţi cu puteri magice, capabile să insufle plictisitoarelor şi vetustelor lecţii tradiţionale o înfăţişare cu totul extraordinară:
• Profesorul devine partener în învăţare;
• Învăţarea se realizează prin cooperare;
• Evaluarea pune accent pe elemente de ordin calitativ (valori, atitudini);
• Elevii colaborează unii cu alţii.
Adevărul este că, din fericire, în practica şcolară, nici una dintre aceste situaţii, exagerate de
altfel, nu este întâlnită. Cadrele didactice au realizat că, astăzi, dacă doreşti cu adevărat să desfăşori un proces instructiv-educativ modern, trebuie să răspunzi provocării de a spori potenţialul formativ al metodelor clasice prin accentuarea potenţialului lor euristic şi activ-participativ.
Un adevărat profesionist în predare (indiferent de disciplină) va trebui să ştie să adapteze demersul didactic. Sunt lecţii care în mod cert produc performanţe şcolare superioare numai cu ajutorul metodelor moderne, dar suntşi lecţii în care prezenţa acestora nu este obligatorie. Utilizarea metodelor moderne nu trebuie făcută în lipsa unor combinări şi armonizări cu metodele aşa-numite tradiţionale deoarece avantajele şi dezavantajele lor sunt complementare.
Sunt considerate active acele metode care nu încorsetează elevul într-o reţea de expresii fixe sau de reguli rigide, ci care rezervă o pondere crescândă elevului înî nteracţiunea lui cu obiectele învaţării, care determină un maximum de activism al structurilor operaţional-mintale în raport cu sarcinile de învăţare în care este angajat acesta.
,,Activ” este elevul care gândeşte, care depune un efort de reflecţie personală, interioară si abstractă, care întreprinde o acţiune mintală de căutare, de cercetare şi redescoperire a adevărurilor, de elaborare a noilor cunoştinţe şi nu cel care se menţine la nivelul acţiunii concret-senzoriale, intuitiviste, și nici cel care face apel la facultatea de receptare şi de reproducere apoi a cunoştinţelor.
Având în vedere că nici metodele clasice nu sunt lipsite de virtuţi, pentru activizarea elevilor pot fi îmbinate în mod armonios metodele clasice cu cele moderne. Metodele de învăţământ sunt căile folosite de elevi şi profesori cu scopul ca elevii să se formeze, atât prin activitatea îndrumată de profesori, cât şi prin cea organizată independent şi diferenţiat.