Jocuri educaţionale

Încurcatura geografică
Harta fizică a României. Puzzle
Geografie Clasa a IV-a

Fagurele
Noţiunea de fracţie
Matematica Clasa a IV-a

Una din trei
Apele curgătoare şi vegetaţia României
Geografie Clasa a IV-a

SĂRBĂTORI ȘI OBICEIURI DE TOAMNĂ

Interes general | Toate disciplinele

Propus de: IRICON | 22.12.2019 06:18 | Revista cadrelor didactice nr. 63/2020 | 72 vizualizări

Apariția sărbătorilor de renovare a timpului în lunile de toamnă nu este o surpriză etnologică. În această perioadă își încheie ciclul biologic majoritatea plantelor, în timp ce unele animale de-abia își încep ciclul de reproducție.

SĂRBĂTORI ȘI OBICEIURI DE TOAMNĂ

Apariția sărbătorilor de renovare a timpului în lunile de toamnă nu este o surpriză etnologică. În această perioadă își încheie ciclul biologic majoritatea plantelor, în timp ce unele animale de-abia își încep ciclul de reproducție. Cele mai evidente elemente, specifice unei sărbători de renovare a timpului, sunt grupate la și în preajma zilei de 26 octombrie, la Sâmedru. Cultura populară a păstrat însă și amintirea anului nou biblic, ce începea la 1 septembrie, și a unui început de an la sfârșitul lunii noiembrie și începutul lunii decembrie, Anul Nou dacic.
În ziua de 1 septembrie biserica creștină celebrează pe Cuviosul Simeon Stâlpnicul:”Se numește astfel fiindcă toată viața lui a șezut numai într-un stâlp înalt” sau “din pricină că toată viața lui a stat într-un picior pe un stâlp înalt și cu mâinile ținea pământul să nu cadă”; “Sf. Simion ține, se zice pe alocuri, cerul și pământul, adică stâlpii pământului ce stau pe peștele din mare”. Asemănător altor sărbători care cad în luna septembrie, deci în preajma echinocțiului de toamnă (Sântămărie, Ziua Crucii, Teclele), în ziua aceasta se efectuau numeroase observații și previziuni meteorologice: Sf. Simion “ține anul; cum e ziua lui, așa e tot anul”. “Dacă dimineața e ploioasă, va fi primăvara ploioasă. Dacă e la amiază frumos, va fi anul bun. Dacă toată ziua e ploaie sau soare, va fi tot anul ploios sau secetos. Dacă este Sf. Simion posomorât, toamna e rea și n-au chip oamenii să-și strângă grânele”. Preziceri meteorologice eficiente se efectuau însă prin observarea stadiului de dezvoltare a viermilor din gogoșile de stejar: “cine știe să caute în ziua de Simion Stâlpnicul, e ca și cum ar căuta în zodie. Dacă viermele va fi zburat pe această vreme, e semn că anul va fi secetos, uscăcios. Dacă viermele va fi cu aripi, anul va fi potrivit în roade. Dacă aripile nu-i vor fi crescute încă, anul viitor va fi bogat în roade”.
La trecerea de la vară la toamnă Calendarul popular păstrează amintirea unui străvechi început de an, marcat de moartea și renașterea Zeiței Mumă peste care părinții Bisericii creștine au suprapus moartea (Adormirea) și nașterea Fecioarei Maria.
Sântămăria Mare este cea mai îndrăgită divinitate feminină a Panteonului românesc, invocată și astăzi de fete pentru grăbirea căsătoriei, de femei pentru ușurarea nașterii, de păgubiți pentru prinderea hoților, de descântătoare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trăsăturile Născătoarei, a Marii Zeițe neolitice, invocată în momentele de grea cumpănă ale omului.
Conform tradiției creștine, Fecioara Maria a fost născută miraculous. Părinții ei Ioachim descendent al unui neam împărătesc, și Ana, descendentă din neamul lui David, erau defăimați și huliți că nu aveau copii. Ioachim se roagă lui Dumnezeu în munți iar femeia lui, stearpă și neroditoare, în grădină să le dea rod sfânt pântecelui. După unele tradiții populare, Ana ar fi rămas însărcinată mirosind sau sărutând o frunză de păr sau o floare, credință care avea să genereze și sintagma copil din flori pentru nașterea nelegitimă. Pruncul Iisus, el însuși zămislit miraculous, din sărutul unei icoane găsite într-o fântână, este năcut de Maica Domnului în grajdul Moșului Crăciun, zeu la vârsta senectuții care se opune venirii Fiului pe lume.
Unele din obiceiurile specifice Sântămăriei Mici au fost preluate de sărbătoarea vecină, Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie) numită în Calendarul popular Ziua Crucii și, local, Ziua șarpelui. La aceste sărbători se făceau observații astronomice și pronosticuri meteorologice, se culegeau plante de leac și altele. Șarpele este una din primele divinități ale omenirii, atestată de arheologi încă din paleolitic. Unele credințe se referă la Șarpele blestemat de Dumnezeu: ”Șarpele nu a fost de la început șarpe. A fost om și locuia la Dumnezeu în cer, dar l-a blestemat și l-a făcut șarpe când a înșelat-o pe Eva”; ”În cer, la Dumnezeu, sunt de toate lighioanele, numai șerpi nu. Șarpele dintâi era zburător, avea aripi și picioare, ședea în cer și era bun la Dumnezeu. Dar, el a primit duh rău într-însul și a învățat-o pe Eva de au păcătuit. Dumnezeu s-a mâniat și i-a dat afară din Rai, atât pe dânșii (Eva și Adam), cât și pe șarpe. Șarpelui i-a luat picioarele, i-a tăiat aripile și l-a aruncat pe pământ blestemându-l să se târâie ca funia, iar când îl va durea capul să iasă la drum, că va veni popa și îi va face agheasmă să-i treacă. De aceea iese șarpele la drum, iară omul merge cu măciuca de-i dă în cap și-l omoară.”
În Panteonul românesc Vinerea Mare este o reprezentare mitică identificată în Panteonul roman cu Zeița Venera, inițial protectoare a vegetației și fertilității. Biserica creștină de rit oriental a suprapus peste ziua de celebrare a Zeiței Venera pe Cuvioasa Paraschiva (14 octombrie), numită de popor Vinerea Mare, după modelul Fecioarei Maria (numită Sfântămăria Mare). Ea este invocată de femeile lipsite de rod, pentru tămăduirea bolilor, căsătoria fetelor, nașterea ușoară a copiilor etc. În zonele pastorale în care la Vinerea Mare se slobozesc berbecii în turmele de oi pentru împerechere ziua este numită și Năpustitul Berbecilor sau Nunta Oilor.
Practicile legate de cultul morților apar în sâmbăta dinaintea lui Sâmedru, adică la Moșii de Toamnă, numiți și Moșii cei Mari sau Moșii lui Sâmedru. În calendarul popular această zi este una dintre cele mai importante sâmbete ale morților. Ofrandele care se dau acum pentru sufletele morților (grâu fiert, colaci, unt, untură, lapte, brânză, fructe) indică, fără îndoială, ocupația celor care le fac. Interesantă este și formula de invocare a spiritelor morților spusă în ținutul Almăjului și prin care li se cerea acestora, în schimbul pomenilor date, ajutor, belșug și spor în casă:
“Voi moși strămoși
Să-mi fiți tot voioși,
Să-mi dați spor în casă,
Mult pe masă,
Cu mult ajutor
În câmpul cu flori”.
Focul lui Sâmedru este scenariul morții și renașterii anuale a divinității prin tăierea și incinerarea unui pom în noaptea de 25/26 octombrie.
În după-amiaza zilei de 25 octombrie cetele de copii însoțite de câte 2-3 feciori, merg în pădure, aleg pomul care va fi incinerat, îl doboară, îl curăță de crengi și îl aduc pe locul unde se va aprinde rugul funerar. Trupul neînsuflețit al zeului (butucul sau trunchiul copacului), numit par, fixat în poziție verticală și îmbrăcat în cetină verde, se numește Focul lui Sâmedru. Înălțimea acestuia este, uneori, cât turla bisericii din sat. La lăsarea serii, în liniște și cuprinși de emoții, copiii aprind Focul. Când rugul începe să lumineze cerul, copiii izbucnesc în strigăte de bucurie, adresând invitația la cea mai mare sărbătoare a anului: Hai la Focu lui Sâmedru! Femeile împart, ca la o înmormântare obișnuită, covrigi, fructe și băutură. În timp ce trupul divin este mistuit de flăcări, cei prezenți beau, mănâncă, glumesc, cântă și joacă. Focul lui Sâmedru este un Revelion unde se celebrează moartea și renașterea, prin incinerare, a unei vechi divinități geto-dacice.
Pentru a se putea aprecia bogăția roadelor în anul viitor, exista și la Sâmedru preocuparea firească a oamenilor de a afla știri despre mersul vremii la începutul unităților mai mari de timp (an, anotimp, lună): “Prin județul Muscel, ciobanii care vor să afle dacă iarna va fi moinoasă sau geroasă, își aștern dulama în mijlocul oilor și se uită ca să vadă ce fel de oaie se va culca pe dânsa. Dacă se va culca oaie neagră, e semn pentru ei că iarna va fi bună; dacă se va culca o oaie albă, după socotința lor, iarna va fi aspră”;”Tot prin aceste părți oamenii se uită să vadă cum e luna. Dacă luna va fi plină și cerul senin, iarna va fi bună; dacă, dimpotrivă, luna va fi plină și cerul va fi acoperit cu nori, dacă ar ploua sau ar ninge, aceste semen arată că iarna va fi aspră, că zăpezile vor fi grele, iar gerul va fi strașnic; Când ultima oaie care iese din strungă la muls e neagră, a doua zi plouă, se întunecă; dacă e albă, se face timp frumos, se luminează”.
Sântandrei este o mare divinitate geto-dacică peste care creștinii au suprapus pe Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, ocrotitorul României. El a preluat numele și data de celebrare ale Apostolului Andrei (30 noiembrie) cel care a predicat în primele decenii după nașterea lui Iisus pe pământurile Daciei.
Până la începutul secolului al XX-lea se organizau în Colinele Tutovei, în noaptea de Sântandrei, petreceri de pomină ale tinerilor, asemănătoare cu Revelionul. Pentru a fi feriți de acțiunea malefică a moroilor și strigoilor, tinerii camuflau și ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele și ușile casei unde se desfășura petrecerea înainte de lăsatul serii. Petrecerea se numea Noaptea strigoilor, timp nefast, când strigoii vii (oamenii care se nasc cu căință, cu coadă – o vertebră în plus, din legături incestuoase) își părăsesc trupurile fără știrea lor, iar strigoii morți ies din sicrie, morminte și cimitire pentru a provoca suferințe oamenilor, pocesc și sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbaților, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii și urșii etc. În acest timp, petrecerea tinerilor în vatra satului, numită și Păzitul Usturoiului, era în toi.
Fetele aduceau câte trei căpățâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. Complet izolați de lumea din afară, stăpânită de forțele malefice, tinerii se distrau, cântau, jucau, beau, adesea fără măsură, mâncau, glumeau, ca la un adevărat revelion. Dimineața, pe lumina zilei, tinerii ieșeau în curtea casei unde covata cu usturoi era jucată în mijlocul horei de un flăcău. Se împărțea usturoiul și, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor. Începea un an nou. Usturoiul privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană, și se folosea peste an ca leac pentru vindecarea boilor, pentru prinderea farmecelor și descântecelor etc.
Atmosfera devenea și mai apăsătoare datorită unei importante zile a lupului fixată de tradiție pe data de 30 noiembrie, la Sântandrei. În această zi lupul își poate îndoi gâtul țeapăn, devine și mai sprinten, astfel că prada, indiferent că este animal domestic sau om, nu mai are scăpare. Ca urmare, acum trebuia să se ia măsuri suplimentare de pază a vitelor și să se efectueze diverse practice magice de apărare împotriva lupilor. Se considera că nici un alt moment al anului nu era atât de prielnic pentru transformarea oamenilor în pricolici, oameni cu înfățișare de lupi sau câini, ca în ajunul și în ziua de Sântandrei. Pricolicii sunt suflete ale oamenilor care își părăsesc trupul în timpul nopții, se rostogolesc de trei ori și capătă înfățișare de lup sau de altă vietate.
Ca la orice început de an, prisoseau practicile magice de aflare a ursitei, adică a viitorului soț. Fata de măritat prepara o “Turtucă de Andrei”, turtiță subțire din făină de grâu, foarte sărată, coaptă pe plita sobei și o mânca înainte de culcare. Băiatul care venea în vis să-i aducă apă ca să-și potolească setea urma să o ceară de nevastă în cursul anului. Alte fete, după ce soseau acasă de la Păzitul Usturoiului, semănau câte un cățel de usturoi privegheat într-un cocoloș de aluat. După modul cum încolțea și creștea usturoiul semănat, se făceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era însă favorabil și pentru observații meteorologice și astronomice. Unii bătrâni, neștiutori de carte dar cititori în stele, observau cerul în noaptea de Ovidenie sau de Sântandrei și noroceau anul, prevestind dacă va fi bogat sau sărac, ploios sau secetos, dacă va fi pace sau război etc. Obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an este practicat și astăzi.

Bibliografia:
Ghinoiu Ion – Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion, București, 2007
Ghinoiu Ion – Obiceiuri populare de peste an. Dicționar, Editura Fundației Culturale Române, București, 1997
Marian Sim. Fl. Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol. I, București, Institutul de Arte Grafice, 1898
Pamfile Tudor – Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului, Academia Română, Colecția Din viața poporului român, București, 1916
Rădulescu-Codin C., Mihalache D., Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele. Culegere de prin părțile Muscelului, Academia Română, Colecția Din viața poporului român, București, Socec, 1909

Comentarii (0)

Nu există niciun comentariu

Autentificaţi-vă pe site pentru a putea publica un comentariu.

Azi: 80 evenimente

«APRILIE 2020»
LuMaMiJoViSaDu
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930

Toate evenimentele

Fotografia zilei


De Paști

Propus de: violemnaru

Sondajul zilei

Cum lucraţi în această perioadă cu elevii?

258 voturi | 15 comentarii Vedeţi rezultatele
Propus de: ioana_popescu Propuneţi un sondaj

Nou pe didactic.ro

Accesaţi Lecţii online şi împărtăşiţi colegilor ideile dvs.