ROMÂNIA, TE (MAI) IUBESC?

ROMÂNIA, TE (MAI) IUBESC?

PROF. IRINA CĂPĂȚÎNĂ, COLEGIUL NAȚIONAL „FRAȚII
BUZEȘTI”, CRAIOVA

Vremurile tensionate, perioadele de criză din istoria oricărei
comunități pun în discuție modul de autopercepere a acelei
comunități sau autoimaginile, în termeni imagologici. Problema
identității, a autodefinirii generează reacții în toată gama
de nuanțe, în funcție de intensitatea cu care funcționează
spiritul critic. Mai intră, de asemenea, în ecuația autoimaginii
și variabila de vârstă a celor care compun comunitatea. În
tandem, aceste două variabile construiesc imagini edificatoare.
De pildă, apropierea de vârsta majoratului provoacă, în
generația adolescenților, involuntar, apariția necesității de
a-și lămuri și de a-și afirma relația personală cu marea
comunitate din care fac parte. Nu în maniera revelării bruște a
vreunui patriotism răsunător, ci a opțiunilor care privesc, mai
întâi de toate, viitorul lor imediat și potențialul lor traseu
profesional. Când la 17-18 ani, adolescenții își pun problema
alegerii unei facultăți și, implicit, a unei viitoare profesii,
automat, își pun problema destinației unde se vor consuma
studiile lor universitare. Motivele care îi fac să aleagă fie
țara natală, fie străinătatea sunt și cele care lămuresc
asupra modului în care ei se raportează la țara lor. Anii
contemporani sunt, fără îndoială, anii unei prelungite crize nu
numai economice, ci, mai ales, sociale, iar tinerii trăiesc cu
vehemența vârstei lor această situație. Școala, în goana ei de
a furniza în continuare multă informație inutilă, uită cel mai
adesea că are datoria morală de a-i sprijini în chinuitoarea lor
căutare de sine nu doar ca indivizi, ci și ca membri ai unui
popor de care nu se vor putea rupe, indiferent de evoluția lor
personală. Originile naționale sunt imposibil de eliminat din
poveștile pe care și le vor scrie de-a lungul vieții. Alegând
să trateze chestiuni precum originile limbii și ale poporului
român, Evul Mediu cu figuri exemplare de domnitori prinse în
cronici istorice, începuturile epocii moderne, cu amestecul de
Orient și Occident, într-o notă cât mai apropiată de
înțelegerea acestor tineri, pe care nu-i mai pot convinge
discursurile oficiale, scorțoase și deținătoare orgolioase ale
unicului adevăr, dascălul – de istorie și literatură,
deopotrivă – va pune, indirect, problema definirii identității
colective.
Observațiile care urmează sunt rodul discuțiilor asumate și
argumentate cu elevii a două clase a XI-a, profil filologie,
respectiv real, pornind de la tema primului studiu de caz propus de
programa de Limba și literatura română: „Latinitate și
dacism”. Provocarea a venit de la următoarele întrebări:
„Câți dintre voi intenționează să-și facă studiile
universitare în străinătate?”,
„Pentru cei care vor să plece, este acesta un gest similar cu
trădarea de țară?”,
„Ce reprezintă pentru voi ziua națională?”,
„Sunteți mândri că sunteți români?”,
„În ce situații se activează acest sentiment?”
„Sentimentul național este o realitate sau o simplă construcție
ideologică, lipsită de corespondent concret?”,
Interesantă, de la bun început, a fost atitudinea acestor tineri
de 17 ani. Niciunul din elevi nu a desconsiderat greutatea
întrebărilor, au răspuns cu toții cu seriozitate sănătoasă
și firească. Răspunsurile lor sunt simptomatice pentru
mentalitatea unei întregi generații care a conștientizat deja că
are de înfruntat o serie de clișee păguboase atunci când vine
vorba de mândria de a fi român.
Prima surpriză a fost reprezentată de proporția dintre cei care
s-au decis asupra continuării studiilor în țară și cei care vor
pleca în străinătate. Dacă în clasa a IX-a, aproape jumătate
dintre elevi își afirmaseră intenția de a studia în
străinătate, acum doar zece dintre ei au rămas fideli acestui
proiect. Explicația celor care au renunțat între timp a fost că
au realizat că dincolo de granițele țării nu există neapărat
certitudinea împlinirii, în timp pentru cei trei „curajoși”
motivul este acela că își doresc să urmeze specialități pe
care sistemul universitar românesc nu le poate pune la dispoziție.
O altă surpriză a fost și mărturisirea că intenționează să
revină în țară după terminarea studiilor, ceea ce, chiar la
nivelul potențialității, este totuși extrem de reconfortant. De
aceea, nu consideră plecarea în străinătate ca pe o dovadă de
trădare de țară, așa cum se întâmplă, în opinia lor, în
cazul celor care „dezertează” după ce s-au pregătit aici,
fără a-și mai face datoria față de țară. Fiecare din
răspunsurile lor a plecat de la premisa explicită că, pentru ei,
viitorul acestei țări poate și trebuie să existe și în culori
puternic favorabile. La întrebarea referitoare la semnificația
zilei naționale, la unison, s-a răspuns că 1 Decembrie este o zi
liberă. Și lucrurile, cred ei, nu au cum să se schimbe, din
simplul fapt că evenimentul care se leagă de această zi nu mai
are nicio însemnătate pentru românii de azi. Dacă odinioară
idealul unității naționale a fost un motiv puternic pentru a pune
în funcțiune energiile colective, pentru a activa în români
spiritul de sacrificiu și dăruirea față de țară, acum,
unitatea națională nu mai reprezintă decât o sintagmă de care
își amintesc discursurile politice în campaniile electorale. Sau,
sporadic, atunci când mai răbufnesc în presă teniunile din
Transilvania. Semnificaţia – la nivel teoretic – a acestei zile
este cunoscutã de mai toţi ca data la care delegaţii românilor
transilvăneni au semnat proclamaţia de alipire a Transilvaniei şi
Banatului la Regatul României. Mai neobișnuit este, consideră
acești elevi, faptul că în prezent suntem un popor care nu pune
preț pe ziua sa națională. Și aceasta se întâmplă pentru că
cei care ocupă funcții politice au pervertit într-atât această
zi, prin falsul patriotism, încât omului simplu i se pare penibil
să mai vorbească acum, la modul sincer, despre sentimentele față
de țară. Mândria de a fi român a unor adolescenți care au
azi ocazia de a călători în străinătate este recunoscută a fi
adesea un subiect extrem de delicat. Aproape unanim, tinerii au
mărturisit că de multe ori s-au ferit a-și recunoaște originile
etnice, pentru a nu fi etichetați negativ, pe nedrept, din cauza
contextului european nefavorabil la adresa românilor. Iar ceea ce
îi face totuși să trăiească acest sentiment nu sunt clasicele
momente de reușită sportivă pe plan internațional, ci, de cele
mai multe ori, lucrurile neștiute, cotidiene în care românii –
puțini, e drept – reușesc să fie la înălțime. Mândria
națională a fost ucisă de anii îndelungați de comunism, au
decretat ei, iar părinții lor, crescuți în această atmosferă,
nu știu acum cum să-i învețe să fie mândri de țara lor. Nu le
rămâne decât să învețe stingheri, pe cont propriu,
înfruntând clișeele mentalului colectiv. Ajunși în acest punct
al discuției, a devenit clar faptul că sentimentul național a
încetat de mult să mai fie, în percepția tinerei generații, o
realitate concretă. Este o construcție ideologică de care li se
vorbește ocazional în școală, pe care o desconsideră în
discursurile oamenilor politici și față de care se simt străini.
Fără a fi influențați în niciun fel de bagajul unor lecturi de
specialitate, acești adolescenți au afirmat, cu simplitate, o
concluzie pe care a formulat-o Neagu Djuvara cu autoritatea vârstei
și cu înțelepciunea experienței: „un regim în care minciuna a
fost ridicată la rangul de metodă de guvernare, în care teroarea
a dezvoltat lașitatea la cei mai mulți și eroismul imprudent la
câțiva, în care delațiunea a fost considerată virtute, în care
furtul nu numai din bunul statului dar și din cel al vecinului, a
sfârșit prin a apărea legitim din cauza privațiunilor permanente
și a exemplului de înșelăciune venit de sus, un asemenea regim
nu șputea să lase urme profunde în mentalități și
comportamente. Ele sunt astăzi piedica majoră în integrarea
noastră într-o lume nouă. Răul mi se pare atât de adânc și de
generalizat, încât nu știu dacă generația celor care acum sunt
tineri îl va mai putea stârpi. (....) Poate doar generațiile
următoare să reușească a regăsi echilibrul, dacă ar ști, cu
hotărâre să impună cultul cinstei, al respectului pentru
cuvântul dat și pentru semeni.” (Djuvara, 2008: 208) O
întrebare spinoasă a timpului nostru este în ce măsură putem fi
europeni fără a abdica de la a fi români. O discuție în care
punctele de vedere se aglutinează constant cu fiecare nouă
generație și în care balanța nu poate fi definitiv stabilită
în favoarea unuia dintre poli. „Presiunea străinilor, din
afară și din interior, reală până la un punct, dar
hiperbolizată în imaginarul național, a generat complexul de
cetate asediată, foarte tipic pentru mentalitatea românească a
ultimelor două secole. Istoria românilor este înțeleasă într-o
manieră strict conflictuală, ca o luptă continuă purtată pentru
supraviețuirea etnică și statală. (...) Imaginea unui Occident
protejat grație sacrificiului românesc și a unei societăți
românești care s-a măcinat și a rămas în urmă tocmai prin
îndeplinirea funcției de apărare a civilizației europene s-a
înscris puternic în viziunea politică a românilor, în
comportamentul și reacțiile lor. Occidentul are o datorie pe care
încă nu și-a achitat-o, românii au de primit, nu de dat. Orice
defecțiune a Occidentului este percepută ca trădare, dată fiind
datoria amintită. Tot ce merge rău în România nu decurge din
vreo orientare greșită sau din proasta gestiune românească, de
vină sunt ceilalți: ceilalți care ne-au prădat, ca și ceilalți
care nu ne-au sărit în ajutor când aveau datoria să o facă.”
(Boia, 2010: 306) Un semn că schimbarea pe care o
aștepta Neagu Djuvara ar avea șanse de împlinire e acela că
nicăieri în discuția cu adolescenții noștri nu am auzit
lamentări cantemiriene, văicăreli autovictimizatoare și acuze
nefondate. Pentru ei, singurii responsabili de pierderile noastre
suntem noi, ca dovadă că spiritul critic și autocritic are șanse
de revigorare în viitor. Iar Europa și cetățenia europeană, la
nivelul imaginarului colectiv, nu reprezintă, pentru ei
înlocuitori ai originilor etnice. Dimpotrivă, îi motivează în
găsirea acelor resorturi prin care să demonstreze că suntem unici
în lumea colorată din jurul nostru.