Rolul personalităţii şcolarului în procesul de învătământ

Personalitatea este cea mai complexă şi adeseori cea mai
dramatică realitate umană cu care luăm contact şi pe care
urmează s-o influenţăm, s-o ameliorăm sau s-o schimbăm; ea,
personalitatea, reprezintă principalul ghid în modelarea concretă
a omului. Numai cunoscându-i laturile, structura, finalitatea vom
putea selecta şi utiliza cele mai potrivite mijloace, metode,
procedee de influenţare educativă.
Perioada şcolară mică, de la intrarea copilului în şcoală şi până la terminarea ciclului primar, se caracterizează prin importante progrese în dezvoltarea psihică datorită conştientizării procesului învăţării.
Ca personalitate, copiii se disting printr-o mare diversitate temperamentală. Există copii vioi, expansivi, comunicativi şi copii retraşi, lenţi. Sunt şi unii total neastâmpăraţi, care, parcă nu-şi găsesc locul, vorbesc fără să fie întrebaţi, intervin în toate împrejurările. La lecţie, unii sunt mereu cu mâna ridicată, fie că ştiu sau că nu ştiu, alţii, dimpotrivă, chiar dacă ştiu, sunt tăcuţi, nu încearcă să se “afişeze”. Aceasta este o realitate psihologică – grefată pe o realitate biologică – care, adesea, creează multe dificultăţi activităţii de instruire şi educare.Odată cu intrarea în şcoală, elevii au prilejul să participe sistematic la activitatea de învăţare ca activitate dominantă, care, prin conţinutul, durata şi semnificaţia sa, restructurează poziţia morală şi conduita individuală a copilului.
Învăţarea la vârsta şcolară mică se distinge, prin aceea că îl pune pe copil în faţa necesităţii unor acţiuni de control, de confruntare şi comparare a rezultatelor obţinute cu modelele corecte. Pe baza concordanţei sau neconcordanţei rezultatelor cu modelele, cu cerinţele situaţiei de învăţare, devine posibilă o anumită apreciere sau sancţionare a conduitei de învăţare.La vârsta şcolară mică sporeşte treptat ponderea memoriei voluntare şi a memoriei logice. În activitatea şcolară se vor exersa sistematic procesele memoriei, se va îmbogăţi volumul acesteia, se va dezvolta rapiditatea întipăririi, trăinicia păstrării şi fidelitatea actualizării. Solicitat zilnic să reproducă informaţiile recepţionate, şcolarul face încercări repetate de a memora şi reproduce cât mai corect cunoştinţele.
Cunoscând particularităţile memoriei la vârsta şcolară mică cadrul didactic trebuie să se preocupe de dezvoltarea caracterului intenţional şi logic al memoriei. Încă din primele clase copii pot fi obişnuiţi cu efortul voluntar în procesul învăţării, familiarizaţi cu procedee simple de prelucrare a conţinutul lecţiilor. Citirea selectivă şi pe roluri, elaborarea planului de idei din bucăţile de citire sau din diferite poveşti şi povestiri sunt procedee care stimulează capacitatea de înţelegere şi prelucrare logică a cunoştinţelor, prevenind memorarea mecanică.
În cursul şcolarităţii creşte semnificativ trăinicia păstrării. Dezvoltarea caracterului voluntar şi logic al memorării asigură un timp mai îndelungat păstrarea celor memorate. Unele cercetări arată că şcolarii mici nu raportează cunoştinţele noi la cele însuşite anterior. Cunoscând această particularitate, cadrul didactic trebuie să-i ajute să sesizeze legătura dintre diferite obiecte şi fenomene studiate, înlănţuirea logică a cunoştinţelor.
Pe această bază, informaţiile fixate se restructurează, se recodifică pe măsura însuşirii de noi cunoştinţe în cadrul diferitelor obiecte de învăţământ.
Şcolarii din primele clase reproduc textual lecţia chiar dacă au înţeles conţinutul ei. Practica didactică arată că şcolarii din clasele III-IV reuşesc să reproducă informaţiile într-o formă personală. Această performanţă a micilor şcolari este rezultatul activităţii competente a cadrului didactic de stimulare a gândirii de îmbogăţire şi activizare a vocabularului, de dezvoltare a memoriei logice şi voluntare încă din primele clase.
Dezvoltarea voinţei la copiii de vârstă şcolară mică este un proces foarte complex şi de lungă durată. El cere luarea în considerare nu numai a condiţiilor optime, dar şi a celor nefavorabile şi anume a erorilor în educaţie, pentru a preveni apariţia unor însuşiri negative de voinţă cum sunt: încăpăţânarea, negativismul, lenea.
Activitatea de învăţare, fiind o activitate obligatorie, cere înainte de toate disciplinarea impulsivităţii motrice a copilului, conform unor reguli de purtare.
Vârsta şcolară mică se caracterizează printr-o permanenţă impulsivitate motrică a copilului. Nevoia lui firească de cât mai multă mişcare nu trebuie să fie înăbuşită, ci dirijată printr-o activitate organizată.
Mai ales la şcolarii din primele clase „indisciplina aparentă” poate fi rezultatul înţelegerii greşite a regulilor de purtare. Unii şcolari nu înţeleg cerinţele învăţătorului şi nici semnificaţia abaterilor pe care le comit. Alţii nu respectă cerinţele când acestea se adresează clasei în general, iar nu fiecărui elev în parte. Aceasta din cauză că elevii mici încă nu înţeleg că fac parte din colectivul clasei. Ei îndeplinesc ceea ce spune învăţătorul numai atunci când acesta li se adresează direct. De aceea este important ca atunci când învăţătorul se adresează clasei, să nu uite să explice că el se adresează de fapt fiecărui elev.
Învăţarea şcolară este o activitate de cunoaştere sistematică şi organizată, care necesită din partea elevului priceperea de a-şi dirija procesele intelectuale.
Elevii nu deprind dintr-o dată să-şi stăpânească propriile procese intelectuale. Elevul din clasa I nu este capabil să-şi dirijeze atenţia spre două sau mai multe obiecte simultan; de exemplu, să urmărească textul din manual şi să asculte în acelaşi timp ceea ce citeşte un alt elev din clasă. Astfel, se creează impresia că elevul este “absent” la lecţie, în realitate el este foarte atent, dar numai la text sau numai la citirea altui elev.
La vârsta şcolară mică, încăpăţânarea se manifestă în unele cazuri faţă de profesor când acesta pune elevului o notă proastă sau îl dojeneşte. Elevul “se supără” pe învăţător şi nu mai învaţă, exprimându-şi astfel protestul şi nemulţumirea. În parte, această atitudine greşită a elevului se explică şi prin faptul că ei nu înţeleg încă semnificaţia calificativului obţinut.
Din cauza noutăţii situaţiilor cărora trebuie să li se adapteze, elevii din clasele mici se caracterizează, în primele zile de şcoală, printr-un volum deosebit de redus al atenţiei şi prin dificultatea distribuirii ei asupra mai multor activităţi sau obiecte. Ştiind că trebuie să fie atenţi la ce spune învăţătorul, mulţi elevi îşi concentrează deseori atenţia în mod exclusiv asupra acestuia şi sunt absenţi faţă de alte situaţii cum ar fi: nu ascultă răspunsurile colegilor, nu-şi supraveghează felul cum stau în bancă, etc. Uneori sunt atât de concentraţi asupra sarcinii date de învăţător, de exemplu de a desena ceva, încât continuă să deseneze, fără să observe că ceilalţi elevi au primit o altă temă şi au trecut la o nouă formă de activitate.
O altă caracteristică a atenţiei copilului la începutul şcolarităţii este predominarea atenţiei involuntare asupra celei voluntare. Din această cauză, dacă lecţia nu suscită suficient interes, dacă nu declanşează stări afectiv pozitive, copiii devin repede neatenţi. Din această cauză se poate întâmpla ca şcolarul de vârstă mică să nu reţină esenţialul, atenţia lui orientându-se asupra unor aspecte neesenţiale, dar care prin caracterul lor neobişnuit i-au suscitat interesul, emoţiile.
Prin natura sa, activitatea şcolară îl “constrânge” într-o măsură tot mai mare pe copil să fie atent; neatenţia şi efectele ei sunt „sancţionate” sistematic de învăţător. Treptat, copilul se străduieşte şi în cele din urmă reuşeşte să-şi stăpânească şi să-şi dirijeze tot mai frecvent atenţia, mai întâi pe baza indicaţiilor date de cadru didactic, iar cu timpul din proprie iniţiativă
O condiţie importantă pentru asigurarea atenţiei elevului este organizarea lecţiei în aşa fel, încât fiecare elev să fie ocupat tot timpul. Simpla cerinţă formulată verbal de către profesor, aceea ca elevii să fie atenţi, nu este suficientă, fiind necesar să se asigure o atitudine activă din partea lor.
Activitatea şcolară implică o puternică angajare a personalităţii în viaţa social-culturală, care se manifestă prin trebuinţe şi interese noi, centrate pe procesele de transmitere de cunoştinţe.
Profesorul nu trebuie să fie doar cel ce transmite cunoştinţe, ci trebuie să se apropie de sufletul elevilor şi să valorifice orice resursă intelectuală a acestora.
Îmbinând măiestria pedagogică cu dragostea faţă de copii, cadrul didactic va putea crea o atmosferă moral-psihologică favorabilă, în care activitatea de învăţare să decurgă rodnic, la nivelul capacităţilor maxime de însuşire ale elevilor.

Bibliografie:
- Osterrieth,Paul, „Introducere în psihologia copilului”,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976 ;
- Cerghit, Ioan, „Metode de învăţământ”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006;