ISSN: 2393 – 0810
● Jocuri exercitiu pentru sectorul Stiinta, Dora Cenac
● O perspectivă critică asupra inteligenței copiilor în raport cu adultul, Simona S
● EDUCAŢIE ŞI INTERCULTURALITATE, Iuliana Tomescu
● Formarea priceperilor şi deprinderilor practice de muncă în orele de abilităţi practice în ciclul primar, Adriana-Maria Floroae
● Experimentarea,metodă de predare-învățare, Georgeta-Daniela Rus
● STIMULAREA CREATIVITĂŢII ÎN CADRUL ORELOR DE COMUNICARE, Monica Achim
● Tratare diferenţiată din perspectiva inteligenţelor multiple în cadrul activităţilor matematice, Mihaela Coman
● COMUNICAREA IN RELATIA PROFESOR-ELEV-PARINTE, Loredana Toc
● Educaţia ecologică a şcolarului mic, gabriela tanase
● O scoala fara manuale, Elena Laura Sîrbu
● Dezvoltarea competenţelor cheie la matematică prin utilizarea metodelor interactive, Steluta-Iuliana Mitrea
● Combaterea insuccesului școlar la matematică, dana taclit
● Interculturalitatea prin intermediul limbii și literaturii engleze, Madalina - Roxana Bulai
● ÎNVĂŢAREA CENTRATĂ PE ELEVI ŞI GRUPE DE ELEVI, Veronica - Gabriela Gaina
● EFICIENTIZAREA PROCESULUI DE PREDARE –ÎNVĂŢARE – SARCINĂ DE BAZĂ A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC, Ana-Maria Turda
Dora Cenac
Gradinita "Just 4 Kids", Bucuresti, Bucuresti
Jocul este principala modalitate de realizare a activitatilor asa ca vin si eu in fata dumneavoastra cu diverse joculete din sectorul Stiinta(cunoasterea mediului si matematica). Aceste jocuri fac activitatile mai atractive.
Avand in vedere ca principala modalitate de desfasurare a
activitatilor este jocul, vin si eu cu anumite propuneri potrivite
sectorului Stiinta, care sa ne faca activitatile mai frumoase pentru
copiii nostri.
Primul joculet are denumirea "Postasul", care are ca scop
verificarea si consolidarea cunostintelor copiilor despre meserii si
uneltele utilizate de meseriasi.
Pentru inceput ii anuntam pe copii ca pe drum l-a prins ploaia pe
postas, iar adresele de pe plicuri s-au sters. Asa ca el mi-a dat
mie plicurile cu rugamintea sa descoperim impreuna cui erau adresate
scrisorile. Fiecare copil extrage mai multe scrisori din geanta
postasului, iar in aceste scrisori se afla imagini cu diverse
meserii sau diferite unelte. Ei sunt rugati sa identifice meseria
sau cine foloseste unealta reprezentata in imagine si astfel se
stabileste si destinatarul.
La final, vor primi o recompensa lasata de postas pentru ca l-am
ajutat.
"Ce-ai face daca....?" este un joc care ajuta la dezvoltarea
imaginatiei si verificarea cunostintelor copiilor despre plante si
animale. Pentru o frumoasa desfasurare a jocului, copiii pot sta pe
covor. Educatoarea va atinge umarul unui copil cu bagheta magica.
Acesta inchide ochii, iar la semnalul educatoarei, el trebuie sa-si
imagineze ca este o floare. Copilul deschide ochii, iar educatoarea
il intreaba :'- Ce-ai face daca ai fi o floare?"
Educatoarea invita pe rand toti copiii sa-si imagineze diferite
ipostaze, punandu-le intrebarea "-Ce-ai face daca ai fi...un
fluture;ai fi un iepure;ai fi un urs;ai fi o vulpe", etc.
"Cu ce putem ajunge la....?" este un joc prin care putem
verifica cunostintele copiilor despre mijloacele de transport. In
clasa/afara in curte ,putem amenaja un traseu din scaune sau sfoara
si prezentam copiilor un personaj, spre exemplu vacuta Mumu, care
vrea sa ajunga la prietenii ei, doar ca are nevoie de ajutorul
nostru sa o ajutam sa treaca peste traseul cu obstacole(ape, munti,
mlastini, gropi, tuneluri, jungla). Astfel, copiii ne vor da exemple
de mijloace de transport cu care personajul nostru sa treaca peste
obstacole.
Un alt joculet indragit de copii se numeste" Unde este domnul
vierme?", joc folosit la activitati de matematica.
Decupati mere din carton colorat si scrieti pe ele cifre.
Ascundeti in spatele unui mar un vierme si apoi rugati-i pe copii sa
va spuna in spatele carei cifre este viermele.
Prin astfel de joculete, copiii acumuleaza foarte multe
informatii, iar distractia este pe cinste.Iar daca activitatea
noastra ar incepe cu:" Azi va propun sa facem un joculet despre...."
in loc de "Astazi invatam despre...", activitatile vor fii mai usor
acceptate si realizate.
Simona S
Gradinita cu program prelungit Nr.25 Brasov, Brasov, Brasov
„Un copil poate oricând să-l învețe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată, cum să ceară cu insistență ceea ce-și dorește”.
Paulo Coelho
Copilul este o ființă umană cu o personalitate în continuă
schimbare. De asemenea, un copil reprezintă inocența, naivitatea,
sinceritatea și iubirea necondiționată pe care o poate
împărtăși. Paulo Coelho renumit romancier prin cărțile sale a
abordat ca subiecte drame universale, valabile oriunde şi pentru
oricine; fapt ce l-a propulsat în topurile celor mai de succes
autori. Citatul este preluat din romanul „Al cincilea munte” și
sugerează diferența dintre un copil și un adult responsabil.
Astfel, luând în ansamblu afirmația lui Paulo Coelho putem
extrage ideea că un copil este în stadiul copilăriei caracterizat
prin bucurie fără motiv, energie motorie, datorită plusului
energetic și perseverență nuanțată prin inocență. Din
cealaltă perspectivă se evidențiază faptul că un adult nu știe
să fie încântat fără motiv, este inert și delăsător.
Împrejurarea că micuțul este capabil să îl învețe pe adult
„trei lucruri” sugerează că adultul nu mai dispune de
inocență, naivitate și tenacitate, deși la rândul său a fost
copil odată. Problematica citatului este subliniată indirect. Cum
ar putea un copil să învețe un adult anumite emoții/stări când
însuși adultul a fost cândva un copil? Ceea ce vrea să sugereze
autorul este că o dată cu maturizarea (devenirea/transformarea
copilului de ieri în adultul de mâine) se pierd conduitele,vointa
și puterea motivației, sau cel puțin se diminuează calitativ și
cantitativ („cu insistență”).
Analizând citatul fragmentar vom observa mai multe
particulărități semnificative. („Un copil poate oricând să-l
învețe pe un adult trei lucruri”). De ce „un copil“ și nu
copilul? De ce „un adult” și nu adultul? În opinia mea
această modalitate (folosirea articolului nehotărât) este
utilizată pentru a nu aborda situația dintr-o perspectivă
generalizată. Astfel, autorul folosește articolul nehotărât
pentru a demonstra forța/capacitatea unui singur copil de a aduce
schimbarea în viața unui adult . Nu sunt necesari doi sau trei
copii. „Un copil” este de ajuns pentru a aduce o nouă
perpectivă în viața „unui adult”. În felul acesta Paulo
Coelho sugerează forța de care dispune micuțul corelat adultului.
Adverbul nehotărât „oricând” insistă pe caracterul timpului.
Nu contează în ce oră, zi, lună, an ne aflăm pentru că
întotdeauna este posibil ca „un copil să-l învețe pe un
adult”. Faptul că se utlizează „oricând” întărește
semnificația citatului din perspectiva perenității. Durabilitatea
acestei situații nu are limite temporale. „Oricând” un copil
este capabil și apt „să-l învețe pe un adult”. Numeralul
cardinal „trei” precedat de substantivul „lucruri” persistă
pe cantitatea fixă de informații (lucruri) care pot fi transmise
de la copil la adult. În felul acesta este subliniată ideea că un
copil nu poate învăța un adult mai mult de trei lucruri sau mai
puțin.Ceea ce vreau să insist în această secvență a frazei
este că autorul a delimitat (la cifra 3) câmpurile de inactivitate
eficientă a adultului (voința, afectivitate și motivație) din
perspectiva unui copil. De asemenea, cifra trei este o cifră
magică și este cel mai des folosită în basme și povești,
deoarece este cel mai des întâlnit și folosit din viața de zi cu
zi.
Următoarea parte a frazei reprezintă și esențialul. Faptul că
este utilizată o enumerație nu înseamnă că nu are nici un scop
această metodă, ci insistă pe aspectul liniar al „lucrurilor”
ce pot fi transmise, al informației transmise. „Cum să fie
mulțumit fără motiv” sugerează inocența copilului și
vulnerabilitatea acestuia. Copilul nu are pretenții de la nimeni
și nu are reguli în conduită, nici a experimentat maturizarea,
fiind protejat de părinți. Din acest enunț subliniez ideea că un
copil este mulțumit fără motiv datorită lipsei sale de
responsabilități și limitele naivității. Cine nu s-ar bucura
fără motiv dacă nu ar fi cunoscut moartea (unei persoane dragi),
sărăcia (materială și spirituală), eșecurile (din toare
punctele de vedere). Bineînțeles că adultul are nevoie de motive
pentru a fi mulțumit! În absența acestora el stagnează afectiv,
nehotărât dacă trebuie să fie trist sau mulțumit. În același
context pot spune că un copil este protejat oarecum de ceea ce
reprezintă realitatea, de altfel,cum poate cineva să nu fie
mulțumit fără motiv dacă nu ar fi cunoscut toate aspectele
neplăcute ale vieții. Un exemplu ce l-aș putea folosi este
binecunoscuta insectă:licuriciul. Aceasta trăieste doar câteva
zile. Dar vedem că ea încearcă să trăiască mai mult sau nu
își îndeplinește rolul pe pământ din cauza fricii sau a
neputinței? Nu! Licuricii nu știu că vor trăi doar câteva zile,
prin urmare de ce să își facă griji? De ce să nu se bucure de
fiecare clipă când ei nu cunosc realitatea crudă și mortală?
Din același motiv copiii sunt mulțumiți fără motiv …ei nu
sunt capabili să vadă realitatea obiectivă.
„Cum să nu stea locului niciodată” reprezintă o altă
calitate pe care o poate copilul transmite adultului. Cum am spus
și anterior această hiperactivitate este datorată surplusului de
energie de care dispune un copil. Activitatea lui preferată este
jocul. De când se naște până la intrarea în școală pentru el
este o continuă joacă și amuzament. Cum să nu stea locului când
pentru el oboseala înseamnă că a dormit doar 10 ore și s-a jucat
alte 6? De asemenea, copilul este foarte curios de ceea ce se
petrece în jur și orice element nou îi induce o stare de
neliniște în dorința de a cunoaște. Necunoscutul nu îi
provoacă teama ci îi declanșează spiritul de aventură pentru
nou. Din altă perspectivă, acțiunile unui copil nu sunt
întotdeauna coordonate sau nu au mereu un scop. El are o continuă
stare de activitate, multe din acțiuni deși par fără un scop
precis ele sunt de fapt o explorare a realității din care
extrapolează modele de comportamente, cunoștințe, testează
emoții etc. Adultul își folosește cu grijă energia și timpul.
Când are ceva de făcut își stabilește un scop și un plan de
acționare organizat, ierarhizat, în schimb copilul are mai multe
scopuri fixate simultan și încearcă să le atingă pe toate din
entuziasmul de care dispune și euforia precedată de atingerea cu
succes a unui scop.
„Cum să ceară cu insistență ceea ce-și dorește”, ultima
secvență a citatului reprezintă voința copilului. Perseverența
lui naivă duce la insistență. Are așteptări mari din partea
persoanei de la care cere ceva anume. Din perspectiva unui copil
dorința lui este cea mai importantă și o dată afirmată ea
trebuie realizată cu orice preț indiferent de opinia celor din jur
sau de situație, împrejurări. Dar ceea ce vrea autorul să
sublinieze este puterea voinței de care un copil dispune.
Siguranța lui și hotărârea de a obține ceea ce își dorește
pentru a-și satisface trebuințele. La adult din păcate a evoluat
exagerat de mult delăsarea. Partea negativă a voinței. De ce să
facă risipă de timp, efort psihic și fizic dacă este șansa să
întâmpine un eșec? Copilul este un adevărat model de urmat în
anumite situații, care trebuie să ne inspire să luptăm cu toate
armele pentru atingerea unui obiectiv.
În concluzie, învățarea este reciprocă.Adultul îl învață
pe copil, însă în același timp, însuși copilul este capabil
să îl învețe pe adult. Fericirea nemotivată a copilului își
are bazele în naivitatea lui și inocența lui rezultată din
protejarea față de realitate. Activitatea motorie folosită la o
capacitate maximă este datorată și susținută de singura
activitate interprinsă de copil: jocul. Iar puterea lui
decizională și voința lui „de fier” alcătuiesc un adevărat
exemplu de urmat de către adulti. Cum spunea și Giacomo Lopardi:
„Copiii găsesc de toate în nimic. Adulţii nimic în de
toate”. Copiii reprezintă un entuziasm exagerat pentru orice
datorită necunoașterii. O dată cu maturizarea vine și
distingerea realității și înțelegerea că totul este efemer și
fericirea este o stare condiționată.
Iuliana Tomescu
Bucuresti, Bucuresti
Copiii proveniţi dintr-o diversitate de medii socio-culturale,
familiale, din etnii diferite, impun includerea lor în programe
educaţionale adecvate
EDUCAŢIE ŞI INTERCULTURALITATE
PROF. IULIANA TOMESCU, ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 128, BUCUREȘTI
Trăind într-o lume aflată în continuă dezvoltare, ne
confruntăm cu o serie de provocări al căror impact asupra vieţii
se manifestă tot mai mult, educaţia fiind aceea care trebuie să
găsească soluţii.
Fenomenul globalizării, explozia demografică, poluarea mediului,
explozia informaţională, etc. sunt numai câteva din provocările
la care educaţia trebuie să-şi găsească propriile strategii,
una dintre acestea fiind promovarea „noilor educaţii”.
Educaţia interculturală, deschisă diverselor valori culturale,
constituie unul dintre răspunsurile nevoilor existenţiale ale
individului şi ale oricărei comunităţi, în condiţiile
societăţii din vremea noastră. Importanţa educaţiei
interculturale creşte considerabil în condiţiile lărgirii
posibilităţilor de liberă circulaţie interţări a
cetăţenilor.
Într-o eră a globalizării economice şi culturale, oameni din
ţări şi culturi diferite comunică şi muncesc împreună. Ei
trebuie să se cunoască reciproc şi, această cunoaştere, nu se
reduce doar la cunoaşterea limbii în care comunică celălalt ci
şi la cunoaşterea culturii şi a condiţiilor în care s-a format.
În faţa acestui pluralism cultural, rezultat al evoluţiei
societăţii, este necesar ca educaţia să încorporeze, în
conţinuturile şi obiectivele ei, elemente care să vizeze formarea
conştiinţei şi a capacităţii individului de a comunica şi de a
se raporta la alte culturi, de toleranţă şi de evitare a
conflictelor interculturale. Educaţia pentru interculturalitate
constituie una dintre condiţiile principale pentru
îmbunătăţirea aspectelor relaţionale ale locuitorilor
aparţinând unor culturi diferite şi, în general, a raporturilor
interumane.
Prin interculturalism trebuie să se înţeleagă atât dreptul la
egalitate, cât şi afirmarea propriei identităţi. Educaţia
interculturală se referă la posibilitatea educării diferitelor
grupări etnice, religioase, culturale şi tradiţionale pentru a
lucra împreună în spiritul respectului reciproc şi al
înţelegerii reciproce.
În România, în fiecare şcoală exista elevi aparţinând unor
etnii diferite, de religii diferite dar și elevi aparținători
altor culturi, ca efect al migraţiei internaţionale a
capitalurilor şi a forţei de muncă în mișcare. Într-un
asemenea univers cultural complex se impune restructurarea
atitudinilor faţă de valorile fiecăruia, mai mare atenție la
limbajul pedagogic utilizat, la folosirea strategiilor didactice
integrate.
Desfăşurarea adecvată şi consistentă a educaţiei pentru
mileniul III, într-o lume accelerat globalizantă, impune
considerarea şi reconsiderarea educaţiei din perspectiva
interculturalităţii.
Educaţia interculturală trebuie înţeleasă ca o propunere
pedagogică în stare de a configura modalităţi apte de a ne
învăţa să trăim împreună, în diferenţă, îmbogăţindu-ne
reciproc tocmai din patrimoniul acestor deosebiri, centrându-ne pe
valorile de respect şi preţuirea diferenţei culturale, empatie,
solidaritate, toleranţă activă. Alteritatea trebuie să îşi
ocupe locul său adevărat în lumea şcolară; ea trebuie
recunoscută, acceptată, preţuită, valorificată în direcţia
autodezvoltării personalităţii.
Din punct de vedere educaţional este foarte important de a păstra
în minte faptul că fondul culturii de origine nu coincide cu
ansamblul cunoştinţelor, abilităţilor şi obiceiurilor propuse
de programele şcolare. În aceste cazuri, educaţia trebuie
organizată cu ajutorul unor activităţi de învăţare plăcute
şi atractive, care să asigure: dezvoltarea motivaţiilor cognitive
ale copilului, crearea unei imagini coerente despre lume,
achiziţionarea unor valori morale şi crearea bazelor unei culturi
personale. Astfel, dezvoltarea copilului se realizează ca un proces
de afiliere la lumea culturii şi a valorilor, în sensul căutării
unui loc propriu în această lume şi în sensul dobândirii
capacităţii de autodeterminare a comportamentului. În acest fel
poate să-şi păstreze un copil ce aparţine unei grupări etnice
identitatea culturală şi să adere, în acelaşi timp, la valorile
culturale ale omenirii. Motivaţia pozitivă are un rol important
în procesul participării active a copilului la învăţarea limbii
în care îşi va exprima emoţiile şi gândurile. Copii
aparţinând unor grupări etnice diferite trebuie să fie
obişnuiţi de mici să achiziţioneze actualele valori europene cu
privire la naţionalitate şi etnicitate.
Achiziţionarea culturii este un proces creativ în cadrul căruia
copilul acumulează, dezvoltă şi exprimă importante abilităţi:
imaginaţie, gândire comprehensivă, orientarea către ceilalţi,
control comportamental. Cunoaşterea elevilor este una dintre
condiţiile esenţiale pentru integrarea lor în activitatea
şcolară şi socială. Fiecare copil reprezintă un univers.
Universul acesta atât de complex, al fiecărui copil se află
într-o continuă evoluţie, fapt pentru care, cunoaşterea are un
caracter dinamic. Cu toate că nu se încheie niciodată, o
cunoaştere imediată este necesară pentru a interveni prompt,
atunci când este nevoie în tratarea deficienţelor şi
disponibilităţilor. Când cunoaşterea elevilor este atât de
profundă încât cadrul didactic poate anticipa cu exactitate
reacţia copilului pus într-o anumită situaţie, atunci se poate
interveni eficient şi se poate alege strategia didactică care să
producă transformările de ordin calitativ.
Copiii proveniţi dintr-o diversitate de medii socio-culturale,
familiale, din etnii diferite, impun includerea lor în programe
educaţionale adecvate. Ideea de la care se porneşte este aceea a
admiterii, înţelegerii şi acceptării faptului că desfăşurarea
procesului de învăţământ în clase/şcoli eterogene şi
pluriculturale este o realitate obiectivă, în curs de consolidare
şi expansiune într-un număr din ce în ce mai mare de şcoli,
chiar şi în unele care nu au cunoscut până de curând, în mod
semnificativ, acest aspect al convieţuirii. De aceea, abordarea
pedagogică cea mai bună este aceea care face din diferenţele
culturale un avantaj, o potenţială sursă de îmbogăţire pentru
fiecare participant, şi nu un handicap care trebuie ascuns şi care
generează anxietate şi complexe. Spiritul care trebuie să
antreneze educaţia interculturală este unul de deschidere,
cooperare şi nu unul de selecţionare, ierarhizare, segregare şi
respingere.
Inevitabil, vor fi mereu „diferenţe” între cei aparţinând
populaţiei majoritare şi cei ce aparţin unor ,,minorităţi”,
educaţia interculturală derulată prin acţiuni la nivelul şcolii
sau al comunităţii trebuie să vizeze:
- promovarea unei atitudini tolerante, deschise, de acceptare şi
înţelegere firească a raporturilor dintre etnii;
- recunoaşterea şi respectarea diferenţelor culturale prin
valorificarea pozitivă a relaţiilor de egalitate între oameni;
- promovarea unei politici şcolare care să favorizeze egalizarea
şanselor în educaţie;
- demararea unor strategii de valorificare a diferenţelor culturale
pentru a le transforma în resurse pedagogice;
- iniţierea de demersuri pentru cunoaşterea culturii etniei
minoritare şi pentru tratarea cu tact şi înţelegere a aspectelor
vieţii lor culturale şi sociale;
- amendarea oricărei forme de manifestare ostilă, privind
populaţia minoritară;
- promovarea unor relaţii de cunoaştere şi de bună înţelegere
între etnii;
- lupta împotriva prejudecăţilor etnice;
- activităţi desfăşurate în parteneriat cu părinţii şi cu
reprezentanţii diferitelor instituţii culturale;
- participarea la evenimente culturale şi sărbători locale,
serbări, concursuri, în condiţiile în care arta se prezintă ca
un excelent pretext şi ca o cale privilegiată pentru descoperirea,
recunoaşterea şi aprecierea altor culturi;
- manifestări sportive- acestea fiind ocazii autentice de
întâlniri, colaborări, cu atât mai mult cu cât principiul de
constituire al echipelor nu este unul al separării, ci al
integrării (într-o competiţie sportivă se vor forma echipe
mixte, care contribuie la dezvoltarea cooperării, dacă se
valorifică diferenţele între sportivi şi se acţionează prin
complementaritate);
- organizarea de întâlniri între persoane aparţinând unor
culturi diferite, în scop de cunoaştere şi de stabilire a unor
relaţii de prietenie, mergând de la vizite, excursii etc. până
la schimburi muzicale, culinare etc.
Educaţia interculturală este necesar să devină o constantă a
pregătirii cadrelor didactice, care să-şi pună amprenta asupra
disciplinelor de învăţământ şi programelor şcolare, asupra
priorităţilor educative, asupra criteriilor de evaluare a
competenţelor şi comportamentelor, asupra relaţiilor cu
părinţii şi comunităţile.
Bibliografie
1. Dasen, P.; Perregaux, C.; Rey, M. – „Educaţia
interculturală”, Ed. Polirom, Iaşi 1999
2. Ciolan, L. – „Paşi către şcoala interculturală. Ghid de
educaţie interculturală pentru cadrele didactice”, Ed. Corint,
Bucureşti 2000
Adriana-Maria Floroae
Scoala Generala "Mihai Eminescu" Nasaud, Bistrita-Nasaud, Nasaud
Realizarea unor jucării şi folosirea lor creează copilului o
emoţie, o stare de bucurie, de satisfacţie, deoarece obiectul
realizat este făcut de el, este rezultatul muncii lui.
În familie, din primii ani de viaţă, copiii vin în contact cu
diferite forme de muncă. La grădiniţă, în procesul educativ şi
instructiv, la şcoală, în familie alături de părinţi ei
participă la unele treburi gospodăreşti: fetiţele o ajută pe
mama în gospodărie, atunci când pregăteşte mâncarea sau face
prăjituri, o imită ştergând praful de pe etajera cu cărţi, de
pe mobila din dormitor, udă florile din glastrele de la fereastră,
din balcon dau din grădină; băieţii meşteresc alături şi
împreună cu tatăl lor la realizarea unor obiecte folositoare din
casă sau la repararea acestora.
Cu timpul copiii devin colaboratori ai părinţilor,
exemplul acestora fiindu-le un preţios sprijin în dezvoltarea
interesului pentru muncă.
Familiarizarea copiilor cu anumite forme de activitate
duce la dezvoltarea dragostei pentru munca practică, la însuşirea
unor priceperi şi la formarea unor deprinderi elementare de muncă,
ce trebuie să înceapă de la vârsta preşcolară.
De la 3 la 7 ani copiii manifestă în mod deosebit
dorinţa de mişcare, de manipulare a unor obiecte, la început
imitându-i pe cei din jur, apoi activitatea este orientată
conştient spre un anumit scop. Realizarea unor jucării şi
folosirea lor creează copilului o emoţie, o stare de bucurie, de
satisfacţie, deoarece obiectul realizat este făcut de el, este
rezultatul muncii lui.
Pe temeiul acestor stări afective se formează
interesul faţă de muncă, se trezeşte dorinţa copilului de a
lucra un obiect util. Jucându-se, copilul învaţă să cunoască
lumea reală; în joc el acţionează asupra unor obiecte din mediul
înconjurător şi, treptat, începe să cunoască această lume. Ca
urmare a rezultatelor obţinute, copilul dobândeşte încredere în
propriile lui forţe.
Jocurile şi activităţile practice contribuie la
dezvoltarea imaginaţiei, a spiritului de observaţie, a atenţiei
şi a gustului estetic. În acest context o importanţă deosebită
o au materialele folosite, de exemplu: hârtia, cartonul, staniolul;
materialele din natură asamblate sau îmbinate cu alte elemente
accesorii; deşeuri textile, plastice, recuperabile şi
refolosibile; sfoară, dopuri de plută şi de plastic; sârmă de
diferite grosimi; material lemnos în diferite feluri –
chibrituri, şindrilă, şipci prelucrate, lustruite etc.
Prin diversitatea materialului folosit, a coloritului,
a posibilităţilor de îmbinare, combinare, se stimulează
gândirea creativă şi imaginaţia copiilor.
În desfăşurarea activităţilor şi jocurilor în
care copiii sunt antrenaţi se va ţine seama de particularităţile
de vârstă ale acestora şi de principiul accesibilităţii
cunoştinţelor. Jucându-se, copiii asimilează unele cunoştinţe
şi se familiarizează cu unele materiale necesare confecţionării
jucăriilor, cu modalităţi de lucru, cu uneltele folosite.
În procesul predării abilităţilor practice, elevii
îşi însuşesc unele cunoştinţe elementare şi îşi formează,
pe baza acestora, priceperi şi deprinderi simple de munca.
Astfel, ei îşi însuşesc unele noţiuni elementare
despre diferite materiale de lucru, despre proprietăţile acestora,
despre cele mai simple unelte şi instrumente de lucru şi modul de
întrebuinţare a lor. De asemenea, elevii îşi însuşesc unele
reguli simple de care vor trebui să ţină seama în procesul
activităţii practice, în executarea diferitelor obiecte.
După cum se ştie, rezultatul procesului de
înţelegere şi memorare a unor fapte sau a unui sistem de fapte
generalizate sub formă de noţiuni, reguli, teoreme constituie
cunoştinţele. Prin urmare, şi la lecţiile de abilitaţi practice
elevii îşi însuşesc unele cunoştinţe elementare.
Însuşirea cunoştinţelor elementare nu constituie
însă un scop în sine care să fie urmărit prin predarea
abilităţilor practice. Ea continuă în mod firesc cu formarea
priceperilor şi deprinderilor, care sunt legate de activitatea de
aplicare în practică a cunoştinţelor. De altfel, un obiectiv de
seamă al predării abilitaţilor practice îl constituie, aşa cum
s-a văzut, tocmai formarea la elevi a unor priceperi şi deprinderi
simple de muncă.
Formarea deprinderilor la abilităţi practice parcurge
mai multe etape:
a) O primă etapă o constituie unificarea acţiunilor
parţiale în acţiuni globale. În exemplul dat mai sus, în
legătură cu îndoirea şi împăturirea hârtiei, în această
etapă iniţială, fiecare mişcare (luarea colţului hârtiei,
ridicarea şi aşezarea lui pe colţul opus etc.) se execută de
elevi separat. Prin exerciţii se realizează unificarea acestor
mişcări într-o acţiune unitară, care se desfăşoară uniform.
b) În etapa următoare are loc eliminarea mişcărilor
şi eforturilor de prisos în executarea acţiunii. În faza
iniţială de efectuare a unei operaţii: tăierea cu foarfecele,
împletitul, cusutul etc., elevii efectuează unele mişcări în
plus faţă de cele necesare, gândirea lor participă intens, iar
consumul de energie este mare.
Pe măsură ce se formează deprinderea, se elimină
mişcările de prisos şi elevul efectuează pe cele care sunt
absolut necesare. Apoi, datorită unificării mişcărilor parţiale
într-o acţiune globală şi înlăturării acestor mişcări de
prisos, se reduce şi timpul de execuţie.
Elevul realizează operaţia respectivă într-un timp
mult mai scurt, comparativ cu perioada iniţială. În acelaşi
timp, datorită automatizării acţiunilor simple, scade şi
consumul de energie. Ca urmare, pe măsura exercitării, procesul de
execuţie devine mai ordonat, mai rapid şi totodată mai economic.
c) În formarea deprinderilor practice, o etapă
importantă o constituie înlocuirea controlului vizual prin cel
tactic-chinestezic. Elevul care îşi însuşeşte o anumită
deprindere, ca: decuparea, îndoirea, tăierea cu foarfecele,
cioplitul, împletirea, realizează la început toate mişcările
care compun acţiunea respectivă, controlând cu ochii fiecare
mişcare. Ulterior, după ce şi-a format deprinderile respective,
controlul vizual se înlocuieşte – în bună măsură – prin
pipăit. Şi în faza finală are loc reglarea mişcărilor, dar s-a
înlocuit analizatorul de la distanţă (vizual) cu un alt
analizator inferior, prin contact – cel tactil-chinestezic; or
acest lucru înseamnă că s-a produs automatizarea mişcărilor şi
că, în general, s-a perfecţionat executarea în serie a
activităţii. În această etapă, elevul stăpâneşte deprinderea
respectivă.
Pentru a asigura reuşita în formarea deprinderilor
trebuie respectate câteva condiţii:
a) Practica a dovedit că o acţiune care nu-l
interesează pe cel ce şi-o însuşeşte, care nu prezintă
importanţă pentru el, nu poate fi însuşită în mod temeinic. De
aici decurge necesitatea de a stimula interesul pentru deprinderea
ce urmează a fi formulată, de a motiva importanţa şi necesitatea
însuşirii ei.
În desfăşurarea lecţiilor de abilităţi practice
există numeroase posibilităţi de a trezi interesul elevilor
pentru deprinderile pe care le vor învăţa. Iată câteva:
prezentarea unor obiecte care necesită deprinderea respectivă;
perspectiva organizării unei expoziţii pe clasă sau pe şcoală;
prezentarea importanţei însuşirii unei deprinderi pentru viaţă,
pentru activitatea viitoare; folosirea unui material intuitiv care
să atragă atenţia etc. Trezirea interesului prin mijloace
diferite are drept rezultat faptul că elevii dau importanţa
cuvenită însuşirii deprinderii noi, uşurând procesul formării
ei.
b) În procesul formării deprinderilor este necesară
cunoaşterea deplină a acţiunii de către elevi, a modului de
executare a lucrării respective. Elevii trebuie să-şi reprezinte
clar acţiunile simple din componenţa acţiunii complexe pe care o
au de executat, pentru a se preveni însuşirea greşită a
acţiunilor simple şi pentru a nu cheltui, ulterior, mai multă
energie şi timp pentru corectarea lor. Pentru aceasta, în perioada
iniţială, învăţătorul trebuie să explice şi să demonstreze
acţiunea complexă pe care trebuie să şi-o însuşească elevii,
să le prezinte scopul şi să le dea cunoştinţele necesare în
legătură cu deprinderea ce trebuie însuşită. Elevul trebuie
îndrumat să memoreze regulile acţiunii respective, precum şi
ordinea acţiunilor simple (fazele) încât să şi le reamintească
în mod independent în timpul exerciţiilor.
Cunoaşterea teoretică de către elevi a modului cum
trebuie desfăşurată acţiunea este absolut necesară, deoarece,
până la etapa automatizării, în desfăşurarea acţiunilor
simple are loc controlul continuu al celui de-al doilea sistem de
semnalizare asupra mişcărilor mai mult sau mai puţin coordonate
ale mâinilor. După ce învăţătorul s-a convins că elevii
cunosc teoretic modul de realizare a acţiunilor complexe, se poate
trece la executarea propriu-zisă a acţiunii.
c) O altă condiţie este sesizarea la timp a
greşelilor, a greutăţilor şi a complicaţiilor. În acelaşi
timp, este deosebit de important ca elevii, în procesul însuşirii
unei deprinderi, să treacă la timp la un ritm cât mai apropiat de
ritmul normal al activităţii. Adesea se poate observa tendinţa de
a mări ritmul mişcărilor, de a grăbi executarea acţiunii
respective. Nesesizarea la timp a acestei atitudini şi, ca urmare,
necorectarea ei au, drept consecinţă, însuşirea în mod
defectuos a deprinderii.
Principalele categorii de priceperi şi deprinderi
practice de muncă ce se au în vedere la lecţiile de abilităţi
practice sunt următoarele:
a) Priceperi şi deprinderi practice legate de
organizarea activităţii. Acestea au un caracter foarte general ,
fiind necesare la toate activităţile de abilităţi practice,
precum şi în orice alt loc de muncă. Din rândul lor fac parte:
asigurarea ordinii la locul de muncă, aranjarea în ordine a
materialului şi a uneltelor şi instrumentelor de lucru, începerea
la timp a lucrului şi continuarea lui într-un ritm normal etc.
b) Priceperi şi deprinderi practice legate de
prelucrarea diferitelor materiale de lucru. Acestea sunt cele mai
numeroase, fiind legate de toate formele de activitate ce au loc în
cadrul predării abilităţilor practice. Iată câteva din aceste
priceperi şi deprinderi: îndoirea, împăturirea, tăierea,
decuparea, lipirea, la lucrările din hârtie; modelarea plastilinei
sau a argilei; împletitul cu mâna prin răsucire, înnodatul,
pentru lucrările de împletituri; executarea punctului înaintea
acului, în urma acului, a punctului naţional românesc –
cruciuliţa, cusutul pe muchie etc., la cusăturile artistice.
c) Priceperi şi deprinderi legate de mânuirea
corectă a diferitelor instrumente şi unelte simple. La lecţiile
de abilităţi practice se utilizează relativ puţine unelte şi
instrumente. Totuşi, dat fiind faptul că elevii iau pentru prima
oară contact, în mod organizat, cu ele, este necesar ca ei să fie
îndrumaţi să-şi formeze priceperi şi deprinderi de mânuire
corectă a acestora. Iată câteva asemenea priceperi şi
deprinderi: mânuirea foarfecelui şi a pensulei la lucrările din
hârtie; mânuirea acului şi folosirea corectă a degetarului;
utilizarea andrelelor şi a croşetei, pentru cusături şi,
respectiv, împletituri; mânuirea corectă a briceagului sau a
cuţitaşului în cioplirea materialului lemnos.
Formarea priceperilor şi deprinderilor practice de
muncă în cadrul predării abilităţilor practice constituie un
proces complex şi îndelungat. Această activitate presupune
respectarea riguroasă a principiilor didactice, folosirea în mod
corespunzător a metodelor generale de învăţământ, precum şi a
celor specifice predării abilităţilor practice.
Bibliografie
1. Diaconu Mihai, „Îndrumător pentru lecţiile de abilităţi
practice (pentru clasele I-IV)”, Editura Petrion
2. Dima Silvia „Ne jucăm - jucării confecţionăm”,
Bucureşti, 1994
3. Stan Lucian, Stan Ileana, Dorobanţu Gabriela, Ghiţă Ecaterina
„Abilităţi practice - ghid metodologic privind proiectarea şi
desfăşurarea activităţilor”, Editura Aramis, 2007
4. Stan Lucian, Stan Ileana, Dumitru Isabela „Abilităţi practice
şi educaţie tehnologică (ghid metodic clasele I-IV), Editura
Aramis, 2007
Georgeta-Daniela Rus
Scoala Gimnaziala "Ion Agarbiceanu" Cluj-Napoca, Cluj, Cluj-Napoca
Experimentarea presupune utilizarea în procesul de asimilare de cunostințe a lucrurilor petrecute cu noi și receptionate cu ajutorul simțurilor.
Experimentarea,metodă de predare-învățare
Doresc să vă prezint o metodă modernă de
predare-învaţare,dar în acelaşi timp şi o metodă eficientă de
captivare a atenţiei elevilor.Este vorba de Experimentare , şi
presupune utilizarea în procesul de asimilare de cunoştinţe
,priceperi şi deprinderi, a lucrurilor petrecute cu noi şi
recepţionate cu ajutorul organelor senzoriale,a simţurilor:vizual,
auditiv,olfactiv,tactil şi gustativ.
Etapele activităţii în care folosiţi experimentarea sunt:
a)Stabilirea scopului
b)Sentimentele asociate cu scopul lecţiei
c)Activităţi care creează sentimente
d)Aplicarea în viaţa copilului
Principiile care stau la baza unei activităţi de succes sunt:
1.Încercaţi să implicati întreaga personalitate a
elevului(toate simţurile).
2.Încercaţi să implicaţi toată clasa.
3.Folosiţi-vă de mediul înconjurător, dacă e
posibil.
4.Aveţi grijă să nu lezaţi sentimentele copiilor.
5.Faceţi legătura între activitate şi scopul ei.
Pentru a fi mai explicită am să vă dau câte un exemplu de
abordare a unui proverb,şi a unei credinţe ,folosind această
metodă. Se poate utiliza de asemenea în identificarea , aprecierea
şi deprecierea însuşirilor personajelor literare.
a)Proverbul:
,,Rădăcina învăţăturii e amară,dar rodul ei e dulce.”
Scopul acestei activităţi este încurajarea elevilor în
actul învăţării.
Se spune şi se scrie pe tablă proverbul cu litere mari, cu cretă
colorată.Apoi discut cu elevii pe marginea lui. (implicarea
organului auditiv)
Dacă citim cu atenţie proverbul, cu ce putem să asemănăm
învăţătura? (o plantă )
Îi îndemn pe elevi să privească o plantă din clasă sau de
afară. (implicarea organului vizual)
Dacă am gusta învăţătura ce gust ar avea? (amar)
Cunoaşte-ţi un fruct sau o legumă cu gust amar ?Care ?(cireşele
amare )
Vă place gustul amar?Imaginaţi-vă că gustaţi acum un castravete
amar.Ce simţiţi?
De ce credeţi că se spune că rădăcina învăţăturii este
amară? Este uşor să înveţi?
Dar ce gust are răsplata muncii de şcolar?(dulce).Ce fructe dulci
cunoaşteţi?
Puteţi dărui elevilor câte o bomboană pentru a-i savura gustul
dulce.(implicarea organului gustativ).
Cine are datoria să înveţe? Când se învaţă de obicei? În
care parte a vieţii?
Unde se învaţă?Pentru ce îi pregăteşte ?
Dacă doreşti să ai parte de o răsplată bună trebuie să
înveţi în copilărie.În această perioadă din viaţa ta poţi
asimila cea mai mare cantitate de informaţii.
Ce sentimente vă încearcă acum după ce am explicat acest
proverb?(recunoştinţa , admiraţie , datorie,speranţă)
Ce hotărâre aţi luat în acest moment?Ce veţi face ?
(aplicaţie)
b ) Credinţa despre firea copiilor:
,,Unii copii sunt ca nişte roabe.’’- Dima Silvia
Scopul activităţii este acela de a-i încuraja în a fi oameni de
ajutor.
Se scrie pe tablă enunţul şi se ataşează o imagine cu o roaba.
Ştiţi copii ce este o roaba? ( vehicul pentru transportul
materialelor pe distanţe mici alcătuit dintr-o ladă sau dintr-o
platformă cu o roată si cu două braţe,de care împinge omul)
Fiecare dintre voi să vă imaginaţi că sunteţi o roabă.
De ce ai fost construită?Poţi face ceva fără ajutorul omului?
Cum te simţi când eşti goală?Cum te simţi când eşti
încărcată ?
Când omul te împinge cum te deplasezi?Faci zgomot?
În cele din urmă pot spune că eşti de folos dacă cineva te
împinge.
Unii copii se aseamănă cu o roabă pentru faptul că sunt de folos
numai dacă cineva îi împinge spre a face ceva.Când nu fac
nimic ,se simt bine şi se aseamănă cu roabă goală.Când au ceva
de făcut ,greu se mişcă din loc şi murmură : atunci se
aseamănă cu roaba încărcată.
Ce aţi învăţat voi din acest din acest exemplu?Cum vă simţiţi
voi după această activitate?
Cum o să procedati atunci când vi se va cere sa faceţi ceva?
M-aş bucura ca voi cei de faţă să nu vă asemănaţi niciodată
cu o roabă,ci să fiţi mereu de nădejde şi gata de ajutor .
Creatorul a avut grijă să pună în fiecare din noi un strop de
lumina Sa.Haideți să o împărtășim și altora!
Rus Georgeta Daniela
Şcoala Gimnazială,,Ion Agârbiceanu’’
Cluj-Napoca
Bibliografie
• GH.Paschia ,Buna-cuviinţă oglindită în proverbe şi maxime
din toată lumea,Ed.Albatros,1970
• Curs de perfecţionare a învăţătorilor susţinut de
Fundaţia de Echipare pentru Generaţia de Mâine (E.G.M.)
• Dima, Silvia ,Metoda proiectelor la vârste timpurii, Ed.
Miron, 2005
Monica Achim
Gradinita cu program normal Orbeasca de Jos, Teleorman, Orbeasca de Jos
Creativitatea înseamnă posibilitatea de comunicare: copilul se află într-un contact continuu cu lumea sa interioară şi cu lumea sa exterioara. Creativitatea poate fi stimulatã la nivelul întregii clase cu ajutorul unor strategii adecvate.
STIMULAREA CREATIVITĂŢII ÎN CADRUL ORELOR DE COMUNICARE
PIP ACHIM MONICA
SC. GIMNAZIALA NR 2 ORBEASCA DE JOS
JUD. TELEORMAN
Creativitatea înseamnă posibilitatea de comunicare:
copilul se află într-un contact continuu cu lumea sa interioară
şi cu lumea sa exterioară.
Creativitatea poate fi stimulatã la nivelul întregii
clase cu ajutorul unor strategii adecvate. Ea poate deveni o
modalitate de învãtare cu multiple beneficii pentru şcolarii
mici. Aceştia sunt de-a dreptul încântaţi sã li se ofere sansă
sã-şi exprime gândurile şi sentimentele în moduri cât mai
variate şi originale, jocurile de creativitate fiind un cadru optim
în acest scop. Problema care se ridicã este aceea a efortului pe
care îl vor depune atât elevii, cât şi învãtãtorul în
realizarea obiectivelor propuse. Identificarea unor metode şi
procedee care sã faciliteze stimularea creativitãţii, gãsirea
unor cãi de activizare a învãtãrii, face viată şcolarã mai
dinamicã, motivantã şi interesantã, învãtãtorului
oferindu-i-se satisfacţii deosebite.
Dezvoltarea spiritului de observaţie, a gândirii
şi imaginaţiei, dezvoltarea aptitudinilor de ordin caracterial
pânã la setul directional al personalitãţii creatoare asigurã
originalitatea în cazul exerciţiilor de limba românã.
Supleţea şi originalitatea gândirii, gãsirea unor soluţii noi
şi satisfacţia faţã de gãsirea acestora pot fi cultivate prin
toate disciplinele de învãtãmânt, dar în special, pot fi
utilizate în acest sens resursele oferite de studiul limbii şi
literaturii române.
Lecţiile de limba românã oferã reale posibilitãţi de
organizare şi desfãsurare a unor multiple activitãţi menite a
dezvolta capacitatea de creaţie a elevilor. Dintre acestea pot fi
amintite: povestirea cu schimbarea formei, povestirea prin analogie,
continuarea povestirii, intercalarea unor noi episoade în
povestiri, ilustrarea textelor literare, modelajul, dramatizarea
povestirilor, realizarea compunerilor, crearea de poezii, ghicitori,
alcãtuirea propoziţiilor dupã scheme date, transformarea vorbirii
directe în vorbire indirectã şi invers.
Un loc important în dezvoltarea limbajului şi a
vocabularului activ îl are utilizarea jocurilor didactice orale,
asemenea activitãţi de învãţare oferă elevilor nu numai
bucuria şi satisfacţia de a se juca, dar sunt şi un real prilej
de dezvoltare a capacitãţilor de exprimare oralã şi în acelaşi
timp de dezvoltare a capacitãţilor creative. Pentru că
activitatea didacticã sã aibe o mai mare atractivitate pentru
elevi, am utilizat o serie de jocuri didactice: “Sã gãsim
familia cuvântului”, “Cine rãspunde repede şi bine?”,
“Jocul însuşirilor”, “Ordonaţi şi transformaţi”,
“Cele mai frumoase expresii”, “Unde sunt greşelile?”, “Eu
spun una, tu spui multe”, “Eu, tu, el, noi, voi, ei”, “Cum
nu este?”, “Cel mai bun povestitor”, „Spune cum e
corect!”, „Unde e greşeala?”, “Litera se plimbã”,
“Scară cuvintelor”.
Din categoria tehnicilor de simulare, utilizarea
dramatizãrilor, a jocurilor de rol, cu prilejul cãrora elevii
au fost puşi în situaţii imprevizibile reprezintă, de asemenea,
activitãţi menite să dezvolte capacitatea de creaţie a elevilor.
O altã modalitate de stimulare a creativitãţii este realizarea
unei sarcini de muncã pe echipe. Elevii au fost împãrtiti în
grupuri. Fiecare grup a strâns informaţii, le-a sintetizat şi
le-a prezentat pe subteme, a realizat desene şi ansambluri care au
reprezentat caracteristicile anotimpului vara.
Pentru o învăţare eficientă pusă sub semnul
activizării elevilor, se impune implementarea metodelor moderne de
predare într-un procent covârşitor, neexcluzând metodele şi
procedeele tradiţionale cum ar fi: comunicarea, conversaţia,
analiză lingvistică, fonetică, morfologică, lexicală,
sintactică, ortografică, a punctuaţiei şi stilistică,
învăţarea prin exerciţii, dar rolul covărşitor va fi preluat
de brainstorming, metodă mozaic, a bulgărelui de zăpadă, a
ciorchinelui, a galeriei, etc. Profesorul va deveni un mediator, iar
lecţiile, experienţe de învăţare prin stimularea imaginaţiei
şi creativităţii elevilor, care în acest mod, vor deveni
adaptabili şi competitivi. Pentru această trebuie stimulate
componentele creativităţii: ingeniozitatea, spontaneitatea,
flexibilitatea, noutatea prin aplicaţii stimulative, interesante,
plăcute.
În realizarea lecţiilor de recapitulare finală
am avut în vedere o serie de exerciţii stimulative, care să
cultive creativitatea şi imaginaţia elevilor.
1. Am început de la un cuvânt-cheie pentru a formula
sarcini ce vizează compartimentele limbii: probleme de vocabular,
sintaxă, semantică, morfologie, stilistică şi continuând cu
exerciţii distractive în care să realizeze diferite
asocieri, stimulând găsirea conexiunilor prin idei.
Pornind de la cuvântul PRIETENIE, am formulat sarcini de găsire a
sinonimelor, antonimelor, integrarea în anumite contexte pentru a
îndeplini diverse funcţii sintactice, alcătuirea familiei
lexicale şi a câmpului lexical din care face parte cuvântul,
grupuri vocalice, formarea unor figuri de stil pornind de la
termenul în discuţie, enumerarea unor opere literare cu această
temă, găsirea unor proverbe şi continuând cu exerciţii
atractive în care să descopere o serie de metafore sau
constituirea unei definiţii a termenului pornind
de la fiecare litera a acestuia.
2. O aplicaţie asemănătoare constă în sugerarea a
trei-patru cuvinte-cheie cu care elevii au alcătuit rime,
dialoguri, naraţiuni, punând accent pe munca în echipă.
3. Un exerciţiu la fel de antrenant, dar şi amuzant este
”ştirea trăznită”. Prin amestecarea într-o urnă a o sută
de cuvinte, fiecare elev va alege trei dintre acestea şi va compune
o ştire trăznită, căreia colegul de banca îi va da un titlu.
Lista poate conţine termeni precum: alfabet, bisturiu, cort,
drojdie, finanţare, grindă, hienă, iod s.a.
4. Un exerciţiu ce stimulează imaginaţia ar fi găsirea de
soluţii la unele întrebări neaşteptate.
Pe parcursul acestor activitati, am tinut seama de
flexibilitatea, pasiunile elevilor, de aptitudinile lor, de
curiozitate, increderea in sine, spontaneitatea gasirii unei
solutii, incurajandu-i pe elevi cu diferite sfaturi. Au
participat cu entuziasm, dorind sa dea raspunsuri originale
de fiecare data.
Creativitatea nu are limite, trebuie doar să o
stimulăm, să o activăm, eliminând caracterul descriptivist din
acţiunea didactică şi adoptând o viziune nouă asupra limbii,
ceea ce duce la formarea de competenţe şi performanţe în
alegerea şi combinarea elementeleor componente ale sistemului
limbii, într-o manieră personală.
Şcolarii creativi se diferenţiază de restul grupului prin
diferite comportamente specifice, îşi dezvoltă în mod liber
creativitatea. Foarte curioşi, vin cu soluţii neobişnuite, cu
idei originale, au iniţiativa şi au un spirit de observaţie
foarte dezvoltat, pun întrebări adecvate, fac conexiuni între
elemente aparent fără nici o legătură, explorează noi
posibilităţi, manipulează, controlează simultan mai multe idei,
învaţă rapid şi uşor, au o memorie bună, imaginaţie vie,
vocabular vast. Copilul şcolar este prin natura
sa un creativ, datorită imensei sale curiozităţi, a freamătului
permanent pentru a cunoaşte tot ceea ce se petrece în jurul sau.
Un rol foarte important în stimularea creativităţii îl are
motivaţia, atmosfera de lucru şi cadrul în care se desfăşoară
activitatea. Pentru un copil este extrem de important să se simtă
valorizat şi evidenţiat, atunci când realizează ceva, fiind
impulsionat astfel şi pentru viitoarele activităţi.
.
Mihaela Coman
Scoala Gimnaziala Nr.11 "George Tutoveanu" Barlad, Vaslui, Barlad
Instruirea diferenţiată permite valorificarea potenţialului fiecăruia şi identificarea mai multor tipuri de indivizi şi stiluri de învăţare.
Slujitorii şcolii moderne caută mereu alternative didactice care
să stimuleze o mai mare motivare din partea copiilor pentru actul
de învăţare, receptat mai degrabă ca o nouă descoperire
proprie, de care să se simtă mândri atât elevii, cât şi
părinţii.
Cunoaşterea psihopedagogică a elevilor permite cadrului didactic
abordarea unor strategii diferenţiate şi pentru fiecare tip de
inteligenţă în parte. Autorul Teoriei inteligenţelor multiple,
Howard Gardner, profesor de teorie a cunoaşterii, educaţie şi
psihologie la Universitatea Harvard, porneşte în teoria sa de la
constatarea că unii copii cu coeficient ridicat de inteligenţă nu
au rezultate bune la şcoală. Conform tradiţiei, suntem tentaţi
să-i considerăm ,,inteligenţi” pe cei care sunt buni la
disciplinele de bază, iar pe ceilalţi să-i considerăm
,,talentaţi”. Gardner a precizat faptul că inteligenţa şi
talentul sunt egale şi la fel de importante. Oamenii rezolvă
probleme şi elaborează răspunsuri în moduri diferite. Analizând
aceste moduri de gândire, Gardner a ajuns la concluzia că există
opt tipuri de inteligenţă: lingvistică, logico-matematică,
spaţial-vizuală, muzicală, corporal-kinestezică, naturalistă,
interpersonală şi intrapersonală.
Aşadar, instruirea diferenţiată permite valorificarea
potenţialului fiecăruia şi identificarea mai multor tipuri de
indivizi şi stiluri de învăţare. Învăţătorul nu transmite
doar cunoştinţe, ci organizează, îndrumă activitatea de
învăţare, asistă la formarea capacităţilor de autoinstruire,
asigură adaptarea la situaţii noi.
Iată, în continuare, un program de activitate diferenţiată,
eşalonat pe parcursul zilelor de şcoală:
Unitatea de învăţare: Ordinea efectuării operaţiilor – clasa
a III-a
Luni – inteligenţă lingvistică
Cadrul didactic oferă informaţii despre funcţiile şi
diferenţele dintre cele patru operaţii matematice. Elevii rezolvă
diverse exerciţii, verbalizând operaţiile efectuate sau compun
câte un catren, care poate fi o problemă, dat spre rezolvare
colegilor.
Marţi – inteligenţa spaţială
Cadrul didactic oferă imagini grafice care să corespundă
fiecărei operaţii: pentru adunare – pătrat, pentru scădere –
romb, pentru înmulţire – cerc, pentru împărţire –
dreptunghi. Pornind de la modelul dat, elevii îşi pot face
propriile imagini pe care le plasează în exerciţii.
Miercuri – inteligenţa corporal-kinestezică
Elevii îşi folosesc propriul corp pentru a configura diferitele
semne matematice (întind braţele pentru +, trupul aplecat pentru -
).
Joi – inteligenţa muzicală
Pentru fiecare semn se inventează un sunet. Acesta va fi produs la
unison de întreaga clasă în momentul citirii unor exerciţii.
Luni- inteligenţa logico-matematică
Se formează grupe de lucru. Fiecare grupă are o cutie cu patru
compartimente pe care sunt marcate semnele matematice. Elevii
sortează exerciţiile care se pot rezolva cu ajutorul unui semn
indicat şi le introduc în compartimentele respective.
Marţi – inteligenţa interpersonală
Cadrul didactic propune exerciţii pe care elevii să le rezolve
în pereche ( grup de doi), prin colaborare, interacţiune. Echipa
care răspunde corect este câştigătoare.
Miercuri – inteligenţa intrapersonală
Elevii elaborează enunţuri pentru fiecare semn matematic, însă
această comunicare trebuie să se refere la viaţa personală, la
propria experienţă.
Joi – inteligenţa naturalistă
Elevii utilizează simboluri din natură, din diferite medii de
viaţă (pădure, livadă, baltă, etc.) pentru a reprezenta
semnele matematice ( stejar pentru +, veveriţă pentru -, ciupercă
pentru :, frunză pentru x).
Aceste tipuri de activităţi dau posibilitatea tuturor elevilor
să expună cunoştinţele însuşite.
Iată o paralelă între:
Clasa tradiţională
Diferenţele dintre elevi sunt mascate, se acţionează asupra
lor când devin problematice.
Evaluarea se face, de regulă, la sfârşitul învăţării să
se vadă cine a înţeles.
Predomină o înţelegere îngustă a inteligenţei.
Există o singură definiţie a excelenţei.
Interesele elevilor sunt lăsate în plan secundar.
Sunt luate în calcul puţine profile de învăţare.
Domină instruirea frontală.
Sarcinile de lucru oferă, în general, o singură opţiune.
Timpul este relativ flexibil.
Domină un singur text.
Se caută interpretări unice ale ideilor şi evenimentelor.
Cadrul didactic direcţionează comportamentul elevilor.
Cadrul didactic rezolvă probleme.
Se foloseşte preponderent o singură formă de evaluare.
Clasa diferenţiată
Diferenţele dintre elevi sunt studiate ca o bază pentru
proiectarea actului instructiv-educativ.
Evaluarea este continuă şi diagnostică pentru a înţelege
cum să se organizeze predarea.
Este evidentă concentrarea pe forme multiple de inteligenţă.
Excelenţa este, în mare măsură, definită în termeni de
creştere individuală fată de situaţia iniţială.
Elevii sunt frecvent ghidaţi să facă alegeri bazate pe
interese.
Există oferte pentru mai multe profile de învăţare.
Se folosesc diferite forme de instruire.
Se folosesc frecvent sarcini cu mai multe opţiuni.
Timpul este flexibil în funcţie de nevoile elevilor.
Sunt furnizate materiale flexibile.
Se caută perspective multiple asupra ideilor şi evenimentelor.
Cadrul didactic facilitează formarea capacităţilor de
învăţare independentă.
Elevii îşi ajută colegii şi cadrul didactic în rezolvarea
de probleme.
Elevii sunt verificaţi prin căi diferite de evaluare.
Bibliografie:
Creţu, C., 1998- Curriculum diferenţiat şi personalizat, Ed.
Polirom, Iaşi
Joiţa, E., 1994 – Didactica aplicată, Ed. ,,Gheorghe
Alexandru”, Craiova
Neagu, M., Petrovici, C., 2002 – Elemente de didactica
matematiciiîn grădiniţă şi învăţământul primar, Ed.Prim,
Iaşi
Niveanu-Popescu, P., Zlate, M., Creţu, I., 1996 – Psihologie,
manual pentru clasa a X-a şcoli normale şi licee, E.D.P.
Bucureşti
Descriptori de performanţă pentru învăţământul primar,
Ed.Prognosis
Institutor. Coman Mihaela
Şcoala Gimnaziala Nr.1 Razvani
Loredana Toc
Scoala Gimnaziala Nr.7 Alexandria, Teleorman, Alexandria
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia
pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la
comunitate. Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi
familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni dinamice.
COMUNICAREA IN RELATIA PROFESOR-ELEV-PARINTE
PIP Toc Loredana
Şcoala Gimnazială nr. 2
Orbeasca,
jud. Teleorman
În viaţa de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii
de persoană şi personalitate, sensul comun al acestuia din urmă
fiind o însuşire sau calitate pe care o poate avea sau nu. Dar
utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai
exactă personalităţii.
Se pune întrebarea « Ce este personalitatea ? ». În
opinia lui P.Fraisse istoria psihologiei, între anumite limite se
confundă cu istoria răspunsurilor la această fundamentală
întrebare. Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim
persoana : « Persoana înseamnă individul uman concret.
Personalitatea însă, este o construcţie teoretică elaborată de
psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor
de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul
psihofiziologic pe care îl numim persoană umană ».
Activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu
poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană,
educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate.
Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial
constituie trei aspecte ale unei interacţiuni dinamice între
copilul individual şi cercul său imediat.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în
ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor
pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator
pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi
marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu
familia este extrem de puternică şi de neînlocuit.
Familia îndeplineşte importante funcţiuni în procesul
general al integrării copilului în mediul social, fapt ce se
reflectă asupra dezvoltării sale:
• creează o dependenţă absolută a copilului faţă de membrii
microgrupului familial din punct de vedere fizic, psihic, material ;
• impactul emoţional pe care îl exercită este maxim ;
• oferă primele modele comportamentale, creează primele
obişnuinţe şi deprinderi ;
• creează un stil comportamental care se imprimă asupra
întregii evoluţii a individului ;
• influenţa educativă pe care o exercită familia face parte
integrantă din viaţă.
Familia trebuie să înţeleagă că un copil nu este un
televizor, o jucărie care poate fi reparată atunci când se
strică. Copilul are un suflet care trebuie dezvoltat din toate
punctele de vedere, astfel încât să fie capabil să răzbată în
viaţă. Fiecare membru al familiei trebuie să devină sensibil la
nevoile şi sentimentele copiilor. Părinţii trebuie să
înţeleagă că ei pot influenţa comportamentul copiilor.
Părinţii vor înţelege că regulile de educaţie diferă
de la o familie la alta în funcţie de copil, de problemele
familiei, de concepţia familiei despre viaţă şi împlinirea ei.
Părinţii trebuie să petreacă mai mult timp cu copiii,
să le acorde mai multă atenţie, să-i laude cât mai des, să-i
recompenseze, dar să le stabilească şi limite, să-i
pedepsească.
Comunicarea dintre părinte şi copil trebuie să fie bună
şi permanentă. Părintele va prezenta interes faţă de ceea ce
povesteşte copilul. Împreună stabilesc care sunt problemele şi
cum pot fi rezolvate. Părinţii trebuie să cunoască
posibilităţile de înţelegere ale propriilor copii, să-i
încurajeze.
Între recompensă şi pedeapsă trebuie să existe un
echilibru. Părinţii trebuie să vadă din ce cauză a greşit
copilul, să-l facă să înţeleagă unde a greşit. Adulţii nu
trebuie să-şi piardă controlul, să-şi descarce frustrările
zilnice asupra copilului. O astfel de descărcare nervoasă lasă
urme adânci în personalitatea copilului.
Copilul are nevoie de un mediu părintesc cald, liniştit.
Părinţii trebuie să ducă un mod de viaţă corect, echilibrat,
să dea dovadă de o atitudine civilizată faţă de ei înşişi
şi faţă de cei din jur.
Familia trebuie să aibă disciplina ei. Părinţii nu
trebuie să-şi pedepsească copiii fără să le arate adevăratele
motive. Toate problemele vieţii se pot rezolva mai uşor într-un
climat de prietenie şi de înţelegere.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească
soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi eficient la
societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, grădinita
şi şcoa¬la nu poa¬te înlocui restul instituţiilor care au
misiunea de for¬mare a cetăţenilor con¬şti¬enţi, cu o
condu¬¬ită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are
sorţi de izbândă fără o co¬¬laborare strân¬să cu alţi
factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între
aceş¬tia, familia, con¬siderată dintotdeauna celula de bază a
societăţii şi „un soi de personalitate colectivă” de a
cărei armonie generală depinde dezvoltarea per¬so¬na¬lităţii
copilului, are un rol foarte im¬portant în ajutorul pe cate
trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ
ob¬ser¬vă cum familia nu mai poate realiza soci¬ali¬za¬rea
primară prin care copilul să-şi inte¬ri¬o¬ri-ze¬ze valorile
civice fundamentale. Pe o astfel de temelie şubredă şcoala nu
poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub
influenţa societăţii şi în special a familiei.
Cu părere de rău trebuie să spun că se constată în
ultima vreme o depărtare a fa¬mi¬liei de şcoală, o scădere a
interesului părinţilor pentru rezultatele şcolare. Părinţii
sunt în¬grijoraţi de viitorul copiilor dar, în acelaşi timp nu
mai au răbdare să le acorde atenţie. Acest lucru se constituie
într-un semnal de alarmă care m-a determinat să aflu care sunt
adevăratele cauze ale acestui fenomen încât să pot remedia
măcar o parte dintre ele. Se im¬pune o reconsiderare a relaţiei
familie-şcoală. Aceasta nu trebuie să fie
semidi-rec¬ţi¬o¬na¬lă, redusă la simpla informare a
părinţilor asupra rezul¬ta¬te¬lor la învăţătură. Şcoala
trebuie să convingă familia ca ea să devină un participant activ
în procesul de instruire-edu¬ca¬re.
Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului
sunt directe sau indirecte, de¬terminând în mare măsură
dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic pro¬pus
de şcoală (un comportament civilizat, demn, tolerant, bazat pe
cinste, corectitudine, pri¬¬¬¬etenie) găseşte un răspuns
pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de
cins¬te.
Colaborarea mea cu familia s-a concretizat într-un program
comun de activităţi ale şcolii cu aceasta. Am inclus lectorate cu
părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la do¬mi¬ci¬liul
elevului, serbări şcolare. Părinţii au văzut în mine un
prieten, un colaborator, un om ade¬vărat care-i poate ajut prin
atitudinea nepărtinitoare pe care am afişat-o. Aşadar e o
sar¬ci¬nă a şcolii să identifice situaţiile problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este po¬¬sibil
strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze
că relaţia de cola¬bo¬ra¬re şcoală-familie este determinantă
în educarea copiilor. Educaţia în familie devine astfel un proces
de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea
problemelor de viaţă.
BIBLIOGRAFIE:
• Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L. – „
Didactica”, manual
pentru clasa a X-a, şcoli normale, E.D.P., R.A., 1997;
• Nicola, Ioan – „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti,
1992;
gabriela tanase
Scoala Gimnaziala Nr.34 "Mihai Viteazul" Galati , Galati, Galati
Activităţile cu caracter ecologist contribuie la dezvoltarea comunicării copiilor cu natura. Ei vor învăţa să respecte mediul înconjurător şi să înţeleagă faptul că OMUL nu este stăpânul naturii, ci parte din ea.
Educaţia ecologică a şcolarului mic
Prof. învăţământ primar: Gabriela Tănase
Şcoala Gimnazială ,,Mihai Viteazul” Galaţi
Educaţia ecologică este o componentă a „noilor educaţii”
care îşi propune să-l conducă pe elev spre formarea unui punct
de vedere mai obiectiv asupra realităţii, să-l incite la
participare, să devină conştient de viitor şi de faptul că
viaţa generaţiilor de mâine depinde într-o mare măsură de
opţiunile sale.
Obiectivele educaţiei de mediu în toată lumea sunt
asemănătoare: îmbunătăţirea şi menţinerea calităţii
mediului. Pe de o parte, educaţia de mediu înseamnă informarea
şi sporirea cunoştinţelor elevilor despre mediul înconjurător.
Elevii învaţă cum „funcţionează” pământul şi ce urmări
poate avea degradarea mediului, conştientizând astfel care este
rolul lor în crearea şi prevenirea problemelor de mediu. Pe de
altă parte, educaţia de mediu sporeşte sensibilizarea opiniei
publice faţă de protecţia mediului, ajutându-i pe elevi să-şi
evalueze şi să-şi clarifice sentimentele faţă de mediu şi
faţă de modul cum contribuie la rezolvarea problemelor acestuia.
Apoi educaţia de mediu este şi una practică, în sensul
învăţării unor deprinderi de viaţă care ar reduce impactul
negativ asupra mediului. Educaţia în domeniul ocrotirii mediului
trebuie să înceapă de la vârstele cele mai mici şi să fie
continuată în tot timpul anilor de şcoală, dar şi după
terminarea acesteia. Elevii trebuie să ştie că natura este un
organism viu, ale cărei componente sunt într-o strânsă
intercondiţionare şi că fără aceşti factori naturali, viaţa
nu este posibilă, deci trebuie protejaţi. Aşa cum îi învăţăm
pe copii să vorbească, să se poarte în familie, la şcoală, în
societate, tot aşa trebuie să-i învăţăm să se poarte cu
mediul în care trăim. Încă de la intrarea în şcoală,
învăţătorii îi învaţă pe elevi să conştientizeze că toţi
avem datoria protejării mediului în care trăim.
Încă de mic, copilul admiră natura, mai târziu învaţă să o
cunoască. Şcoala este chemată să determine nu numai sentimente
de admiraţie pentru frumuseţile naturii, ci şi convingeri şi
deprinderi de conservare şi dezvoltare a mediului înconjurător,
să formeze o conduită corectă faţă de natură, o conduită
ecologică modernă. Elevul trebuie lăsat să descopere el însuşi
adevărul, acţionând în mod practic, deoarece scopul este de a
forma creatori şi nu indivizi care să repete ceea ce au învăţat
generaţiile precedente.
Pentru realizarea educaţiei ecologice există câteva obiective
centrale:
• cultivarea dragostei pentru Terra şi a tuturor elementelor care
intră în componenţa ei: sol, apă, plante, animale, etc;
• creşterea dorinţei de a ocroti, respecta şi proteja natura
prin implicarea elevilor în activităţi cu caracter experimental
şi demonstrativ ;
• dezvoltarea aptitudinilor de cercetare, explorare, investigare a
mediului;
• cunoaşterea fiinţelor şi fenomenelor din mediul
înconjurător şi caracteristicile acestora;
• îmbogăţirea vocabularului activ cu cuvinte din domeniul
ecologic;
• însuşirea unor norme de comportament necesare pentru a asigura
echilibrul dintre sănătatea individului, a societăţii şi a
mediului;
• cunoaşterea plantelor şi animalelor ocrotite de lege;
• conştientizarea necesităţii de a economisi apa, energia
electrică, lemnul, etc. (toate resursele naturale);
• formarea unei atitudini dezaprobatoare faţă de cei care
încalcă normele şi legile ecologice.
Educaţia ecologică se poate realiza prin orice tip de activitate:
şcolară, extraşcolară, activităţi ştiinţifice, literare,
artistice, plastice, sportive etc. Trebuie să existe o
întrepătrundere între activităţile teoretice şi cele practice,
care să se susţină reciproc, pentru a putea progresa rapid în
înţelegerea naturii şi în regândirea abordării noastre faţă
de natură şi societate. În cadrul orelor de predare dar mai ales
a activităţilor extracurriculare, elevii pot fi dirijaţi să
cunoască şi să ocrotească elementele mediului înconjurător,
să iubească plantele şi animalele, să adopte un comportament
adecvat raportat la mediul în care îşi desfăşoară activitatea.
De asemenea, pot fi învăţaţi să ia atitudine faţă de cei care
încalcă regulile de protejare a mediului.
Activităţile sunt diverse şi se pot desfăşura în funcţie de
nivelul de vârstă, individual, pe grupe mai mici sau cu întregul
colectiv de elevi în funcţie de tematica aleasă:
- colecţii de plante, seminţe, frunze sau alte materiale din
natură, mape, albume cu fotografii;
- realizarea unui punct documentar de educaţie ecologică (cărţi,
broşuri ecologice, portofolii pe teme date care să cuprindă
informaţii culese de la bibliotecă, internet, etc.);
- creaţii literare, compuneri având ca temă natura, lumea micilor
vieţuitoare, realizarea unor scurte povestiri din viaţa plantelor;
- desene, afişe prin care elevii să-şi exprime propriile opinii;
- organizarea colţului viu al clasei, pe holurile şcolii, în
laboratoare pentru a crea o atmosferă plăcută, pentru a le
încredinţa mai multe sarcini de gospodărire şi îngrijire a
plantelor;
- acţiuni de sădire a unor plante, arbuşti ornamentali în curtea
şcolii, văruirea pomilor;
- plimbări, drumeţii, excursii şi tabere pentru cunoaşterea unor
elemente ce compun mediul înconjurător, a felului în care natura
determină o viaţă sănătoasă pentru om, dar şi pentru
celelalte vieţuitoare, a felului în care omul a influenţat
natura. Copiii au nevoie să "simtă" ceea ce le spui, trebuie
scoşi în natură cât mai mult, pentru a-i învăţa să iubească
mai mult natura decât calculatorul şi internetul.
- activităţi pentru colectarea şi valorificarea deşeurilor din
hârtie, pet-uri, organizarea unor expoziţii de obiecte şi
jucării realizate de elevi din materiale refolosibile. Elevii au
ocazia să-şi demonstreze ingeniozitatea participând la
prezentări de piese de îmbrăcăminte confecţionate din deşeuri.
- vizionarea unor proiecţii video, a unor filme despre plante şi
animale, despre poluarea aerului, solului, apei;
- jocuri de mişcare, distractive, scenete şi concursuri pe teme
ecologice.
Elena Laura Sîrbu
Scoala Primara "Just 4 Kids" , Bucuresti, Bucuresti
Materialul isi propune sa ofere o viziune larga dascalului, in contextul reformei scolare ce aduce o intarziere a prezentei manualelor pe bancile elevilor clasei a III_a, situatie resimtita si anul trecut.
O şcoală fără manuale
Prof pt înv primar Sîrbu Elena Laura, Şcoala Primară JUST 4 KIDS
Sistemul românesc de învăţământ demonstrează o
funcţionare deficitară în ceea ce priveşte asigurarea unor
resurse de bază în învăţare, referindu-mă aici la manualele
şcolare.Zeci de polemici, edituri ce se luptă pentru bravare şi
pentru asigurarea celor mai eficiente resurse materiale, profesori
lamentându-se că nu au după ce se ghida. Mă număr printre
dascălii pe care anul şcolar i-a găsit doi ani la rând fără
manual pe bancă. Mi-am îndreptat atenţia spre pedagogia Waldorf ,
acolo unde se evită în primii ani de şcoală utilizarea
manualelor.
Profesorul NU este sclavul manualului, lui revenindu-i sarcina
de a se îndrepta şi de a-şi căuta singur resursele necesare, de
a-şi selecta şi pregăti singur materialele specifice disciplinei.
Aici intervine arta pedagogică a dascălului, măiestria sa
artistică. În opinia pedagogilor Waldorf manualele şcolare sunt
privite ca fiind mijloace pasive , care slăbesc contactul dintre
profesor-elevi.Lipsa manualelor îi determină pe elevi şi pe
profesori să cerceteze, să se documenteze singuri,stimulând
astfel activitatea individului.
Profesorul este cel care introduce noi informaţii, noi capitole
în funcţie de nivelul şi cerinţele clasei . Însuşirea
cunoştinţelor de către elev este doar baza pregătirii
proiectelor ulterioare . Elevul este încurajat să gândească
singur, să caute, să propună, să argumenteze.
Formarea unei opinii personale şi antrenamentul pentru viaţa de
autodidact sunt calităţi evidente pe care elevii le dobândesc
prin aceste exerciţii.Şcoala Waldorf le cere profesorilor să
folosească o bibliografie variată pentru parcurgerea şi
înţelegerea unei teme.În acest fel, la elevi se elimină
indiferenţa faţă de cărţi generată de utilizarea excesivă a
manualelor şi a bibliografiei obligatorii.În locul manualului gata
scris, elevul Waldorf primeşte un caiet neliniat, pe care îl va
umple cu noile sale cunoştinţe.Acest caiet devine propriul său
manual pe care îl va umple cu scrisul său, cu desene şi imagini
din lecţiile parcurse.Copilul scrise pe caiet fără liniatură
deoarece se consideră că liniatura îi îngrădeşte scrisul prin
norme deja stabilite.Pedagogia Waldorf promovează educaţia pentru
libertate. Elevii sunt încurajaţi să îşi creeze un scris
ordonat ,studiind în această direcţie discipline precum
„Studiul formelor”.Deoarece disciplinele nu sunt privite ca scop
în sine, ci ca mijloace educaţionale, nu se dau note sau
calificative, elevii primind la sfârşitul clasei o caracterizare
scrisă de învăţător sau profesor. Profesorul caută să
evalueze continuu personalitatea elevului şi să caracterizeze
diferitele sale faţete, în loc să se mulţumească doar cu
măsurarea randamentului şcolar.Când se analizează rezultatele se
face o comparaţie cu potenţialul elevului în cauză.Când se
realizează evaluarea se ia în calcul efortul considerabil
întreprins de elev. Nu există teste, extemporale, teze.La finalul
anului şcolar elevul primeşte un certificat în care profesorul
descrie în detaliu activitatea sa. Pe baza certificatului se emite
un calificativ ce va fi trecut în registrul matricol.Se
încurajează astfel aprecierea rezultatelor ca măsură a
performanţei. În funcţie de ţară şi de reglementările
legislative , şcoala Waldorf practică şi evaluări de tip
tradiţional.Se consideră nota ca fiind un impuls de
constrângere.Elevul învaţă fie pentru a obţine note mari , fie
de teama notelor mici. Pur şi simplu uităm ca elevii au o
dorinţă de cunoaştere.Această dorinţă trebuie descifrată şi
valorificată de către dascăl. În absenţa notelor elevii sunt
mai deschişi, mai liberi.
Putem noi împrumuta din pedagogia Waldorf ?Sigur că putem! Ca
dascăli avem libertatea de a ne contura ora de curs după cum
dorim, fără să uităm să ţinem cont de necesităţile copiilor
.
Nu suntem sclavii manualelor şcolare sau ai sistemului.Putem
transforma sistemul ! Transformarea începe cu noi ! Începe de la
primul pas pe care-l facem în sala de clasă, de la primele cuvinte
şi gesturi.Aici intervine măiestria noastră didactică.Putem
împrumuta de la pedagogiile alternative tehnici pe care să le
promovăm cu succes la clasă. Ne lărgim orizontul şi ne abatem de
la manualul şcolar . Aducem noutăţi , lucrăm în echipă cu
elevii noştri. Nu transformăm momentele de evaluare în momente
chinuitoare, aducătoare de stres inutil la această vârstă. Vom
proiecta o evaluare într-o manieră constructivă , îmbinând
tehnici moderne de evaluare. Am auzit deseori profesori ce
consideră programa rigidă , încărcată , neadecvată copiilor .
Totuşi, să nu uităm că ai noştri copii au dorinţa înnăscută
de cunoaştere.
Aici trebuie să intervenim noi, învăţătorii, şi să dezvoltăm
acest fapt înnăscut, să modelăm noile mlădiţe , oferindu-le
soluri fertile de creştere intelectuală. Tehnicile, metodele ,
procedeele , materialele sunt la latitudinea fiecăruia. Nu trebuie
să uităm libertatea pe care
ne-o oferă actuala programa şcolară din ciclul primar.
O şcoală fară manuale ? Da, e posibil ! Ţine de noi, dascălii,
să ne lărgim viziunea şi să ne înfruptăm din ingredientele
necesare dezvoltării.
Ion Drăgan spunea: „Buna pregătire a unui dascăl nu se
etalează, nici nu se demonstrează ....se simte”.
Steluta-Iuliana Mitrea
Scoala Gimnaziala Nr.1 Tandarei, Ialomita, Tandarei
Articolul isi propune promovarea utilizarii metodelor active in
predarea -invatarea matematicii in gimnaziu, astfel incat aceasta
disciplina sa devina mai accesibila si mai usor de inteles chiar si
pentru elevii care nu "iubesc"matematica.
Dezvoltarea competenţelor cheie la matematică prin utilizarea
metodelor interactive
prof. Mitrea Steluţa Iuliana, Şcoala Gimnazială nr.1,
Ţăndărei , Ialomiţa
Matematica este obiectul care generează la marea majoritate a
elevilor eşecul şcolar.De aceea profesorul de matematică trebuie
să creeze un climat instituţional favorabil folosind diverse
metode moderne care să-l determite pe elev să se implice activ în
procesul instructiv educativ.
Şcoala nu trebuie înţeleasă ca fiind locul unde profesorul
predă şi elevii ascultă. Învăţarea devine eficientă doar
atunci când elevii participă în mod activ la procesul de
invăţare:discuţia, argumentul, investigaţia, experimentul.
Metodele active necesită o pregatire atentă: ele nu sunt
eficiente decât în condiţiile respectării regulilor jocului.
Avantajul major al folosirii acestor metode provine din faptul că
ele pot motiva şi elevii care au rămâneri în urmă la
matematică.
Exemple de activităţi desfăşurate cu elevii pe baza
aplicării metodelor de învăţare activ-participative:
1. METODA ,,SCHIMBĂ PERECHEA”
Este o metodă interactivă de lucru în perechi. Elevii au
posibilitatea de a lucra cu fiecare dintre membrii colectivului.
Stimulează cooperarea în echipă, ajutorul reciproc, întelegerea
şi toleranţa faţă de opinia celuilalt.
ETAPE:
Se împarte clasa în două grupe egale ca număr de participanţi.
Se formează două cercuri concentrice, copiii fiind faţă în
faţă pe perechi. Învăţătorul/Profesorul dă o sarcină de
lucru. Fiecare pereche discută şi apoi comunică ideile. Cercul
din exterior se roteşte în sensul acelor de ceasornic,
realizându-se astfel schimbarea partenerilor în pereche.
Copiii au posibilitatea de a lucra cu fiecare membru al grupei.
Fiecare se implică în activitate şi îşi aduce contribuţia la
rezolvarea sarcinii.
EXEMPLU DE ACTIVITATE:
Tema: ,, Proporţionalitate directă/proporţionalitate
inversă”
Etapele activităţii:
1. Se organizează colectivul în două grupe egale.
Fiecare copil ocupă un scaun, fie în cercul din interior, fie în
cercul exterior. Stând faţă în faţă, fiecare copil are un
partener.
2. Profesorul comunică cerinţa: ,, Verifica daca numerele
urmatoare sunt direct/invers proportionale cu urmatoarele
numere!”.
3. Lucru în perechi. Copiii lucrează doi câte doi
pentru câteva minute.
Copilul aflat în cercul interior spune solutia de
rezolvare iar celălalt aduce completări îcercând să rezolve
cerinţa. Apoi copiii din cercul exterior se mută un loc mai la
dreapta pentru a schimba partenerii, realizând astfel o nouă
pereche. Jocul se continuă până când se ajunge la partenerii
iniţiali sau se termină.
4. Analiza ideilor şi a elaborării concluziilor. În
acest moment, copiii se regrupează şi se vor analiza pe rând
rezolvările problemelor.
2.METODA RAI
Metoda R. A. I. are la bază stimularea şi dezvoltarea
capacităţilor elevilor de a comunica (prin întrebări şi
răspunsuri) ceea ce tocmai au învăţat. Denumirea provine de la
iniţialele cuvintelor Răspunde – Aruncă –Interoghează şi se
desfăşoară astfel: la sfârşitul unei lecţii sau a unei
secvenţe de lecţie, profesorul, împreună cu elevii săi,
investighează rezultatele obţinute în urma
predării-învăţării, printr-un joc de aruncare a unui obiect mic
şi uşor (minge) de la un elev la altul. Cel care aruncă mingea
trebuie să pună o întrebare din lecţia predată celui care o
prinde. Cel care prinde mingea răspunde la întrebare şi apoi
aruncă mai departe altui coleg, punând o nouă întrebare. Evident
interogatorul trebuie să cunoască şi răspunsul întrebării
adresate. Elevul care nu cunoaşte răspunsul iese din joc, iar
răspunsul va veni din partea celui care a pus întrebarea. Acesta
are ocazia de a mai arunca încă o dată mingea, şi, deci, de a
mai pune o întrebare. În cazul în care, cel care interoghează
este descoperit că nu cunoaşte răspunsul la propria întrebare,
este scos din joc, în favoarea celui căruia i-a adresat
întrebarea. Eliminarea celor care nu au răspuns corect sau a celor
care nu au dat nici un răspuns, conduce treptat la rămânerea în
grup a celor mai bine pregătiţi. Metoda R.A.I. poate fi folosită
la sfârşitul lecţiei, pe parcursul ei sau la începutul
activităţii, când se verifică lecţia anterioară, înaintea
începerii noului demers didactic, în scopul descoperirii, de
către profesorul ce asistă la joc, a eventualelor lacune în
cunoştinţele elevilor şi a reactualizării ideilor- ancoră.
Puncte forte Puncte slabe
-completează eventualele lacune în cunoştinţele elevilor ;
-are rol de fixare şi consolidare a cunoştinţelor
predate. -elevii sunt tentaţi să-i scoată din „joc” pe unii
colegi sau să se răzbune pe alţii, adresându-le întrebări prea
dificile pentru ei.
Metoda R.A.I. poate fi folosită la sfârşitul lecţiei, pe
parcursul ei sau la începutul activităţii, când se verifică
lecţia anterioară, înaintea începerii noului demers didactic,
în scopul descoperirii, de către dascălul ce asistă la joc, a
eventualelor lacune în cunoştinţele elevilor şi a
reactualizării ideilor-ancoră.
Pot fi sugerate următoarele întrebări:
− Ce ştii despre........................?
− Despre ce ai învăţat în lecţia.....................?
− Cum justifici faptul că.........................?
− Care crezi că sunt consecinţele faptului................?
− Ce ţi s-a părut mai dificil din...........................?
− De ce alte experienţe sau cunoştinţe poţi lega ceea ce
tocmai ai învăţat?
Se poate folosi cu succes la toate disciplinele şi este perfectă
pentru tabla înmulţirii !
3.METODA CUBULUI
Este o metodă folosită în cazul în care se doreşte
explorarea unui subiect, a unei situaţii din mai multe
perspective.
ETAPE:
1. Se realizează un cub pe ale cărei feţe se notează:
descrie, compară, analizează, aso-ciază, aplică,
argumentează;
2. Se anunţă tema / subiectul pus în discuţie;
3. Se împarte grupul în şase subgrupuri, fiecare subgrup
rezolvând una dintre cerinţele înscrise pe feţele
cubului;
4. Se comunică forma finală a scrierii, întregului grup
(se pot afişa/ nota pe caiet).
EXEMPLU DE ACTIVITATE:
Tema: Prisma regulata deapta : triunghiulara ,
patrulatera , hexagonala ; cubul , paralelipipedul dreptunghic
Descrierea activităţii elevilor:
Elevii care primesc fişa cu verbul descrie vor avea:
-de definit prisma regulată si prisma dreaptă , cubul
şi paralelipipedul dreptunghic ,
-de enumerat prismele studiate,
-de realizat reprezentarea plană a corpurilor studiate
şi desfăşurările lor plane;
-de identificat elementele acestora;
Elevii care primesc fişa cu verbul compară vor
stabili asemănări şi deosebiri între prisma oblică si prisma
dreaptă , paralelipiped si paralelipiped drept , paralelipiped
drept şi paralelipiped dreptunghic , paralelipiped dreptunghic şi
cub .
Elevii care vor avea fişa cu verbul asociază vor asocia
fiecărei prisme studiate formulele de calcul pentru volum şi arie
( laterală, totală), aria bazei , perimetrul bazei , apoi vor
identifica obiecte cunoscute care au forma obiectului respectiv.
Elevii pot primi un obiect practic/desen pe care să-l
„descompună” în corpuri geometrice cunoscute.
Pentru grupa care va avea de analizat, sarcina de lucru
va cere ca elevii să analizeze diferite secţiuni în corpurile
studiate (diagonale, secţiuni cu un plan paralel cu baza).Se vor
realiza desene corespunzătoare în care se vor pune în evidenţă
toate planele de secţiune şi forma secţiunii rezultate, prin
markere sau carioci colorate.
Elevii ce vor primi fişa cu verbul argumentează vor avea de
analizat şi justificat în scris valoarea de adevăr a unor
propoziţii , ce vor conţine şi chestiuni „capcană”. Li se
poate cere să realizeze şi scurte demonstraţii sau să descopere
greşeala dintr-o redactare a unei rezolvări.
Elevii din grupa verbului aplică vor avea un set de întrebări
grilă în care vor aplica formulele pentru calculul ariei sau
volumului prismei regulate drepte în contexte variate.
Timpul de lucru este de 20-25 după care se va aplică o metodă de
evaluare.
4.METODA MOZAICUL
Metoda mozaicul presupune învaţarea prin cooperare la nivelul unui
grup şi predarea achizitiilor dobândite de către fiecare membru
al grupului unui alt grup. Are avantajul ca implică toţi elevii
în activitate şi că fiecare dintre ei devine responsabil atât
pentru propria învaţare, cât si pentru învaţarea celorlalţi.
De aceea, metoda este foarte utilă în motivarea elevilor cu
rămâneri în urmă, faptul că se transforma pentru scurt timp în
‚, profesori” le conferă un ascendent moral asupra colegilor.
ETAPE:
Se imparte clasa in grupe eterogene de 4 elevi, fiecare
primind câte o fişă numerotate de la 1 la 4, ce conţine părti
ale unui material ce urmează a fi înţeles şi discutat de către
elevi. Elevii sunt regrupaţi în funcţie de numărul fişei
primite şi încearcă să înteleagă conţinutul informativ de pe
fişe şi stabilesc modul în care pot preda ceea ce au înţeles
colegilor din grupul lor original.Se revine în gruparea iniţială
şi are loc predarea secţiunii pregătite celorlalţi membri.
În final are loc trecerea în revistă a materialului dat
prin predarea orală cu toata clasa/ cu toti participanţii.
Surse bibliografice:
1. Gardner, H.,,Mintea disciplinata,Ed. Sigma,2004
2. Singer,M.,Voica,C. Invatarea matematicii. Elemente de
didactica aplicata.Ghidul Profesorului,Ed. Sigma,2002.
3. Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de matematica
primar-gimnazial, Ed. SC Aramis print,2001.
dana taclit
Colegiul National "Radu Greceanu" Slatina, Olt, Slatina
Cauze-factori,efecte-atitudini,metode de remediere a insuccesului școlar la disciplina matematică.Rolul familiei,profesorului,psihologului școlar-în combaterea insuccesului școlar!
COMBATEREA INSUCCESULUI ȘCOLAR la MATEMATICĂ
-CAUZE , EFECTE și METODE-
MOTTO:”Dascălul cel mai bun nu este nici cel mai savant,nici cel
care muncește cel mai mult este cel care îi determină pe elevi
să muncească mai bine,în modul cel mai inteligent și cel mai
eficace,nu neapărat mai greu.”
PROCESUALITATEA INSUCCESULUI ȘCOLAR
Elevul nemulțumit de școală: nu înțelege,nu poate rezolva
problemele și exercițiile;⟹Apar primele goluri în
cunoștințe,priceperi și deprinderi,complexe de inferioritate în
raport cu colegii;
Apariția unor lipsuri grave în cunoștințe și incapacitatea
elevului de a rezolva independent sarcinile școlare;
Note nesatisfăcștoare urmate de corigențe⟹elevul manifestă
revoltă sau rezistență,devine închis și neliniștit;
Nepromovarea clasei ca urmare a eșecului școlii și / sau
familiei de a înlătura insuccesul scolar⇒fuga de la
școală,refuzul de a învăța.
Toate acestea impun o colaborare reală-strânsă între :
PROFESOR-PSIHOLOG-DIRIGINTE-PĂRINTE-ELEV
prin cuvintele cheie ale pedagogiei învățării depline
”FEED-BACK-UL” ȘI “REMEDIEREA”
PROIECTAREA ȘI REALIZAREA UNEI ACTIVITĂȚI EFICIENTE IMPUN
URMĂTOARELE:
1.definirea clară a obiectivelor pedagogice/lecției;
2.elaborarea unui mod de desfășurare adecvat
obiectivelor,conținuturilor și particularităților
grupului/clasei/elevului;
3.elaborarea instrumentelor de evaluare a randamentului școlar apte
să evidențieze progresul cât și dificultățile întâmpinate;
4.dirijarea învățării,astfel încât fiecare elev să-și
valorifice potențialul de care dispune;
5.aplicarea instrumentelor de evaluare și obținerea informațiilor
despre randamentul activității desfășurate;
6.reglarea pe baza datelor obținute-educatorul îsi poate regla
activitatea prin analiza si înțelegerea cauzelor.
3.COMBATEREA INSUCCESULUI ȘCOLAR
CAUZE: INTERNE diagnostic
profesori,psiholog,medic scolar,diriginte,parinti
corect
EXTERNE
ELEV
REMEDIEREA !!!
ELEV
-aptitudine școlară
-grad de pregătire școlară
-deficiențe(afective,psihologice,fiziologice)
-metode de învățare
-frecvența la școală
-atitudinea față de învățătură
-interese,aspirații,etc.
FAMILIA
ȘCOALA
-climat psiho-social-afectiv
-metode de predare
-condiții de muncă și trai
-îndrumare,oferte educaționale
-supraveghere și îndrumare elev
-evaluare randament școlar
-pregătire profesională
-relația profesor-elev
-concepția despre școală-rol
-motivația învățării
4.MĂSURI DE COMBATERE A INSUCCESULUI ȘCOLAR
Abordarea diferențiată a elevilor care înregistrează insucces
școlar;
Inlăturarea lacunelor în deprinderile de muncă
școlară(deprinderi de organizare,autocontrol,autoreglare)
-planificarea, de către elevi,propriului regim de
învățătură și odihnă,
-temele pentru acasă efectuate în ordinea : rezolvarea
sarcinilor de interes pentru elev,apoi cele mai dificile și în
final sarcinile ușoare⟹încredere și satisfacție!
-exerciții practice-după studierea aspectelor teoretice,
-organizarea si realizarea învățării,expunerea
cunoștințelor în situații de verificare orală și scrisă,
-studiul și lucrul cu manualul,
-formarea obișnuinței de a răspunde sistematic la
întrebări,prelucrarea informației,organizarea logică a
informațiilor,
-deprinderi de rezolvare independentă a sarcinilor,
-tehnici de redactare,interpretare,utilizare
corectă,argumentare-în momentul verificării și aprecierii,
-orarul zilei/săptămânii în funcție de
particularitățile de vârstă,de mobilizare intelectuală și
atenție,
-introducerea unor elemente atractive la oră în vederea
mobilizării,motivării,deconectării emoționale a elevului.
c)Depășirea lacunelor în dezvoltarea gândirii
elevilor-capacitatea elevului de a delimita principalul prin
analiză,sinteză,comparație,clasificare,generalizare – prin
dezvoltarea unei gândiri logice,divergentă.
-elevii ”slabi” sunt solicitați să răspundă la întrebări
mai ușoare,sunt stimulați-încurajați pentru a participa la
raționamente mai dificile-greoaie pentru ei,
-alcătuirea shemei lecției,algoritmizarea rezolvării problemelor
tipice,etape in rezolvare,exemple de respectare a
etapelor,creionarea esențialului prin: REȚINEM!!!
-antrenarea elevilor la lecție solicitându-le să analizeze,să
compare ,să concluzioneze,
-obișnuința elevilor de a-și îndeplini sarcinile independent si
prin mai multe metode,
-aprecierea verbală-notarea stimulativă a elevilor ce manifestă
interes și aptitudini matematice,
-abordarea muncii în grup stimulând
comunicarea,ajutorul,cooperarea între elevi,responsabilizarea în
grup –munca în echipă-,
-încurajarea elevilor de a solicita explicații suplimentare
profesorului atunci când nu ințelege-profesorul trebuie să
încurajeze acest lucru “elevul vine la școală să
învețe,să afle lucruri noi,utile,să înțeleagă anumite
fenomene…..”
d)Înlăturarea atitudinii negative față de învățătură-lipsa
dorinței de a învăța,de a realiza sarcinile școlare,absentarea
de la ore,rezistența și atitudinea negativă față de cerințele
profesorului și familiei,abateri disciplinare,prezența formală la
lecții,etc..
⇒atitudine negative îndreptată împotriva învățării!
MOTIVE:-acumulare lacune la disciplină ;stare
conflictuală/antipatie colegi/professor; -neîncredere
în propriile forțe.
e)Înlăturarea lacunelor în cunoștințele elevilor
- -înțelegerea cauzelor care au condus la acumularea lacunelor și
a celor care mențin sau creează noi lacune;-organizarea unui
program de lucru pentru completarea cunoștințelor in paralel cu
acumularea celor noi;-testele de evaluare cu obiective/competențe
urmărite,conținuturi clare,bine precizate –
discutarea,analizarea rezultatelor,clarificarea noțiunilor
neînțelese,rezolvarea itemilor ce au creat probleme la
test;-accent pe repetarea și reînvățarea noțiunilor de bază
prin exerciții individualizate-practice;-realizarea ,de către
elevi,planurilor de recapitulare/capitol,semestrial și agende de
lucru cu formule matematice pentru facilizarea reținerii
acestora;-progresul realizat de elevi trebuie menționat-evidențiat
în vederea stimulării și încurajării afective și cognitive.
Increderea,perseverența,utilizarea metodelor pedagogice
specifice,sprijinul familiei,dorința-acceptarea de schimbare a
elevului –sunt factori de bază ce pot preveni, stopa,combate
insuccesul scolar!
PROF.TACLIT DANIELA NADIA
COLEGIUL NATIONAL”RADU
GRECEANU”,SLATINA,OLT
BIBLIOGRAFIE:
1.JINGA,I;”Evaluarea performantelor scolare”,Bucuresti,1996
2.POTOLEA,D.”Scopuri si obiective ale procesului
didactic”,Bucuresti,1986
Madalina - Roxana Bulai
Scoala Gimnaziala Bahna, Neamt, Bahna
Toate societățile de azi se caracterizează printr-un grad crescând de multi-culturalism și de diversitate culturală, ceea ce face recunoașterea și respectarea drepturilor fiecărui grup.
Interculturalitatea prin intermediul limbii și literaturii engleze
Există o legătură firească între educația globală și
educația interculturală, care privește modul în care
interacționăm cu celelalte culturi, societăți sau grupuri chiar
la noi în țară, comunitate sau oraș și nu numai. Toate
societățile de azi se caracterizează printr-un grad crescând de
multi-culturalism și de diversitate culturală, ceea ce face
recunoașterea și respectarea drepturilor fiecărui grup.
Pentru a realiza educație interculturală putem utiliza orice
formă, de la lecțiile obișnuite, pe care fiecare cadru didactic
le desfășoară până la activitățile realizate în afara
perimetrului școlar și poate în afara spațiului național.
Trăim într-o eră civilizată în care socializăm foarte ușor
și să avem acces la foarte multe informații fapt ce permite să
le oferim elevilor noștri un spectru mai larg al culturii decât
ne-ar permite în mod normal manualul de limbă engleză.
O bună metodă de a realiza interculturalitate este schimbul de
experințe între elevii români și cei din Marea Britanie, mai
exact, acest fapt s-ar realiza prin inițierea unui program prin
care o familie din România ar fi dispusă să-și trimită copilul
în afara granițelor țării, la o altă familie unde are putea
vedea care este mediul în care își desfășoară cei de acolo
activitățile extracurriculare sau cum se desfășoară
activitățile școlare într-o instituție străină, același
lucru întâmplându-se și cu elevul din Marea Britanie. Acest
proiect are putea dura o săptămână, timp în care elevii s-ar
putea acomoda și ar putea descoperi o parte din valorile culturii
în care au pătruns. La întorcerea acasă s-ar putea realiza o
întâlnire cu totți elevii care au fost plecați pentru a le
împărtăși colegilor din experiențele pe care le-au trăit și
mai ales să le spună care sunt diferențele culturale pe care
le-au sesizat în perioada în care au fost plecați.
Profesorul mai poate implementa diverse parteneriate între școlile
din țară, dar și din țările în care limba oficială este limba
engleză. Pentru realizarea legăturii dintre cele două școli
poate fi utilizată corespondența școlară, prin schimburi de
desene, de casete video și audio, scrisori prin care să-și
împărtășească diferite gânduri sau idei, reviste care să le
ofere informații culturale. Prin intermediul acestor parteneriate
elevii și-ar putea face nenumărați prieteni fapt ce le-ar putea
permite să relaționeze mai ușor sau să-și îmbunătățească
limba engleză întrucât o utilizează mai frecvent iar faptul că
ar avea prieteni de o altă naționalitate ar reprezenta o motivare.
Un alt mod de a realiza interculturalitate prin intermediul limbii
engleze ar fi utilizarea de materiale didactice precum: reviste,
ziare utilizate cu foarte mare interes în Marea Britanie sau
America. Revistele i-ar putea deconecta pe elevi de la rutina
zilnică de a răsfoi un manual pentru a afla diverse lucruri, de
cele mai multe ori fictive, și utilizarea acestora pentru a afla
lucruri noi, fapte care se petrec în alt spațiu decât cel în
care își desfășoară activitatea zilnică.
În cadrul acestei discipline ar putea fi organizate și
activități distractive care ar implica un anumit număr de elevi
cu rol de a transmite anumite emoții. Piesele de teatru constiutie
o modalitate interesantă de pune pe scenă unele dintre operele
marelui scriitor englez William Shakespeare. Prin intremediul unor
asemenea activități publicul format din elevi și nu numai ar face
cunoscută o parte din literatura de elită a lumii iar elevii
români ar putea face o comparație între modul în care își
așterne gândurile pe hârtie un scriitor englez și abordarea pe
care o au scriitorii români în operele literare. Această metodă
oferă o ocazie remarcabilă de a ilustra legăturile dintre operele
literare din spațiul românesc și cele din spațiul englezesc.
În concluzie pentru a forma interculturalitate prin intermediul
limbii engleze putem utiliza nenumărate procedee în ideea de ai
motiva pe elevii zilelor noastre să-și însușească o limbă
străină și, totodată, să cunoască cultura altor popoare.
Bibliografie:
http://dialog.cntm.md/wp-content/uploads/2013/04/Repere-ale-Educatiei-Interculturale.pdf
www.constantincucos.ro/wp-content/uploads/2011/03/ed.inter_.id_.doc
Veronica - Gabriela Gaina
Scoala Gimnaziala Vadu Pasii , Buzau, Vadu Pasii
Se arata in linii mari ce este invatarea centrata pe elevi,
avantajele acestui mod de lucru, ce anume fac elevii in aceste
cazuri, dar si care este activitatea profesorului in acest caz.
ÎNVĂŢAREA CENTRATĂ PE ELEVI ŞI GRUPE DE ELEVI
GĂINĂ VERONICA – GABRIELA, profesor matematică, Şcoala
Gimnazială Vadu Paşii, Structura Scurtești, jud. Buzău
Definiţiile date de specialiști pentru învățarea
centrată pe elev ne oferă câteva repere generale. Cel mai
important este că descrie modalităţi diferite de gândire în
privinţa învăţării şi predării. În cadrul învăţării
centrate pe elev, învăţarea este plasată înaintea predării.
Accentul ne mai este pus pe activitatea didactică de predare a
cadrului didactic, ci se mută pe rolul avut de elevi în acest
proces instructiv-educativ, acela de a învăţa. Învăţarea
centrată pe elev nu este o metodă de predare, ci un mod extins de
predare. Poate presupune folosirea unei largi palete de metode,
unele putând îmbrăca forma predării tradiţionale. Cel mai
important aspect al învăţării centrate pe elev este acela că
elevul ocupă locul personajului principal în acest demers,
profesorul urmărind prin acest procedeu satisfacerea nevoilor
elevului.
Lecţia pleacă de la experienţele elevilor şi cuprinde
întrebări sau activităţi care să-i implice pe elevi. Elevii
sunt lăsaţi să aleagă singuri modul cum se informează pe o
anumită temă şi cum prezintă rezultatele studiului lor. Elevii
pot beneficia de ajutorul profesorului şi pot cere acestuia
îndrumări ori de câte ori au nevoie. Aptitudinea elevilor de a
găsi singuri informaţiile căutate este dezvoltată, nu li se
oferă informaţii standardizate. Pe lângă învăţarea
specifică disciplinei respective, li se oferă elevilor ocazia de
a dobândi aptitudini fundamentale transferabile, cum ar fi aceea de
a lucra în echipă. Se fac evaluări care permit elevilor să
aplice teoria în anumite situaţii din viaţa reală, cum ar fi
studiile de caz, simulările, testele TIMMS. Lecţiile cuprind o
combinaţie de activităţi, astfel încât să fie abordate
stilurile pe care elevii le preferă în învăţare (vizual,
auditiv, practic/kinetic). Lecţiile înlesnesc descoperirile
făcute sub îndrumare şi solicită participarea activă a elevilor
la învăţare.
Lecţiile se încheie cu solicitarea profesorului adresată elevilor
de a reflecta pe marginea celor învăţate, a modului cum au
învăţat şi de a evalua succesul pe care l-au avut metodele de
învăţare în cazul lor.
A) Activitatea elevilor
În cadrul învăţării centrate pe elev, cel mai important rol îl
au elevii, având o mai mare autonomie, responsabilitatea lor
crescând, devenind astfel manipulatori activi de cunoştinţe.
Dacă satisfacerea nevoilor elevilor se află în prim planul
învăţării centrate pe elev, formarea trebuie să răspundă
nevoilor acestora. În mod tradiţional, învăţarea s-a
întreprins pentru ei, nevoile lor fiind decise şi
furnizându-li-se informaţii în consecinţă.
Învăţarea centată pe elev merge mult mai departe, oferindu-le
elevilor o mai mare autonomie în cadrul procesului
instructiv-educativ. Dacă în învăţarea tradiţională le
spuneam elevilor să meargă să înveţe ce noi, cadrele
didactice, le predam, în cadrul învăţării centate pe elev, le
oferim îndrumare şi orientare când încep să înveţe şi îi
sprijinim pe tot parcursul procesului de învăţare. Scopul
învăţării centrate pe elev este de a-l face pe acesta
responsabil pentru propriul proces de învăţare. Elevii au o mare
influenţă asupra ce urmează să înveţe şi asupra modului în
care vor învăţa acele conţinuturi. În viaţa de zi cu zi,
atunci când ni se oferă o libertate mai mare în ceea ce facem,
bineînţeles că responsabilitatea este mai mare, acest lucru
aplicându-se şi în cazul elevilor participanţi la învăţarea
centrată pe elev.Dacă în procesul instructiv-educativ
tradiţional, elevii primeau cunoştinţele de-a gata de la
profesori, ei având un rol pasiv, de data aceasta, în învăţarea
centată pe elev, ei îşi dezvoltă responsabilitatea devenind
căutători activi de cunoştinţe. Ei folosesc posibilităţile de
învăţare care li se oferă, caută alte modalităţi de
învăţare; dacă nu dă roade, elevii cer ajutorul şi îndrumarea
profesorului, dar nu pentru a primi răspunsul de-a gata, ci pentru
a li se arăta drumul către acel răspuns.
Activitatea elevilor în învăţarea centrată pe elev este foarte
importantă. Au un rol activ în procesul instructiv-educativ, nu
pasiv, ca în cazul învăţării tradiţionale. Opinia lor
contează foarte mult în alegerea subiectului, plănuirea
învăţării, alegerea metodelor de învăţare, fiind astfel ei
cei care găsesc cunoştinţele care trebuie învăţate.
Interacţionează atât cu profesorii, cât şi cu ceilalţi elevi.
Activitatea lor este atât în grup, dar şi individuală. Ei
cercetează problema, o explorează, învăţând în ritm propriu.
Cu toate că ne vine greu să credem, elevul are şi un important
rol în evaluarea învăţării. În momentul de faţă are loc o
dezvoltare cu privire la inteligenţele multiple. Trebuie să
recunoaştem că sunt elevi care au diferite tipuri de abilităţi.
Unii sunt foarte buni la limbi străine, sau matematică –
abilităţile academice tradiţionale. Fiecare elev dispune de un
echilibru diferit între punctele tari şi cele slabe în aceste
domenii.Indiferent de diferenţele pe care elevii le pot prezenta,
ei nu învaţă izolaţi, ci se dezvoltă şi îşi adaptează
gândirea în continuu în lumina cunoştinţelor anterioare.
Trebuie să recunoaştem cunoştinţele anterioare ale elevului şi
să le folosim ca o bază pentru furnizarea de noi experienţe care
să-l ajute să-şi dezvolte ideile şi abilităţile.
B) Activitatea profesorului
Rolul profesorului în învăţarea centrată pe elev se schimbă
radical faţă de abordarea tradiţională. În perspectiva
tradiţională, profesorul transmite cunoştinţe elevilor pasivi,
accentul fiind pus pe predarea frontală şi ajungerea la răspunsul
corect. În contradicţie cu abordarea tradiţională, în
învăţarea centrată pe grupe de elevi, profesorul are rol de
supraveghetor, sub directa lui îndrumare elevul asumându-şi
responsabilitatea propriei învăţări, dezvoltându-şi în timpul
procesului instructiv-educativ competenţe de educaţie permanentă,
metacognitive şi autoevaluative.
În această abordare modernă, profesorul are mai multe roluri, el
fiind pentru elevii săi şi mentor, sfătuitor, supraveghetor, dar
şi model, colaborator, îndrumându-şi elevii în vederea
atingerii rezultatului scontat, dorit de toţi cei implicaţi în
acest proces educativ. Acum accentul se pune pe sprijinirea
învăţării, folosind metode şi mijloace de predare –
învăţare plăcute, acceptate de către elevi, metode şi mijloace
pe care inerent şi ei învaţă să le folosească, folosirea
acestora ducând la rezultatul dorit. Dacă în predarea –
învăţarea tradiţională profesorul foloseşte prelegerea ca
metodă principală, sigur, împletindu-se şi cu alte metode
tradiţionale, şi organizarea clasei de elevi frontală, elevii
primind din discursul didactic toate cunoştinţele fără a fi
implicaţi în vreun fel în aflarea lor, în învăţarea centrată
pe elev prelegerea este înlocuită de învăţarea activă, nu
total, iar forma de organizare a clasei de elevi se schimbă,
alternând forma individuală cu cea pe grupe, forma frontală fiind
forma de organizare a clasei cel mai puţin folosită. Metodele
învăţării active se îmbină cu prelegerea pe tot parcursul
procesului instructiv – educativ, pretându-se cerinţelor
fiecărui elev în parte. În învăţarea centrată pe elev elevii
învaţă fiecare în ritmul său. Din această cauză noi,
profesorii avem un rol foarte important în cest proces.
Învăţarea centrată pe elev are drept scop atingerea şi
asimilarea de către elevi a competenţelor planificate de noi în
documentele didactice anuale şi semestriale, dar nu oricum, ci în
ritmul lor propriu, dar într-o perioadă de timp rezonabilă. Munca
profesorului nu mai este aceea de a preda, de a da elevilor
cunoştinţele printr-un discurs didactic, ci este de a îndruma
elevii cum să înveţe, alegând metodele şi mijloacele didactice
care sunt cele mai bune pentru progresul şcolar al elevilor
scontat.
Avantajele învăţării centrate pe grupe de elevi
Cele mai importante avantaje ale învăţării centrate pe grupe de
elevi sunt:
- Pentru a fi îndeplinite scrcini didactice simple, activitatea
de grup stimulează elevii,
acestora trezindu-le dorinţa de învăţare a altor cunoştinţe.
- Cei care învaţă pe grupe pot sintetiza ceea ce au învăţat
în multe modalităţi.
- Învăţarea centrată pe grupe de elevi este foarte importantă
în descoperirea posibilităţilor de învăţare şi cunoaştere
ale elevilor, dar şi în descoperirea limitelor lor, deci în
autoevaluarea individuală.
- În activităţile în grup se dezvoltă plăcerea de a
învăţa alături de colegi, acest lucru având o importanţă
deosebită în dezvoltarea personalităţii elevilor.
- Învăţarea centrată pe grupe de elevi are drept rezultat
cooperarea dintre membrii grupului, ceea ce face ca învăţarea în
grup să fie mult mai uşoară şi pe termen mai îndelungat decât
în cazurile de predare a cunoştinţelor de către profesor sau de
învăţare individuală.
- Această activitate pe grupe de elevi dezvoltă
capacitatea lor de a relaţiona în
interiorul grupei, capacitatea lor de a comunica unii cu alţii.
- Învăţarea centrată pe grupe de elevi dezvoltă
inteligenţele multiple: lingvistică,
logico – matematică, spaţială, interpersonală,
intrapersonală, naturalistă şi morală.
- Învăţarea centrată pe grupe de elevi este folosită şi în
scopul de a dezvolta gândirea logică, capacitatea elevului de a
cerceta lucrurile şi sub alte unghiuri.
- În timpul unei activităţi didactice organizate pe grupe de
elevi, responsabilităţile fiecărui membru al grupului cresc,
fiecare primind sarcini de lucru bine stabilite, astfel
nerămânând nimeni fără sarcină de lucru.
- În interiorul grupului, elevii se învaţă să fie toleranţi
faţă de acei colegi care învaţă mai greu, care au ritmul de
învăţare mai lent, acceptându-i în grup.
- Atunci când se învaţă în grup, timpul de rezolvare a
sarcinilor didactice este mult mai mic decât dacă fiecare ar
încerca rezolvarea în mod individual.
- Sub stricta dirijare a profesorului, folosirea
învăţării prin cooperare în cadrul grupului face ca elevii
să-şi dezvolte deprinderile şi priceperile.
- Inter-relaţionarea din cadru grupului de elevi sporeşte
interesul elevilor şi dorinţa de a învăţa şi alte lucruri.
- Lucrul în grup facilitează în cadrul lui comunicarea
între membrii grupului, împărtăşirea de idei, cunoştinţe,
păreri.
Învăţământul actual urmăreşte folosirea în cadrul
procesului instructiv – educativ a metodelor activizante
pentru elevi, care să solicite gândirea şi creativitatea
elevului. Activ este elevul care depune efort de reflecţie
personală, interioară şi abstractă, care întreprinde o acţiune
mentală de căutare, de cercetare şi redescoperire a
adevărurilor, de elaborare a noilor cunoştinţe. Activismul
exterior vine deci să servească drept suport material activismului
interior, psihic, mintal, să devină un purtător al acestuia.
(Ioan Cerghit, 1997, p. 73).
BIBLIOGRAFIE:
1. Cerghit, I., Metode de învăţământ, Editura Didactică şi
Pedagogică, (1997), Bucureşti / pag.
44;
2. Cerghit, I., Metode de învăţământ, Editura Didactică şi
Pedagogică, (1997), Bucureşti / pag.
54;
3. Cerghit, I., Metode de învăţământ, Editura Didactică şi
Pedagogică, (1997), Bucureşti / pag.
73;
4. Pânişoară, I. – O., Comunicarea eficientă. Metode de
interacţiune eficientă, Editura
Polirom, (2003), Iaşi / pag. 140;
Ana-Maria Turda
Grupul Scolar "Dimitrie Leonida" Constanta, Constanta, Constanta
În învăţământul actual , nu este suficient ca elevilor să li se prezinte o informaţie pentru ca ei să înveţe, ci să o poată folosi în rezolvarea diferitelor tipuri de probleme pe care viaţa îi obligă să le rezolve. Î
Cerinţa de maximă însemnătate pentru întregul corp didactic o
constituie ridicarea calitativă a întregului proces instructiv -
educativ în vederea obţinerii unei noi calităţi a
învăţământului.
Principala mutaţie pe care a conferit-o cercetarea psihopedagogică
practicii didactice o constituie găsirea unor procedee de concepere
a activităţilor de instruire astfel încât mecanismele de
învăţare să poată fi dirijate eficient în direcţia obţinerii
performanţelor şcolare scontate, eliminarea improvizaţiei din
comportamentul didactic al profesorului prin proiectarea instruirii
şi coincide cu mutarea accentului de pe desfăşurarea efectivă a
activităţii didactice pe conceperea ştiinţifică a acesteia în
termeni de eficacitate generală a instruirii.
În secolul al XXI-lea, nu este suficient ca elevilor să li se
prezinte o informaţie pentru ca ei să înveţe, ci să o poată
folosi în rezolvarea diferitelor tipuri de probleme pe care viaţa
îi obligă să le rezolve. Pentru a putea continua transmiterea
unor noi informaţii, profesorul are nevoie să cunoască în ce mod
a fost înţeleasă informaţia enunţată anterior.
Creşterea calităţii învăţământului depinde în cel mai
înalt grad, de tehnologia didactică utilizată. Cel care
proiectează o activitate didactică trebuie să aibă în vedere
următoarele:
- precizarea clară a competenţelor generale şi specifice ale
activităţii didactice ce se va realiza;
- analiza atentă a metodelor, materialelor şi resurselor
educaţionale de care dispune pentru a realiza activitatea;
- alcătuirea strategiei educaţionale potrivite pentru a realiza
competenţele;
- stabilirea unui sistem de evaluare a eficienţei acţiunii ce
urmează a se realiza.
Învăţământul actual dă posibilitatea cercetării experimentale
şi aplicării celor mai noi metode în actul de predare -
învăţare. Din activitatea pe care ca profesor, am desfăşurat-o
la catedră, am ajuns la concluzia că eforturile noastre trebuie
îndreptate cu atenţie prioritară spre folosirea acelor tehnici de
lucru care să confere calitate procesului de transmitere şi
însuşire a cunoştinţelor. Numai o proiectare judicioasă a
demersului didactic poate fi condiţia asigurării succesului
şcolar şi, deci, a satisfacţiei profesionale împlinite.
În acest sens, trebuie să reflectăm asupra dimensionării
momentelor lecţiei, astfel încât, un loc precis şi suficient să
fie rezervat evaluării a ceea ce ne-am propus prin formularea
competenţelor generale şi specifice. Competenţele redau în
termeni observabili şi măsurabili sarcinile concrete prin care
elevii pun în evidenţă un anumit comportament.
În funcţie de competenţe, se defineşte, se anticipează, se
organizează, se evaluează şi se reglează întreaga structură a
activităţii pedagogige: conţinuturile, metodele şi mijloacele
didactice, formele de organizare a activităţii, relaţiile
profesor - elevi, sistemul de evaluare a randamentului şi
progresului şcolar.
O condiţie necesară pentru obţinerea unui randament sporit în
predare - învăţare este şi buna organizare a activităţii
didactice, planificarea unităţilor de învăţare, urmărind
structura conţinutului şi integrarea acestuia într-un sistem,
precum şi a performanţelor pe care trebuie să le realizeze
elevii, după parcurgerea unei unităţi de învăţare. Viziunea
sistematică asupra conţinutului ce urmează a fi însuşit de
elevi permite relaţii pertinente intra- şi interdisciplinare,
atât pe verticală (pe întregul ciclu al claselor IX-XII), cât
şi pe orizontală (în cadrul unei anumite clase).
Stabilirea clară a performanţelor aşteptate de la elevi face
posibilă “retroelaborarea, plecând de la orice competenţă a
învăţării pentru a determina care sunt achiziţiile prealabile
şi, dacă este necesar, întregul drum înapoi“.
Amplificarea acţiunii factorilor calitativi, de eficienţă,
constituie caracteristica fundamentală a etapei de dezvoltare
economico - socială pe care o străbate ţara noastră. Didactica
contemporană tinde să confere procesului de instruire un caracter
mai sistematic şi mai raţional şi să-i asigure, pe această
cale, o eficienţă sporită în perspectiva finalităţilor
urmărite. Sunt numeroase direcţii posibile de ameliorare a
acţiunii didactice. Acestea pot fi conturate în jurul mai multor
enunţuri.
1. Conceperea şi realizarea procesului didactic în perspectiva
unor scopuri precis determinate. Determinarea riguroasă a
competenţelor face posibilă o organizare raţională a procesului
de instruire în concordanţă cu ceea ce trebuie realizat, conduce
la conturarea strategiilor de predare - învăţare convenabile (a
metodelor, tehnicilor, mijloacelor de învăţământ, a formelor de
organizare a activităţii) şi reprezintă criterii certe de
evalure a rezultatelor obţinute şi a calităţii procesului. Prin
aceasta, ele reprezintă una din căile prin care se obţine o
eficienţă mai mare a procesului didactic.
2. Abandonarea formelor învechite, şablon, a clişeelor
metodologice, şi adaptarea strategiilor de instruire - învăţare
adecvate scopurilor urmarute
Opţiunea profesorului pentru anumite modalităţi de lucru, se
întemeiază pe raportul real, obiectiv între intenţiile urmărite
şi mijloacele cele mai potrivite de realizare a acestora într-o
situaţie dată. Cerinţa ce se ridică constă în a fi definite
mai precis: conţinutul strategiilor de predare - învăţare,
componenţele acestora, cel puţin acelea care au un rol hotărâtor
în conturarea strategiei urmate. Fireşte că orice strategie se
compune din numeroase elemente. Ele ar putea fi ordonate în jurul
următoarelor acţiuni:
- folosirea optimă a resurselor (a capacităţilor de învăţare
ale elevilor, timpul afectat, mijloacele de învăţământ
disponibile);
- crearea situaţiilor educative adecvate, ca activităţi cu
valoare formativă. Situaţiile educative se concretizează, în
principal, în tipurile de învăţare, organizate în corelaţie cu
obiectivele urmărite şi care sunt stabilite prin raportare la
comportamentele ierarhizate potrivit unei clasificări (taxonomii)
considerate:
a) alegerea metodelor şi procedeelor de lucru;
b) stabilirea tipurilor de interacţiune didactică (interacţiune
profesor - elevi) şi a succesiunii acestora;
c) ordonarea pe secvenţe a activităţii.
În ceea ce priveşte optimizarea proceselor evaluative, putem spune
că, în corelaţie cu celelalte componente ale acţiunii didactice,
procesul de evalure este susceptibil de numeroase ameliorări pentru
obţinerea unei eficienţe mai înalte a activităţii în ansamblu.
Cele mai importante se referă la integrarea proceselor evaluative
în actul didactic după principiul evaluării formative; corelarea
actelor evaluative cu structura complexă a rezultatelor şcolare
în sensul realizării unei evaluări “complete“, exercitarea
procesului de evaluare atât asupra rezultatelor, cât şi asupra
procesului care a condus la performanţele constatate.
Eficienţa evaluării constă în faptul că reduce sensibil timpul
utilizat pentru verificare, mărind timpul disponibil pentru
activitatea de instruire şi învăţare, pentru antrenamentul
intelectual pe care îl presupune orice demers didactic.
Obiectivarea actului de evaluare, corelat cu principalele aspecte
ale randamentului şcolar, se prezintă ca mijloc important de
creştere a eficienţei acţiunii didactice, dacă avem în vedere
faptul că, îndeosebi, dezvoltarea capacităţii de aplicare şi a
aptitudinilor intelectuale, se situează printre obiectivele
prioritare ale educaţiei, iar modul de evaluare (ce şi cum se
evaluează) are o mare influenţă asupra activităţii de
învăţare.
La acest număr au contribuit:
● Dora Cenac
● Simona S
● Iuliana Tomescu
● Adriana-Maria Floroae
● Georgeta-Daniela Rus
● Monica Achim
● Mihaela Coman
● Loredana Toc
● gabriela tanase
● Elena Laura Sîrbu
● Steluta-Iuliana Mitrea
● dana taclit
● Madalina - Roxana Bulai
● Veronica - Gabriela Gaina
● Ana-Maria Turda
ISSN: 2393 – 0810