Predarea - învăţarea – evaluarea interactivă; utilizare, eficienţă

Învăţământul modern are datoria să-i creeze viitorului absolvent nu numai o disponibilitate psihologică pentru învăţare continuă şi calităţi morale şi de voinţă corespunzătoare, ci şi o metodă de lucru, de autoinstruire care să-i dea posibilitatea, ulterior, să se adapteze abundenţei de informaţii. Este vorba de a-i ajuta pe elevi să deprindă o serie de tehnici de muncă intelectuală, să-i înveţe cum să înveţe, dezvoltându-le, prin exerciţii sistematice, capacitatea de reflecţie, de organizare a muncii, să-i obişnuiască să studieze în mod independent, să fie în stare să poarte un dialog cu semenii, să lucreze în echipă, să tindă mereu spre autodepăşire.În aceste condiţii, metodele de instrucţie (educaţie) şcolară se întregesc, tot mai mult, cu metodele de instrucţie (educaţie) extraşcolară, metodele de educaţie formală cu cele de educaţie nonformală, desfăşurată liber, în cadru neinstituţionalizat.
Câştigurile cele mai vizibile ale şcolii româneşti actuale, regăsite în „Programele şcolare de limba şi literatura română” (şi mai puţin în manuale) sunt ieşirea din academismul teoretizant şi punerea accentului pe practica funcţională a limbii. Practic vorbind, predarea-învăţarea limbii române în şcoală a căpătat un caracter cu adevărat util, în sensul receptării mai profunde a nevoii ca ceea ce se învaţă la această disciplină să răspundă tot mai mult unor cerinţe reale ale vieţii. Demersul didactic este mult mai flexibil decât în didactica tradiţională, profesorul având mai multă libertate în conceperea şi organizarea situaţiilor de învăţare, putând selecta, combina şi diversifica metodele de lucru în funcţie de personalitatea sa şi de specificul clasei cu care lucrează. Profesorul trebuie să fie un partener de învăţare, să intermedieze şi să faciliteze actul învăţării prin cooperare şi înţelegere, ajutându-i pe elevi să explice punctele de vedere proprii, formându-le acestora competenţe şi deprinderi practice.
Plecând de la aceste premise, voi realiza în continuare o inventariere a metodelor de învăţământ clasice şi moderne-specifice studiului literaturii române.
1. Lucrul cu manualul, metodă clasică, utilizabilă pe toate treptele învăţământului, în toate tipurile de lecţii, indiferent de particularităţile de vârstă şi intelectuale ale elevilor.
Prin această metodă se pun bazele autoinstruirii şi educaţiei permanente.
2. Expunerea constă în transmiterea directă a unui volum de cunoştinţe elevilor. Este metoda cea mai vehement criticată, dar imposibil de exclus din arsenalul metodelor didactice.Alături de formele clasice ale expunerii (povestirea, descrierea, explicaţia, prelegerea şcolară, cursul magistral, conferinţa), în didactica actuală se utilizează noi variante expozitive: expunerea cu oponent, prelegerea-discuţie, conferinţa – dezbatere, informarea.
3. Conversaţia – metodă tradiţională, care constă în valorificarea didactică a întrebărilor şi răspunsurilor, are un loc şi un rol preponderent în practica didactică a studierii literaturii române.
În toate tratatele de pedagogie sunt menţionate două tipuri fundamentale de conversaţie: euristică (socratică, maieutică), constă în identificarea/descoperirea de noi adevăruri de către elevi, printr-un efort de căutare propriu; catehetică (examinatoare) are drept scop constatarea nivelului la care se află cunoştinţele elevilor la un moment dat.
4. Piramida, intitulată şi „metoda bulgărelui de zăpadă”, presupune acumularea treptată a opiniilor individuale ale participanţilor. Metoda poate fi aplicată cu succes în momentul în care „se judecă” o opţiune mai puţin fericită a unui personaj literar, piramida poate determina ce alternative ar fi avut personajul respectiv. Exemplu: sarcină de lucru la clasa a VIII-a: Cum aţi fi reacţionat în locul ciobănaşului avertizat de mioara năzdrăvană?
5. Brainstormingul este o metodă interactivă care are drept scop emiterea unui număr cât mai mare de soluţii privind modul de rezolvare a unei probleme (“asaltul de idei”)
6. Explozia stelară – presupune crearea de întrebări la întrebări, stimulând atât creativitatea individuală, cât şi cea de grup, spiritual de cooperare şi cel de competiţie. Exemplu: cl. A V-a: Imaginaţi-vă o serie de întrebări care să aibă legătură cu obrăzniciile personajului – copil din schiţa “Vizită” de I.L. Caragiale
7. Tehnica 6/3/5 poate fi utilizată cu succes mai ales în orele de evaluare a unei unităţi întregi – povestirea, nuvela sau romanul. Exemplu: cl. a VIII-a: Care sunt modalităţile de caracterizare a personajului preferat din nuvela studiată?
8. Problematizarea este una dintre cele mai utile metode pedagogice prin potenţialul ei euristic şi activizator. La baza metodei stă conceptul de situaţie problemă şi de proces de rezolvare a acesteia.
9. Exerciţiul este o metodă clasică ce constă în repetarea conştientă a unei operaţii sau acţiuni cu intenţia de a o apropia de model. Exemplu: cl. a VII-a: exerciţii de identificare a unor procedee artistice şi de explicare a rolului lor în textele – suport date;
10. Jocul poate deveni un adevărat instrument educativ şi didactic, o bază a metodelor de instruire şi educaţie. Metoda jocului poate fi utilizată eficient în orele de literatură. Jocurile didactice/educative pot fi de diferite tipuri: „Caută-i perechea”, „Bingo”, „Şarpele”, „Joc de fantezie”, „Jocul de creaţie”, „Jocurile de simulare” (jocul de rol, jocul de decizie, dramatizarea, procesul literar).
11. Învăţarea prin descoperire este o metodă de aflare a adevărului prin antrenarea elevilor în raţionamente inductive sau deducative, accentul căzând pe căutarea şi găsirea de soluţii. În studiul literaturii, descoperirea inductivă se realizează prin observarea însuşirilor caracteristice ale unor opere, în vederea unei generalizări despre aceasta. Exemplu: învăţarea noţiunii de nuvelă, în clasa a VII-a.
12. Cubul – metodă larg aplicabilă la ora de literatură pentru învăţarea unor noţiuni de teorie literară (fabula, schiţa, povestirea, nuvela, comedia).
13. Cvintetul constă în elaborarea unui text scurt (poezie) prin care se reflectează/se sintetizează/se rezumă un concept, o idee, o noţiune învăţată anterior.
14. Horoscopul – poate fi utilizat doar în cazul unor lecţii de studiere a textelor epice şi dramatice şi anume, în secvenţele didactice în care se vizează caracterizarea unor personaje literare.
15. Scaunul autorului – metodă ce presupune intervievarea de către elevi a unui coleg – autor de text literar/nonliterar sau de analiză a unui text literar.
16. „Schimbă perechea” este o metodă interactivă, de lucru în diade. Metoda poate fi folosită atât în orele de predare-învăţare, cât şi în cele de recapitulare şi sistematizare sau în cele de evaluare.
17. Pălăriile gânditoare- presupune interpretarea de roluri de către participanţi care îşi aleg una dintre cele şase pălării – figurine, decupate sau simple simboluri, de culori diferite, cărora le corespund semnificaţii şi, implicit, modalităţi diferite de interpretare.
Un rol esenţial al profesorului este şi acela de evaluator. În această calitate, el măsoară şi apreciază competenţele elevilor, pune accent pe elementele de ordin calitativ (valori,atitudini) şi urmăreşte progresul în învăţare la fiecare elev. Pentru a fi un bun evaluator, profesorul trebuie să deţină o bună pregătire de specialitate, pedagogică şi psihologică, să înţeleagă punctul de vedere al elevilor atât la nivel global, cât şi prin prisma progresului şcolar, să formuleze clar criteriile de evaluare şi să-i aprecieze corect şi nepărtinitor.
Numeroasele forme şi tehnici ale evaluării rezultatelor activităţii şcolare pot fi grupate în: evaluare predicativă (iniţială sau de pornire), evaluare continuă (de progres sau formativă) şi evaluare cumulativă (sumativă sau finală).
Principalele metode şi instrumente evaluative utilizate de către profesorii de limba şi literatura română sunt:
1. Chestionarea orală este un instrument tradiţional de evaluare ce constă într-o conversaţie individuală, frontală sau combinată, ce are ca scop evidenţierea volumului şi a calităţii cunoştinţelor, a priceperilor şi a deprinderilor dobândite de elevi într-o perioadă de timp.
2. Probele scrise – reprezintă un alt instrument tradiţional de evaluare. Didacticienii recomandă utilizarea frecventă a principalei forme de eficientizare a lucrărilor scrise, pe care o reprezintă testul docimologic, probă standardizată, constând într-un set de probe sau întrebări, cu ajutorul căruia se verifică şi se evaluează nivelul asimilării cunoştinţelor şi al capacităţilor de a opera cu ele, prin raportarea răspunsurilor la o scară de apreciere etalon, elaborată în prealabil.
3. Portofoliul este un instrument alternativ de evaluare. Specialiştii identifică diferite tipuri de portofolii: portofolii de prezentare sau introductiv, portofolii de progres sau de lucru, portofolii de evaluare.
4. Jurnalul reflexiv – conţine însemnările elevului asupra aspectelor legate de procesul cunoaşterii în timpul parcurgerii unităţilor de învăţare.
5. Eseul de cinci minute – este o metodă evaluativă prin care elevii sunt solicitaţi să noteze într-un minieseu un lucru aflat în acea secvenţă (o nedumerire/o întrebare legată de lucrul respectiv)
6. Hărţile conceptuale – constau într-o reprezentare vizuală a unor structuri de cunoaştere şi pot fi în formă de pânză de păianjen sau în formă de copac.
7. Colajul – metodă interactivă prin care se realizează fixarea şi aprofundarea unei idei, a unor citate selectate, versuri, proverbe, maxime, cuvinte semnificative, apelând la mijloace de natură vizuală. Exemplu – la cl. a V-a: Schiţele lui Caragiale
Diversificarea strategiilor, a situaţiilor de învăţare şi de evaluare transformă metodologia didactică într-un cadru flexibil şi agreabil, în care să se valorizeze întregul potenţial al elevilor.

Bibliografie:

Cerghit, I. – Metode de învăţământ, Editura Polirom, 2006;
Chiprian, C., Ciupercă, L. – Soluţii didactice alternative ,Editura „Spiru Haret”, Iaşi, 2006;