Pledoarie pentru Comunicare

Realizarea unor demersuri adecvate noilor programe presupune nu numai proiectarea riguroasă a lecțiilor și a secvențelor didactice, ci și o anume calitate a relației dintre profesori și elevi și a dialogului care o exprimă. Trăsăturile acestei relații ar putea fi subsumate deopotrivă empatiei și distanței critice și aceasta pentru că dialogul autentic presupune înțelegerea și susținerea celuilalt, acordarea de credit, dar și reflecție asupra activității proprii și a muncii partenerului.
În școala românească de astăzi, dată fiind preocuparea continuă de înnoire, de actualizare a percepției asupra a ceea ce înseamnă procesul de educație, de instruire, de formare, se impune în primul rând, regândirea rolurilor pe care profesorul și elevii le au în cadrul dialogului. Generația nouă care se educă trebuie să aibă capacitatea de a se adapta la schimbare, dar şi de a avea o atitudine critică faţă de schimbare, de a o controla şi de a o produce, conştientizându-i efectele. Deplasarea accentului spre aspectele formative presupune abilitatea individului ce are capacitatea de a comunica, cu spirit de echipă, de iniţiativă şi capacitate de asumare a responsabilităţilor, pe lângă formarea vocaţională propriu-zisă. Comunicarea devine așadar o cerinţă intrinsecă a societăţii educaţionale. Este modalitatea prin care, indiferent care vor fi evoluţiile şi schimbările sociale, individul va putea să participe la realizarea lor.
Didactica modernă a introdus conceptul de predare interactivă. În această sintagmă, "interactiv" trebuie înţeles ca: interacţiune continuă, cooperare efectivă între profesori şi elevi, între elevi, dialog între parteneri activi, ca învăţare activă prin participare la activităţi de descoperire individuală sau de grup, dar şi ca unitate, continuitate în procesul educativ prin eliminarea rupturii dintre activitatea la clasă şi activitatea din societate, inclusiv cea de "acasă".
Tehnicile predării interactive urmăresc să angajeze elevii activ în procesul descoperirii pentru a-şi lua singuri informaţia de care au nevoie, să-i înveţe să-şi pună probleme, să reflecteze la ele, să găsească singuri soluţii. Totodată, urmăresc să le arate elevilor cum se dobândesc cunoştinţele, care este mecanismul de gândire/găsire a unor soluţii, printr-un discurs metacognitiv al profesorului, de tipul: ,,eu aşa aş proceda ...”, „eu aşa învăţ...”, „să ne gândim împreună” etc. Nu trebuie să facem un secret din ,,a fi deştept", ci trebuie să-i învăţăm pe elevi ,,cum să devină deştepţi".
Tehnicile trebuie să dezvolte disponibilitatea elevilor spre dialog şi capacitatea de a se adapta interlocutorului (profesorul, colegii de clasă), învăţându-i că: informaţia se negociază (,,părerea mea este că...”, „tu ce zici?”, „s-ar putea să ai dreptate, dar...”), nu există soluţii definitive, nimeni nu deţine adevărul absolut, un punct de vedere se impune prin argumente solide şi credibile, nu prin forţă, fiecare are un mod propriu de a gândi, deci un punct de vedere personal, dar şi că a argumenta un punct de vedere reprezintă o formă naturală de dialog.
Pe lângă toate acestea, în sens restrâns, comunicarea implică schimbul de mesaje orale, scrise sau de altă natură, prin care informaţia trece de la emiţător la receptor în cadrul unor secvenţe de comunicare (convorbire, scrisoare, lecţie etc.). Preţul pus pe informaţie în societatea actuală, pe corectitudinea, exactitatea şi rapiditatea cu care circulă informaţia, diversificarea modalităţilor de comunicare graţie unei evoluţii tehnologice galopante, explozia direct proporţională a cercetărilor din domeniul comunicării etc. transformă comunicarea într-un veritabil mit al contemporaneităţii noastre.
În clasă, dialogul este o formă de comunicare, realizată prin vorbire, este un mod de a transmite informații, idei, opinii și sentimente, de a realiza învățarea prin crearea unui spațiu verbal în care se oferă și se primește în același timp. Comunicarea educațională sau pedagogică este cea care mijlocește realizarea fenomenului educațional în ansamblul său, indiferent de conținuturile, nivelurile, formele sau partenerii implicați. Față de aceasta, comunicarea didactică apare ca formă particulară, obligatorie în vehicularea unor conținuturi determinate, specifice unui act de învățare sistematică, asistată.
Potrivit Lexiconului pedagogic, comunicarea didactică constă în transmiterea mesajelor între emiţător (cadrul didactic) şi receptor (elevul), pe baza programelor şcolare, în cadrul procesului de învăţământ desfăşurat în instituţii şcolare. Este un tip de comunicare educaţională. Într-o viziune tradiţională, astăzi depăşită, comunicarea didactică era înţeleasă unidirecţional, ca un simplu transfer de cunoştinţe, de la emiţător la receptor, verificarea periodică având rol de feed-back corectiv. Astăzi, ambii factori ai comunicării didactice sunt consideraţi şi emiţători şi receptori, procesul bazându-se pe interactivitate. Comunicarea didactică se realizează prin semne verbale, paraverbale (pronunţia, tonul) şi nonverbale (mimica, gestica).
Potrivit aceluiași Lexicon pedagogic, comunicarea educaţională se bazează pe relaţia care se stabileşte între factorii procesului educativ (cadre didactice şi elevi), proprie oricărui act educaţional. De natura comunicării educaţionale depinde însuşirea cunoştinţelor, deprinderilor, atitudinilor şi valorilor în procesul de educaţie. Nu este vorba de o simplă „vehiculare” sau „transmitere” a conţinuturilor, ci de o relaţie interactivă, în care elevul nu receptează pasiv, ci asimilează informaţia, formându-se, astfel, printr-o activitate personală, stimulată şi orientată de educator.
Aşadar, comunicarea didactică vizează în principal înţelegerea, profesorul având un rol activ. El acţionează ca un filtru care selecţionează, organizează şi personalizează informaţia. Faţă de alte domenii, subiectivitatea nu poate fi evitată, chiar este necesară, profesorii transmiţând elevilor informaţii prelucrate. Sintagma „comunicare didactică” (utilizată ca variantă a celei de „comunicare educaţională”) relevă faptul că, sub aspectul conţinutului, relaţia de schimb informaţional priveşte mesajele cu caracter şcolar.
Programa școlară suportă modificări în acest sens, începând de la capacitățile elevului de a pronunța, de a citi, de a avea exprimare fluidă, de a gândi critic și până la performanța de a alinia exigențele școlii românești la cele ale școlii europene. Programa urmărește asiduu acest lucru. Dintre cele patru competențe generale pe care le are în vedere, trei dintre ele vizează strict comunicarea: 1. Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în diferite situații de comunicare; 2. Comprehensiunea și interpretarea textelor; 3. Situarea în context a textelor studiate prin raportare la epocă sau la curente culturale/literare; 4. Argumentarea orală sau în scris a unor opinii în diverse situații de comunicare. Sistematizat, se evidențiază și primează două competențe: cea lingvistică și cea a argumentării punctului de vedere. Competenţa comunicativă se dobândeşte în timp şi cuprinde totalitatea cunoştinţelor în sfera aspectelor sociale ale comunicării, incluzând date despre rolul tăcerii în comunicare, despre regulile interacţiunii nonverbale sau despre rolul contextului şi al audienţei în selectarea unei anumite abordări şi în determinarea formei şi conţinutului mesajelor.
În acest context al unor nesfârșite mutații în sfera mentalităților, școala și metodologia didactică tind să-și redefinească statutul, pentru că finalitățile educației suferă transformări, de asemenea conținuturile învățământului, cerințele elevilor și ale societății, iar acestea sunt criterii de care trebuie să se țină seamă. Lumea de astăzi are nevoie de comunicare; elevul de astăzi, parte integrantă a acestei lumi, trebuie să se cunoască pe sine și ,,să se poată comunica”.

Bibliografie
1. Borchin, Mirela, Ioana, Comunicarea orală, Timișoara, Ed. Excelsior Art, 2006.
2. Ștefan, M., Lexicon pedagogic, București, Ed. Aramis Print, 2006.
3. Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, Consiliul Național pentru Curriculum, Programe școlare ciclul superior al liceului. Limba și literatura română, clasa a XII-a Anexa 2, Aprobată prin ordinul ministrului Nr. 5959/22.11.2006.