Pe aripile poeziei

Nici şcoala nu mai este ca pe vremea noastră, nici textele nu mai
sunt aceleaşi. Când eram noi elevi de gimnaziu, ni se dădeau de
învăţat o serie de comentarii ale textelor studiate la clasă şi
din acelea ştiam că se va da examen. Acum li se cere elevilor să
descopere tot, mai ales atunci când învaţă noţiuni noi. Un text
este analizat din multiple puncte de vedere, descompus şi
re-compus, iar, pe baza unor caracteristici comune, li se cere
elevilor să creeze un „comentariu” propriu, atât la clasă,
cât şi la examen, unde se află mereu în faţa unui text la prima
vedere. Oricâtă pregătire s-ar face şi oricum ar fi învăţat
elevul să înveţe, nu sunt mulţi cei ce reuşesc să devină,
până la finele clasei a VIII-a, „critici adevăraţi” care
să încadreze în gen şi/sau în specie aşa cum trebuie. Puţini
sunt cei care dau dovadă de simţ artistic, de sentimente trăite
la lecturarea unei opere literare, mai ales a unei poezii, şi mai
puţini cei care mai pot fi convinşi să citească sau să
participe la vreun concurs, fie el şi de creaţie literară...
Literatura, în general, şi poezia în mod special, presupun
deschidere sufletească, înclinaţia către frumos, dorinţa de
cunoaştere şi, de ce nu, fantezie. Pe măsură ce cresc, elevii
încep să perceapă altfel poezia, diferenţa de întindere, de
complexitate, realul sau fantasticul operei studiate, unii chiar
încep să aprecieze acest gen literar şi „joaca de-a cuvintele-
de-a autorul”.
La prima vedere, fiind cele mai scurte dintre operele literare
studiate, par şi cele mai uşor de înţeles. Dar lucrurile nu sunt
întocmai aşa. Poezia este străbătută de accente lirice
profunde, de stări şi trăiri ale poetului, de viziunea personală
a acestuia despre un anume aspect al naturii, al unei persoane sau
al vieţii. Fiind vorba de subiectivitate, micul cititor
neexperimentat poate să înţeleagă sau să nu înţeleagă
elementele-cheie ale poemului, poate interpreta eronat sau
superficial anumite expresii/ imagini artistice sau chiar să le
piardă din vedere. Înţelegerea, însuşirea şi aplicarea pe text
a unor noţiuni de teorie literară vizând elementele de
versificaţie, tropii, mesajul poeziei sau explicarea titlului sunt,
uneori, aspecte greu de înţeles de către elevii de gimnaziu care,
abia acum, îşi formează un univers literar pe care îl vor
aprofunda în ciclul liceal sau mai departe. Încadrarea operei
literare în gen sau în specie reprezintă o altă problemă
importantă şi dificil de realizat de către aceştia.
Din acest motiv, opera lirică trebuie citită şi re-citită pentru
a-i pătrunde înţelesurile, iar elevii noştri se feresc de citit
în general şi de poezie în mod special. Rolul nostru de profesori
este de a-i dirija în interpretarea şi aprofundarea înţelegerii
textului literar. Latura afectivă a elevilor este mai greu de atins
datorită refuzului acestora de a se implica emoţional. Dar, odată
ce au pătruns în universul poeziei, odată ce au prins un strop, o
frântură din sufletul poetului şi li s-a permis să exprime
propriile păreri, gânduri şi sentimente în legătură cu noua
lume descoperită, devin şi ei creativi, demonstrând din plin
faptul că „românul s-a născut poet”. Uneori, chiar şi nouă,
profesorilor de limba şi literatura română, ideile, atitudinile
şi trăirile elevilor, ne dau de gândit. Universul lor afectiv
este mai vast decât s-ar crede, iar, când sunt puşi în postura
de scriitori-poeţi, stilourile lor prind viaţă şi gândurile le
zboară în cele mai variate direcţii, realizând „opere
literare” chiar valoroase şi interesante. Pe măsură ce cresc,
elevii încep să perceapă altfel poezia, diferenţa de întindere,
de complexitate, realul sau fantasticul operei studiate, unii chiar
încep să aprecieze acest gen literar şi „joaca de-a cuvintele-
de-a autorul”.
Poezia, deşi este atât de scurtă comparativ cu proza, crează o
întreagă lume, un întreg univers de gânduri, stări şi
sentimente, care mai de care mai variate, asemeni culorilor unui
curcubeu după o furtună năprasnică. Arta poeziei ne duce cu
gândul la notele muzicale, prin ritmicitatea ei, la pictură prin
zugrăvirea peisajelor, ne poartă printr-o gamă variată de idei
şi trăiri de care, altfel, poate că nu am avea parte. Poezia este
gând, sentiment, trăire şi visare. Acele câteva versuri, grupate
sau nu în strofe, ne poartă într-o lume a imaginaţiei minunată,
o lume ce este simţită şi trăită ori de câte ori citim o
poezie ori ne amintim versurile vreuneia. Poezia este magie de
culori, de sunete, de sentimente. Este fantezie, culoare, muzică
şi sentiment.
Este ştiut că fiecare text literar are un ritm propriu ce va
impune o anumită abordare în lectură. Prin citirea şi recitirea
textului de mai multe ori, descoperi mai multe nuanţe ale acestuia
sau mai multe întrebări-problemă ce se doresc descifrate. O nouă
lectură aduce mereu şi o nouă perspectivă asupra textului,
asupra celor scrise de poet, doar dacă textul este citit cu
atenţie. O citire superficială, de suprafaţă, poate duce la
identificarea unor cuvinte-cheie, a unor imagini artistice ori
elemente ale cadrului natural, poate identifica rima, ritmul şi
măsura versurilor, dar pierde esenţa, ideea de profunzime,
adevăratul mesaj transmis de poet. Doar o lectură atentă, după
citirea şi recitirea textului, poate duce la descifrarea
cuvintelor-cheie, a simbolurilor şi a semnificaţiilor acestora, la
recunoaşterea şi descifrarea sentimentelor/stărilor/trăirilor
poetului, fie el anonim sau consacrat.
Un text poetic este respins la prima vedere de majoritatea elevilor.
Lor nu le place să citească, în general, ce să mai spunem de
poezie? De exemplu, în fiecare an şcolar, când ajung la poezia
Cuvânt de Tudor Arghezi, elevilor mei de clasa a VII-a li se pare
grea. Cei mai mulţi îmi spun: „Doamna, eu n-am înţeles nimic
din poezia asta” sau „În această poezie este vorba de
brotăcei şi alte elemente ale cadrului natural” sau „Ce
legătură este între foaie, lăcustă şi harpă? ” Dacă, în
prealabil, au citit şi alte creaţii argheziene, lucrurile se mai
schimbă. Sau, la clasa a VIII-a, studiind poezia Izvorul nopţii de
Lucian Blaga sau chiar şi Emoţie de toamnă de Nichita Stănescu,
am fost surprinsă de o idee propusă de către elevii mei:
„Doamna, dar dacă nu este vorba despre iubita poetului? De ce
trebuie neapărat să fie vorba despre o iubită? Poate este vorba
despre o prietenă, pur şi simplu, sau despre mama lui. Sau, poate
că nu s-au despărţit, ci ea a murit, iar el o plânge”
(aducând ca argumente, înafară de întunericul de peste întreaga
lume din poezia lui Blaga şi toamna - tristeţea nemăsurată din
poezia lui Stănescu, faptul că... poeţii nu par deloc fericiţi,
sunt cuprinşi de noapte, de tristeţe, de singurătate, de moarte,
de pietre, de tăcere, de negare, de absenţă, de faptul că
întunericul face lumea mai enigmatică, dar şi mai periculoasă).
În concluzie, învăţarea actuală, modernă solicită elevul să
înveţe activ, să „se descurce” în faţa oricărui text ori
tip de text. Metodele şi strategiile moderne îl fac să
gândească, să privească textul, şi, de ce nu, întreaga lume,
altfel, din alte puncte de vedere, mai diferite şi mult mai variate
ca pe vremea în care eram noi elevi, îl fac să-şi pună
întrebări, să problematizeze, să compună propriile texte
pornind de la cele date sau doar fragmente/sintagme/cuvinte-cheie
cuprinse de acestea, îl ajută să descopere sensuri ascunse ale
operei literare.
După cum spune atât de artistic un citat, „Proza este
înfloritură de mătase, iar stihurile sunt salbe de
mărgăritare” („O mie şi una de nopţi”), valoarea poeziei
este cu atât mai importantă cu cât sensurile sale ascunse ni se
dezvăluie treptat, pe parcurs.