„Ospitalitatea” limbii române

„Ospitalitatea” este cuvântul care redă, poate cel mai bine,
deşi figurat, receptivitatea şi îngăduinţa pe care limba
română a avut-o faţă de cuvintele „musafir”, venite din alte
limbi, cele mai multe din ele rămânând în structura
vocabularului nostru, îmbogăţindu-l şi mărindu-i faţa
expresivă.
Limba, ca mijloc de comunicare reflectă într-o anumită măsură
şi caracterul poporului care o vorbeşte şi se ştie că una din
caracteristicile principale ale românilor este toleranţa şi
receptivitatea la ceea ce este nou. Aceasta ar fi explicaţia
prezenţei masive a neologismelor în limba română, neologisme
care au pătruns în lexicul nostru din cele mai vechi timpuri.
Se ştie că dezvoltarea noastră ca popor şi ţară a întâmpinat
numeroase piedici şi greutăţi, drept urmare, dezvoltarea şi
progresul limbii a fost întârziat. România, aflată la
intersecţia geografică şi istorică a numerose drumuri şi
interese, a trebuit să facă faţă multor încercări. Dezvoltarea
spirituală şi culturală a rămas în urmă mai ales comparativ cu
cea a ţărilor mari ale căror interese s-au impus mai uşor în
destinul general al naţiunilor europene. Fiind secole la rând sub
dominaţia străină (turcă, austro-ungară apoi sovietică),
România a cunoscut urmările acestei dominaţii în plan cultural.
Urmările acestei dominaţii se văd şi azi în bagajul ce-i drept,
destul de sărac, de cuvinte de origine turcă sau maghiară prezent
în limba română. Prezenţa celor mai multe cuvinte de această
origine datează din epoca feudală.
Primele decenii ale secolului al XIX-lea au creat condiţii
favorabile unor contacte mai stânse între culturile occidentale
şi mediile culturale din Principatele Române. Tot mai mulţi ruşi
din România (în special fii de oameni bogaţi) au început să
urmeze cursuri universale în ţări din Europa Occidentală
(Franţa şi mai ales Germania). Schimburile culturale s-au
intensificat, concretizându-se în traduceri de cărţi, turnee
artistice etc.
Limba franceză devine la început, limba modernă din Bucureşti
şi Iaşi, apoi treptat limba străină cea mai studiată în şcoli
şi adoptată de o importantă parte a intelectualităţii noastre.
Acestă epocă coincide cu pătrunderea în limba română a
neologismelor care au contribuit hotărâtor la progresul acesteia
şi transformarea ei în limbă literară modernă. Limba română a
fost receptivă la acest fenomen mai ales în zonele unde se simţea
lipsa unor cuvinte care să corespundă dezvoltării economice şi
sociale sau din domeniul tehnic (radio, telefonie). Alte limbi au
fost mai puţin receptive la acceptarea unor neologisme, fie că nu
erau necesare, fie că nu erau în spiritul regulelor de pronunţie
şi scriere specifice lor. Limba română a acceptat neologismele
în aportul scrierii şi pronunţării lor, cele mai multe din
franceză, italiană şi germană (din domeniul tehnic).
O importantă cantitate de cuvinte ale vocabularului limbii române
sunt de origine slavă, din domeniul bisericesc, denumiri de
localităţi, ape curgătoare, denumiri geografice în general.
Aceste cuvinte sunt de mult intrate în lexicul nostru, din vremea
formării statelor voievodale la noi, dar provin, în proporţie mai
mică şi de la alte popoare care au traversat teritoriul fostei
Dacii sau s-au aşezat în preajma teritoriului fostei Dacii. Era
inevitabil să avem elemente slave în limbă română întrucât
suntem „o insulă de latinitate”
Termenul neologism a fost introdus în secolul al XIX-lea în
terminologia internaţională: în franceză – ”néologisme”,
în engleză – “neologism”, în germană –
“Neologismus”, realizându-se astfel şi distincţia dintre
împrumuturi vechi şi împrumuturi lexicale neologice.
Cele vechi, introduse în limbă până la sfârşitul secolului al
XIX-lea, constau în preluări din slavă, maghiară, turcă,
greacă. Au fost asimilaţi termeni ce aparţin vocabularului
religios şi socio-politic din slavă (apostol, candelă, cazanie,
cneaz, vornic, voievod etc.). Din maghiară au fost preluate
noţiuni din limbajul uzual ca: belşug, chin, chip, dijmă, gazdă,
gând, meşter, oraş, a cheltui, a făgădui etc.
Influenţa turcă s-a manifestat în terminologia politică,
administrativă şi militară: agă, paşă, haraci, caimacam.
Majoritatea acestora au ieşit însă din uz. Au mai rămas termeni
din sfera produselor alimentare (iaurt, acadea, cafea, ciorbă,
mezel, sarma, telemea ) dar şi din alte domenii (basma, cazma,
cherestea, duşumea etc.).
Din limba greacă – şi apoi între 1711-1821 din neogreacă –
au pătruns în limbajul religios termeni ca: arhiepiscop, acatist,
catapeteasmă etc.
Modernizarea limbii în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a dus
la dispariţia turcismelor şi a grecismelor şi la apariţia
elementelor de provenienţă romanică, în general, şi franceză,
în special.
Pentru începutul acestei perioade se remarcă influenţa latinei
savante, pe cale livrescă, prin cronicari şi reprezentanţii
Şcolii Ardelene. Împrumuturile din această perioadă nu au mai
fost supuse aceloraşi transformări suferite de cuvintele
moştenite din etimon comun, formându-se atfel dubletele
etimologice, cum este exemplul lui “clarus” din care a evoluat
“chiar” şi a fost împrumutat “clar”, sau al lui
“directus” din care s-a moştenit “drept” şi s-a
împrumutat “direct”.
În secolul al XIX-lea, prin scriitorii I. H. Rădulescu, C.
Bolliac, G. Asachi, Al. Odobescu, N. Filimon, şi în secolul al
XX-lea, graţie lui G. Călinescu s-au împrumutat termeni din limba
italiană: ancoră, basorelief sau capodoperă.
Deşi perioada este caracterizată prin împrumuturi din limbi
romanice, se poate vorbi şi de o influenţă germană, mai ales în
Transilvania, influenţă ce a lăsat urme în terminologia
tehnico-ştiinţifică: bliţ, boiler, bomfaier, bormaşină, duză,
fasung, feldspat, foraiber, matriţă, şină, ştecher etc.
Trebuie remarcat faptul că cele mai multe împrumuturi din alte
domenii ale vieţii umane, au rădăcini de origine latină, uneori
şi sufixele având această etimologie (de exemplu, adresant,
laborant, repetent, dictat, unicat, gladiolă, corectură etc.
Cea mai puternică influenţă modernă din secolul al XIX-lea a
constituit-o limba franceză. Acest fapt s-a datorat în primul
rând relaţiilor de ordin politic, economic şi mai ales cultural
între Franţa şi ţara noastră, determinând împrumuturi
neologice directe, precum: bal, dans, director, decret, guvern,
monolog etc.
După 1944 s-a manifestat o puternică influenţă rusă şi în
limbă, ca şi în plan social. Au fost asimilate mai uşor elemente
ce au avut în structură o componentă de origine latină:
activist, agregat, combinat (ca substantiv), dezinformare,
dezinsecţie, sau cuvinte compuse: agrobiologie, hidroagregat,
termoreceptor.
Trebuie amintită şi influenţa engleză manifestată direct sau
indirect în ultimele decenii. Aceasta se poate spune că a început
încă din secolul al XIX-lea, însă împrumuturile se făceau
aproape exclusiv prin intermediul limbii franceze, de unde au
preluat şi sensul. Astfel au intrat în limbă termeni ca:
parching, picup, smoching, spicher ( “crainic”).
După anul 1990 limba română a adoptat un important număr de
cuvinte din limba engleză din domeniul comerţului,
financiar-bancar dar şi politico-social. Unele din aceste cuvinte
sunt inutile întrucât ele aveau deja echivalent autohton din
franceză în limba română. Dar moda e modă şi tot mai mulţi
sunt cei care vor să adopte. A devenit aproape un tic la nivel
naţional expresia O.K. folosită de cele mai diverse categorii de
vorbitori.
„Ospitalitatea” limbii române faţă de neologismele de tot
felul, mai vechi sau mai noi, e, în general, benefică, contribuind
la îmbogăţirea limbii, a expresivităţii şi la o mai facilă
înţelegere cu interlocutorii vorbitori de limbi străine. Astfel,
limba română a devenit mai interesantă pentru străini, care se
încumetă să o studieze.
De curând, a luat fiinţă la Universitatea Oxford din Marea
Britanie un lectorat de limba română cu sprijinul unor cadre
didactice de la Universitatea din Bucureşti şi al unor doctoranzi
români care studiază în acest mare regat. E un semn că, odată
cu pătrunderea României în structurile euroatlantice şi limba
română a început să trezească interesul străinilor şi
deocamdată, la nivel politic limba lui Eminescu este egală
celorlalte limbi vorbite în Comunitatea europeană.