Nevoia de comunicare intre copii si parinti

NEVOIA DE COMUNICARE ÎNTRE PĂRINŢI ŞI COPII
Prof. Boian Mircea Vasile
Şcoala Gimnazială Vad, jud. Cluj

Ce le lipseşte copiilor noştri? De ce se droghează, fug de acasă, nu mai mănâncă sau mănâncă prea mult copiii noştri? Nu vor să contravină regulilor şi nici să lupte cu un nou inamic: indiferenţa. Cum să-i ajutăm să scape de nelinişte, nemulţumire, confuzie, căutare de emoţii tari... într-adevăr acesta este portretul adolescenţilor de azi? Ziarele ne prezintă o lume a adolescentilor în care consumul de droguri creşte de la o zi la alta. Comportamentele, uneori de neînţeles ale copiilor, sunt oare simptomele tipice ale nefericirii pe care fiecare dintre noi a trăit-o la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, în drum spre maturitate? Nu cumva suferinţa lor are rădăcini mai adânci, mai amare?
Există opinii că generaţiile tinere de azi suferă mai mult decât cele precedente. Astăzi, cu asemenea probleme se confruntă adolescenţii din toate straturile societăţii. Ce s-a întâmplat? Familia actuală a suferit transformări majore. Taţii şi mamele de azi sunt copiii părinţilor din anii 70-80, cei care au renunţat să mai impună reguli. Uitând însă că pentru un copil prezenţa cuiva care fixează reguli precise este semnalul că acea persoană îl protejează şi îi vrea binele. Nu degeaba există şi fraza tipică a multor copii : “Pot face tot ce vreau, oricum alor mei puţin le pasă!".
La baza multor reacţii negative ale copiilor este mai ales dorinţa de a primi puțină atenție, de a deveni vizibili în ochii părinţilor, de a scăpa de o indiferenţă care îi răneşte. Mulţi tineri îşi acuză părinţii că sunt neatenţi, indiferenţi, incapabili să reprezinte un punct de referinţă pentru copiii lor, de a-şi arăta autoritatea. Părinţii de azi nu dau nici o speranţă pentru viitor. Repetă tot timpul că nu mai merită să trăieşti în lumea de astăzi, că lucrezi pe bani puţini, că situaţia socială se înrăutăţește pe zi ce trece. Şi copiii cred toate acestea. Şi se întreabă: ce rost are să speri că mâine va fi mai bine?
Pe de altă parte şi ei ştiu că nu e uşor să-ţi găseşti o slujbă în ziua de azi şi, mai ales, una care să-ţi şi permită să faci mai mult decât să te descurci de pe o zi pe alta. Numeroşi tineri cu studii liceale sau universitare nu reusesc să se angajeze ulterior şi au senzaţia că diploma obtinută, cu mult efort, nu valorează mai mult decât o bucată de hârtie. Fetele sunt şi mai dezorientate. Într-o societate în care rolul bărbaţilor şi al femeilor se schimbă cu rapiditate, fetele au câteva probleme în plus în comparaţie cu băieţii. Aşteptările în ceea ce le priveşte sunt contradictorii. Trebuie să fie eficiente şi independente ca şi colegii lor, dar în acelaşi timp, să-şi păstreze gingăşia şi feminitatea. Şi adeseori, nu reuşesc ambele lucruri. Prin urmare, pentru a fi acceptate, aleg să se implice complet în educaţie sau într-o preocupare individuală, izolându-se de colegi.
Responsabili, fără a-şi da măcar seama de suferinţa copiilor lor, părinţii sunt totuşi singurii care îi pot ajuta să-i scape de nelinişti, de teama de viitor, de lipsa de încredere în ei. Pentru a o face, trebuie să fie capabili să o recunoască... În primul rând, trebuie să distingem între simptomele unei nelinişti normale, tipice vârstei şi cele ale unei stări de depresie mult mai profunde. Uneori depresia se ascunde în spatele unui comportament care la prima vedere, poate părea o simplă bravadă.
Tinerii nu separă fantezia de realitate. Visează să realizeze ceva ce poate au văzut la televizor şi apoi fac lucrul respectiv cu adevărat pentru că nu ştiu cum să-şi controleze impulsurile. Poate că vor să plece într-o vacanţă si atunci fug de acasă. Aceasta constituie, de asemenea, cel mai bun mod de a atrage atenţia părinţilor. În acest caz, copiii, înainte de a fugi de acasă, ameninţă că o vor face; sau vorbesc despre acest lucru la telefon cu un prieten, poate chiar fără a închide ușa, pentru a putea fi auziţi. Mesajul e clar : ,,Mamă, tată, am nevoie de

voi, de ajutorul vostru!”.
Pentru a realiza faptul că ceva nu e în regulă, uneori e suficientă observarea copiilor in viaţa lor cotidiană. Şcoala, de exemplu, e un bun indicator al stării de spirit. Într-o stare de criză, copilul nu mai reuşeşte să facă faţă sarcinilor, nu mai face temele, începe să mintă, să se ascundă şi să se înstrăineze din ce în ce mai mult de realitate şi alunecă într-o lume alternativă, ireală, în care încearcă să se simtă în largul lor. Nu ştiu cum să-i facă pe părinţi să înţeleagă aceasta.
Copiii pot ajunge până a-şi născoci diverse boli sau dureri pentru a atrage atenţia asupra problemelor lor. Poate că o asemenea problemă o constituie, de exemplu, faptul că au dificultăţi în a lega prietenii. Dar în faţa părinţilor, care par întotdeauna siguri pe ei şi capabili să facă faţă oricărei situaţii, nu au curajul de a recunoaşte că ei au un punct slab. Şi mai degrabă, decât să spună: ,,Nu sunt în stare de asta!”, îşi creează alibiul unei boli. Uneori însă, când copiii nu ştiu sau nu reuşesc să comunice starea lor, se îmbolnăvesc cu adevarat, dar ascund simptomele depresiei şi părinţii îşi imaginează că ei sunt în regulă. Când nu se simt înţeleşi, când îşi pierd încrederea în viaţă, tinerii se închid în ei înşişi. Şi în cazuri extreme, ajung chiar la sinucidere. Părinţii nu-şi dau seama de nimic, pentru că în foarte multe familii din ziua de azi, părinţii nu mai discută nici între ei, nici cu copiii. Nimeni nu mai are timp să-şi exprime sentimentele. Criza nu trece de la sine !
Acesta e lucrul de care copiii au nevoie mai mult decât orice altceva: ca sentimentele şi visele lor să fie luate în considerare. Ei s-au săturat să fie întrebaţi cum merg lucrurile la şcoală, cu cine ies în oraş, ce vor de Crăciun. Au nevoie ca părinţii să-i întrebe ce mai fac, ce simt în legătură cu un anumit lucru, dacă suferă de ceva. Iată de ce părinţii trebuie să caute permanent să aibă un dialog deschis cu copiii lor. Chiar şi atunci când acest lucru nu este uşor. Chiar şi atunci când zidul tăcerii pare imposibil de dărâmat. În cazul unui copil care nu face faţă la şcoală, care minte, care se închide în camera sa de cum a intrat în casă, părinţii nu se mai pot preface că nu este nimic în neregulă. Trebuie să încerce să discute cu el, să pună întrebări şi să aştepte răspunsuri, chiar şi cu riscul de a părea insistenţi şi invazivi. Sigur se poate întâmpla ca fiul sau fiica să răspundă nepoliticos şi să se închidă şi mai mult în sine. Dar în faţa unui prim refuz, părinţii nu pot să se limiteze la a spune doar: ,, Faci cum crezi!”. Mai degrabă, cel mai bun lucru de făcut este să se recurgă la autoritate. Dacă ei impun ca în casă să servească masa toţi împreună la aceeaşi oră, fără excepţii acordate nimănui, aceasta constituie o dovadă de atenţie. Şi oricât ar părea de ciudat, funcţionează mai mult decât a ridica din umeri şi a spera că această criză trece de la sine.
Părinții trebuie să înțeleagă că, prin atenția care o acordă copiilor, influențează și conduc comportamentul acestora și că atenția pe care o acordă poate să fie într-o manieră pozitivă sau negativă. Ei trebuie să învețe să acorde atenție pozitivă în special, pentru a stimula comportamentul pozitiv al copiilor, pentru a-i determina să învețe noi comportamente, pentru a-și dezvolta încrederea în sine. Pentru comportamente nedorite, părinții trebuie să învețe să stabilească reguli clare, precise, introduse treptat și că, în orice situație, există alte modalități decât pedepsele și abuzul fizic.

Bibliografie:
• Rășcanu Ruxandra: „Psihologia comportamentului deviant”, Editura Universității, București, 1994;
• Șoitu Laurențiu: „Pedagogia comunicării”, Institutul european, Iași, 2001;
• Vrășmaș Ecaterina: „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucuresti, Editura Aramis, 2002