MUZICA DE FILM

MUZICA DE FILM

Filmul este termenul utilizat pentru desemnarea în accepțiune mai largă a produsului final al artei și al industriei cinematografice. Are în componența sa trei elemente importante: imagine, cuvânt și sunet. Din acest triunghi, filmul evoluează și se dezvoltă sub bagheta regizorului.
Relația dintre imagine și sunet este o relație condiționată, în lipsa uneia, puterea de persuasiune se diminuează considerabil. Marele Fellini spunea că “…muzica poate condiționa o scenă, poate să-i dea un ritm, să sugereze o soluție, o atitudine a unui presonaj…”
„Muzica de film, prin asocierea în mod deosebit cu vizualitatea imaginilor, dă impresia unui realism consecvent, a unui iconism mai evident. Pentru muzicianul familiarizat cu muzica programatică, realismul pălește în fața complexității mecanismului semiotic prin care sonoritatea extrem de bine organizată este asociată cultural-obiectiv referentului său adevărat. Comentând cu mijloacele teoriei narativ muzicale cinematografica creație a lui Musorgki – Tablouri dintr-o expozitie -, semioticianul Eero Tarasti susține că din realistă, muzica devine absolută într-un mecanism care transformă inconii, indicii și simbolurile terne în unele interne. ”
Primele proiecții însoțite de muzică au aparținut fraților Lumiere și s-au desfățurat la Paris și Londra între anii 1895-1886. Succesul acestei practici a avut drept consecință dotarea în următorii ani a sălilor de proiecție cu piane, mici orchestre sau orgi de cinema. La început, muzica utilizată pentru ilustrarea unui film era aleasă din rândul audițiilor gustate de public, indiferent dacă erau piese culte sau de muzică ușoară. Rolul dramatic de evidențiere a acțiunii, a conținutului afectiv oferit de cele petrecute pe ecran, pe care îl primește acompaniamentul muzical al unui film, nu a fost perceput și exploatat în primii ani, muzica fiind prezentă numai pentru a acompania imaginile lipsite de sunet și pentru a masca zgomotul produs de aparatul de proiecție. Selectarea pieselor de făcea de către unicul interpret, pianist sau organist, sau de către regizorul muzical al cinematografului, după caz. Compunerea de coloane sonore se faceă numai foarte rar, din cauza costurilor presupuse și a timpului necesar; în plus, problematica era și aranjarea muzicii compuse pentru tot felul de ansambluri, pe măsura celor aparținătoare de diferitele cinematografe. Prima muzică de film comandată vreodată a fost destinată producției franceze Asasinarea ducelui de Guise în 1908 și a fost compusă de către francezul Camille Saint-Saens. Un moment semnificativ în istoria timpurie a muzicii de film a fost stabilirea unor proceduri standard pentru acompanierea peliculelor. În acest mod se grăbea considerabil întreaga procedură, efect benefic pentru nevoile tot mai mari ale industriei aflate în creștere.
În perioada de început a cinematografiei, datorită condițiilor tehnice de realizare de producții cinematografice, prezentarea acestora se făcea fără a fi însoțite de un sunet care să facă personajele să vorbească. Dar după perioada artizanală a filmului, unde totul era improvizație, producerea lui trece la cea industrială, favorizată și de apariția sălilor specializate adică a cinematografelor. Filmul trebuia făcut cu artă și înțeles de public. Dialogurile, eventual erau exprimate prin niște inserturi scrise între diferite secvențe ale acțiunii. După ce fenomenul cinematografic a devenit o industrie apărând cinematografele, unii patroni pentru a ameliora oarecum atmosfera actiunii au introdus în sală pianul sau chiar orchestre. Uneori nu s-a recurs la folosirea orchestrei, așa cum a procedat regizorul american D. W. Griffith la lansarea producției Nașterea unei națiuni, care pentru a accentua dramatismul filmului, a plasat actori în spatele ecranului pentru unele dialoguri concordante cu cele a actorilor din proiecție. Acest neajuns, muțenia filmului, nu i-a împiedicat pe marii realizatori de filme să ofere lumii prin această nouă formă de exprimare, capodopere de valoare. Arta filmului mut se bazează pe concentrarea asupra expresiei a unei imagini redate, o expresie specifică, teatrală, uneori concentrare asupra expresiei exagerată a actorilor. Această arta a filmului mut a atins culmi artistice înalte; o serie de actori, aleși după rigorile fotogeniei au contribuit la aceasta, să amintim de Rudolf Valentino. Perfecțiunea artei mute a filmului a pus la îndoială însăși perceptul de a sonoriza filmul. Mulți au considerat că filmul sonor va fi moartea cinematografului, inclusiv Charlie Chaplin cel care a fost considerat maestrul comediei mute. Dar până la urmă această teamă că filmul sonor va aduce moartea filmului nu s-a întamplat, deoarece așa cum spunea istoriograful Georges Sadoul „Operele cele mai bune ale artei mute solicitau sunetul și vorba”.
Primul partener al peliculei cinematografice încă de pe vremea fraților Lumiere, a fost muzica. Chiar dacă din punct de vedere tehnic nu se poate vorbi încă de simultaneitatea actului artistic, liniștea din sala de proiecție este, de la începuturile spectacolului filmic, „populată” cu comentariul muzical al unui pianist, al unui ansamblu instrumental, comentariu potrivit cu ceea ce se presupune că ar fi narațiunea de imagine, proiectată pe ecran. De altfel, sunetul înregistrat pe suportul de imagine este legat primordial tot de un film muzical, celebru prin anii de început ai secolului trecut – Cântărețul de jazz cu Al Jonson. Istoria celei de a șaptea arte avea să continue multă vreme, până când muzica va intra cu drepturi depline în componența artistică a montajului, oferind regizorilor o nouă concepție a întregului drept „contrapunctul imaginii cu sunetul”. Compozitorul de muzică de film s-a născut, altul decât cel de muzică de teatru, un artist care gândește în funcție de expresia imaginii și de timpul acordat celei muzicale. De la o capodopera la alta, marile reușite cinematografice încep să poarte semnături de autoritate, fie că este vorba de Timokin, Prokofiev, Korngold sau Cosma. Producția lor este uneori pasageră, alteori incredibil de cuprinzătoare, uneori destinată imaginii, alteori trecând spre genul simfonic sub forma suitei, uneori translatând scena pe peliculă. De fapt, posibilitațile celei de a șaptea arte au contaminat componistica spre un infinit variabil al relațiilor sunet-imagine. Producțiile componistice provenind din cele mai faimoase filme contemporane, dovedesc că există o artă componistică care trăiește în lumea filmului.
Muzica din filme, fie că este scrisă special pentru peliculă sau e interpretată de staruri, îți transmite o stare, te face să trăiești, să înțelegi intensitatea momentului sau să anticipezi mișcările personajului. Ce ar fi un film horror fără notele acelea care ne fac să ne înfingem unghiile în scaun așteptând momentul sperieturii? Teoretic score-ul este muzica originală dintr-un film și de cele mai multe ori orchestrală, iar sountrack-ul, muzica din film sau inspirată de aceasta. Inițial CD-utile conțin numai melodii din sountrack, însă măiestria compozitorilor de score a făcut ca azi compilațiile să conțină melodii atât din score cât și din sountrack. Deși poate părea un element destul de semnificativ, sau care nu contează la fel de mult ca și contribuția sau decorurile, muzica filmului a devenit unul dintre cele mai bine lucrate și gândite elemente ale limbajului cinematografic. Funcția score-ului este de a defini perioada, locul în care are loc acțiunea, tipul de acțiune, modul în care trebuie interpretată scena respectivă, de exemplu în prima scenă din Legendele Toamnei, James Horner a ales să adauge peisajului o melodie „dulce” pentru a sublinia frumusețea. Dacă scena ar fi rămas mută, sau cu un alt tip de muzică, privitorul ar fi căpătat o stare de singuratate. Pentru Space odissey, Stanley Kubrick a lucrat cu Alex North, până când regizorul a decis să nu folosească nimic din ce compusese acesta și să apeleze la melodii deja existente. Avea nevoie de linii melodice care să se muleze pe scenariu și a ales Strauss și compozițiile avangardistului Gyorgy Ligeti, pe care l-a promovat la nivel mondial, deși acesta nu-și dăduse acordul. Ceea ce a imporesionat a fost că sountrackul ales nu era o reprezentare audio a imaginilor, ci mai mult o inronie, o antiteză, o poveste în sine. Unele filme sunt re-editate pentru a se adapta muzicii. De exemplu, pentru finalul de la The good, the Bad and the Ugly, Ennio Morricone compusese deja muzica, așa că Sergio Leone a editat scenele pentru ca aceasta să se potriveasca. Once Upon a Time in the west si Once Upon a Time in America sunt de asemenea filme care au fost editate în funcție de compozițiile lui Morricone, care scrisese toată muzica înainte de producția filmului. Compozitori ca Hans Zimmer, John Williams, Ennio Morricone, Gabriel Yared, nu numai că au caștigat zeci de premii pentru munca lor, dar și-au făcut un nume care astăzi garantează calitatea unei coloane sonore. Am ales câteva exemple : Lion king, Gladiator și Crimson Tide marca Hans Zimmer, Lolita și The Mission a lui Morricone, premiat cu Premiul de Onoare la Oscaruri, sau Cold Mountain și The English Patient care i-au adus premii lui Gabriel Yared.
Apariția muzicii în film nu numai că a schimbat fața cinematografiei, dar a schimbat și fața muzicii, căci imaginile au stimulat nașterea unor noi sonorități. Această combinație fericită de audio-vizual a fost privită la începuturi cu reticiență și în decurs de numai câțiva ani a ajuns forma de artă cea mai populară ca să nu spunem cea mai consumată. Această abilitate a muzicii de a se insera în toate aspectele vieții noastre, ne determină să o îmbrățișăm atât în momentele dionisiace cât și în cele apolinice; ea este pretutindeni.

BIBLIOGRAFIE
1. ACHIȚEI, Gheorghe; BREAZU, Marcel; MORAR, Vasile, Estetica, Ed. Academiei, București, 1983
2. CARDULLO, Bert, Sounding on Cinema, Ed. State University of New York, Albany, 2008
3. EISLER, Hanns, Composing for the Films, London, Dobson, 1947
4. FLINN, Caryl, The New German Cinema, Music, History, and Matter of Style, Ed. Regents of the University of California, LONDON, 2004
5. RĂDULESCU, Antigona; DEDIU, Dan, Un alt fel de manual, Ed.Universității Naționale de Muzică, București, 2007
6. HARTMANN, Nicolai, Estetica, Ed. Univers, București, 1974
7. MANCINI, Henry, Sounds and scores. A Practical Guide to Professional Orchestration, Greenwich, Northidge Music, 1973
8. SACKS, Oliver, Muzicofilia, Ed. Humanitas, București, 2009
9. STRAUSS, Frederic; HUET, Anne, Cum se fac filmele, Ed. Humanitas, 2008
10. WIERZBICKI, James, FILM MUSIC, A HISTORY, Ed. Routlege, New York, 2009